CAPITOLUL XIX.

Edward rămase o săptămână la vilă şi fu insistent rugat de doamna Dashwood să stea mai mult; dar, ca şi cum ar fi vrut să se autopedepsească, îşi manifestă hotărârea de a-şi părăsi prietenele tocmai când se simţea mai bine în societatea lor. Deveni mult mai vesel în ultimele două-trei zile, deşi starea lui de spirit mai era încă foarte inegală – îşi manifesta tot mai mult preferinţa pentru casa lor şi pentru împrejurimi – nu vorbea niciodată despre plecarea lui fără să ofteze – le declară că nici nu ştie cum are să-şi petreacă timpul liber după ce va pleca – nici nu ştie bine unde se va duce când le va părăsi – şi totuşi, de plecat trebuia să plece. Nicicând nu i se păruse că un răstimp de o săptămână poate trece atât de repede – nici nu-i venea să creadă că şi trecuse. Asta o declară de mai multe ori; mai spuse şi alte lucruri, care subliniau dispoziţia lui sufletească, contrazicându-i acţiunile. Şederea lui la Norland îi displăcea; detesta să stea la Londra; şi cu toate acestea trebuia să se ducă fie la Norland, fie la Londra. Le preţuia amabilitatea mai mult ca orice şi era cel mai fericit om când se afla cu ele. Şi totuşi trebuia să le părăsească la sfârşitul săptămânii, în ciuda dorinţei lor şi a lui şi fără să fie constrâns de timp.

Elinor puse felul său ciudat de a se comporta pe seama mamei lui; şi poate că era o împrejurare fericită pentru ea, ca Edward să aibă o mamă al cărei caracter îl cunoştea atât de puţin, căci astfel ea îşi explica toate manifestările lui ciudate. Dezamăgită, totuşi, şi iritată cum era şi uneori nemulţumită de comportarea lui schimbătoare faţă de ea, era, în general foarte dispusă să-i considere acţiunile cu aceeaşi îngăduinţă firească şi mărinimoasă care-i fusese smulsă cu destulă greutate de către mama ei, în favoarea lui Willoughby. Deprimarea lui Edward, lipsa lui de sinceritate şi de consecvenţă erau atribuite de cele mai multe ori lipsei sale de independenţă şi faptului că el cunoştea mai bine toanele şi intenţiile doamnei Ferrars. Vizita lui atât de scurtă, insistenţa sa fermă de a le părăsi, se justificau prin aceeaşi stare de dependenţă, prin aceeaşi necesitate inevitabilă de a nu avea o atitudine mai fermă faţă de mama lui. Cauza întregii lui comportări nu era alta decât vechea, bine stabilita revendicare a datoriei împotriva voinţei, a părintelui împotriva copilului. Ar fi fost bucuroasă să afle când avea să scape de aceste greutăţi, când avea să cedeze această opoziţie, când se va fi schimbat în bine doamna Ferrars şi când va fi, în sfârşit, liber fiul ei să se bucure de viaţă. Dar aceste dorinţe vane ale ei o făceau să-şi caute mângâiere, împrospătându-şi mereu încrederea în ataşamentul ce i-l dovedea Edward, amintindu-şi de toate acele semne ale afecţiunii lui faţă de ea, ce şi-o manifestase prin priviri sau vorbe ce-i scăpaseră fără să vrea în timpul şederii lui la Barton şi mai ales prin acea dovadă atât de măgulitoare, pe care o purta mereu în deget.

— Cred, Edward, îi spuse doamna Dashwood, pe când îşi luau micul dejun, în ultima zi a şederii lui acolo, că ai fi un om mai fericit dac-ai avea o profesie care să-ţi ocupe timpul şi care să te facă să capeţi interes pentru planurile şi acţiunile tale. Asta ar aduce, pe de altă parte, o oarecare nemulţumire prietenilor tăi, prin aceea că nu le-ai mai putea acorda atât de mult din timpul tău. Dar (şi aici zâmbi), ai putea profita din punct de vedere material cel puţin într-o privinţă şi anume ai şti unde să te duci când îi părăseşti.

— Vă asigur, replică el, că m-am gândit multă vreme la problema pe care aţi pomenit-o dumneavoastră acum.

Faptul că n-am fost obligat să mă preocup de afaceri, că n-am avut o profesiune cu care să mă îndeletnicesc sau să-mi ofere cât de cât independenţă a fost, este şi va fi probabil întotdeauna pentru mine, o mare nenorocire.

Dar din nefericire oroarea mea de tot ce e ordinar, împărtăşită şi de prietenii mei, m-a făcut ceea ce sunt, o fiinţă trândavă şi neajutorată. Nu ne-am putut niciodată înţelege în ceea ce priveşte alegerea unei profesii. Eu unul am preferat întotdeauna veşmintele preoţeşti. Dar pentru familia mea nu era o profesiune destul de distinsă. Mi-au recomandat armata, dar aceasta era mult prea distinsă pentru mine. Roba – precum s-a convenit – era îndeajuns de elegantă: mulţi tineri, care au studiat dreptul la Londra, au făcut o figură foarte frumoasă în cercurile cele mai alese, plimbându-se prin oraş în trăsurele foarte cochete. Dar n-aveam nici o înclinaţie pentru studierea dreptului, nici măcar în aspectele lui mai tainice, cu care familia mea ar fi fost de acord. Cât priveşte marina, ea avea moda de partea ei, dar eram prea vârstnic când s-a luat pentru prima dată în discuţie posibilitatea de a mă dedica ei; şi, în cele din urmă, cum nu era neapărat nevoie să am o profesie şi cum puteam fi la fel de sclivisit şi de luxos şi fără să port cu tot dinadinsul o tunică de ofiţer, s-a ajuns la concluzia că lipsa de ocupaţie este cât se poate de avantajoasă şi onorabilă şi un tânăr de optsprezece ani nu are în general o înclinaţie foarte serioasă de a se ocupa neapărat cu ceva, ca să poată rezista solicitărilor celor apropiaţi lui de a nu face nimic. Am fost aşadar trimis la Oxford şi de atunci n-am mai făcut nimic aşa cum se şi cade.

— Şi cum lipsa de activitate nu te-a făcut să fii fericit, presupun că urmarea acestui fapt va fi că băieţii tăi vor fi educaţi să aibă tot atâtea ocupaţii, îndeletniciri, profesii şi meserii cât şi ai lui Calumella, spuse doamna Dashwood.

— Ei vor fi educaţi în aşa fel, replică Edward cu seriozitate, încât să-mi semene cât mai puţin cu putinţă; ca sentimente, ca acţiuni, ca rang, ca tot.

— Haide, haide, Edward; asta nu-i decât o izbucnire a proastei dispoziţii în care te afli. Acum eşti cam trist şi-ţi închipui că toţi cei ce nu sunt ca tine sunt neapărat fericiţi. Dar adu-ţi aminte că mâhnirea ce ţi-o produce despărţirea de prieteni dragi este uneori resimţită de oricine, indiferent de educaţie sau cin. Încearcă, să-ţi cunoşti propria fericire. Pentru asta n-ai nevoie decât de răbdare – sau spune-i speranţă, ca să-i asigure aceea independenţă pe care o doreşti cu atâta nerăbdare; este de datoria ei, şi va fi, va deveni cu siguranţă, în scurtă vreme, un prilej de fericire pentru ea ca tu să nu-ţi iroseşti tinereţea în nemulţumire. Câte nu se pot schimba în câteva luni?

— Cred, replică Edward, că pentru mine ar trebui să treacă multe luni ca să-mi aducă vreun bine.

Această stare deznădăjduită de spirit – deşi nu-i putu fi transmisă doamnei Dashwood – îi făcu pe toţi să sufere mai mult când se despărţiră de Edward, ceea ce se întâmplă foarte curând după aceea şi-o făcu pe Elinor mai ales să încerce un sentimente de amărăciune, pe care se trudi, încetul cu încetul să şi-l înăbuşe. Dar cum era hotărâtă să nu se lase în voia lui şi să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a nu le da mamei şi surorilor ei impresia că suferă mai mult decât ele, ea nu adoptă metoda atât de judicioasă folosită de Marianne într-o ocazie asemănătoare, şi anume să-şi sporească şi să-şi întărească mâhnirea prin tăcere, singurătate şi lipsă de activitate. Mijloacele ce le folosiră cele două surori fură la fel de deosebite ca şi obiectivele lor, fiind în egală măsură potrivite pentru propăşirea acestora.

De îndată ce el plecă, Elinor se aşeză la masa de desen, făcându-şi de lucru toată ziua şi neîncercând nici să-i pomenească numele şi nici să-l evite, păru a da tot atâta importanţă preocupărilor fireşti ale familiei ei ca de obicei; şi dacă, prin această comportare nu-şi potoli amărăciunea, reuşi cel puţin să nu şi-o sporească în mod inutil, cruţându-şi astfel mama şi surorile de o grijă în plus.

Această comportare total opusă felului de a fi al Mariannei nu i se păru de loc meritorie acesteia, după cum propria ei comportare nu i se păruse de loc nelalocul ei. Expedia cu multă uşurinţă problema stăpânirii de sine: era imposibilă în cazul afecţiunilor profunde şi nu era de loc lăudabilă în cazul acelora potolite. Nu îndrăznea să nu recunoască faptul că sentimentul surorii ei era într-adevăr potolit, deşi îi era ruşine să admită acest lucru; în ceea ce priveşte profunzimea afecţiunii pe care ea o simţea faţă de sora ei, apoi cea mai concludentă dovadă în această privinţă era aceea că încă o mai iubea şi o mai respecta. În ciuda acelei convingeri umilitoare.

Fără să se izoleze de familia ei sau fără să plece de acasă, hotărâtă să o evite căutând singurătatea, sau stând trează toată noaptea lăsându-se în voia gândurilor, Elinor constată că fiecare zi îi dă suficient răgaz să se gândească la Edward şi la comportarea lui cu tandreţe, cu compasiune, cu aprobare, cu dezaprobare şi cu îndoială, potrivit unei game variate ce i-o oferea starea ei de spirit în diferite momente. Nenumărate erau ocaziile când, nu că mama şi surorile ei n-ar fi fost de faţă, ci din pricina îndeletnicirilor lor, nu puteau sta de vorbă între ele, aşa că era ca şi când ar fi fost singură. Era inevitabil să-şi lase gândurile în voie; şi ele nu puteau fi încătuşate altfel; şi cum subiectul o interesa foarte mult, trecutul şi viitorul răsăreau mereu proaspete în minte, îi ocupau atenţia, îi absorbeau memoria, judecata şi fantezia.

Dintr-o astfel de reverie fu trezită de nişte musafiri, într-o dimineaţă, la scurtă vreme după plecarea lui Edward, pe când stătea la masa de desen. Întâmplarea făcea să fie singură în casă. Zgomotul ce se produse când se închise portiţa ce permitea accesul pe pajiştea verde din faţa casei, îi atrase privirea înspre fereastră şi zări un grup destul de numeros de persoane apropiindu-se de uşă. Printre ele se găseau sir John, lady Middleton şi doamna Jennings, dar mai erau încă două persoane, un domn şi o doamnă, care îi erau cu desăvârşite necunoscuţi. Şedea lângă fereastră; şi de îndată ce sir John dădu cu ochii de ea, îi lăsă pe ceilalţi să îndeplinească ceremonia de a bate la uşă şi călcând de-a dreptul pe iarbă, o sili să deschidă fereastra ca să vorbească cu el, deşi distanţa dintre fereastră şi uşă era atât de mică încât era aproape imposibil să vorbeşti la geam fără să fii auzit de cei de la uşă.

— După cum vezi, zise el, ţi-am adus nişte musafiri.

Cum îţi place de ei?

— Sst! Au să te-audă.

— Nu-i nimic dacă m-aud. Nu-i decât familia Palmer.

Charlotte e foarte drăguţă, pe cinstea mea. Poţi s-o vezi dacă te uiţi într-acolo.

Dar cum Elinor era sigură că oricum avea să o vadă peste câteva clipe, îl rugă s-o scuze.

— Dar unde-i Marianne? A fugit când ne-a văzut venind? După câte văd, pianu-i deschis.

— Cred că e la plimbare.

Între timp sosi şi doamna Jennings, care nu avu destulă răbdare să aştepte să i se deschidă uşa, pentru a-şi putea debita povestea ei. Veni până la fereastră strigând:

— Bună, drăguţo. Ce mai face doamna Dashwood?

Şi unde sunt surorile tale? Cum! Eşti singurică? Atunci, cred că eşti bucuroasă de oaspeţi. Am venit cu ginerele şi cu cealaltă fiică a mea să vi-i prezint. Ce repede au mai venit! Aseară, pe când ne luam ceaiul, am avut impresia c-aud o trăsură, dar nici prin cap nu mi-a trecut c-ar putea fi ei. Nu m-am gândit la altceva decât că putea să se fi întors colonelul Brandon, aşa că i-am spus lui sir John că am impresia că aud o trăsură şi că presupun că trebuie să fie colonelul Braudon, care se înapoiază…

În timp ce doamna Jennings îi istorisea toate acestea, Elinor fu silită s-o părăsească spre a-i primi pe ceilalţi musafiri: lady Meddleton îi prezentă cele două persoane pe care nu le cunoştea; în acelaşi timp, doamna Dashwood şi Margaret coborâră şi ele şi se aşezară cu toţii să se uite unii la alţii, doamna Jennings continuându-şi istorisirea pe când străbătea coridorul spre a intra în salon, însoţită de sir John.

Doamna Palmer era cu câţiva ani mai tânără decât lady Middleton şi complet deosebită de sora ei, în toate privinţele. Era scundă şi durdulie şi avea o faţă drăgălaşă, ce trăda o profundă bună-dispoziţie. Comportarea ei nu era nici pe departe la fel de elegantă ca aceea a surorii ei, dar era cu mult mai atrăgătoare. Intră zâmbind şi surâse tot timpul cât dură vizita, în afară de câteva momente în care râse şi apoi zâmbi din nou, la plecare. Soţul ei era un tânăr grav, de vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, cu un aer mai monden şi mai înţelept decât al soţiei lui, dar mai puţin dornic de a i se face pe plac sau de a fi agreabil. Intră în odaie cu un aer important, se înclină uşor în faţa doamnelor, fără să scoată un cuvânt şi, după ce cercetă în grabă înfăţişarea lor şi a casei luă un ziar de pe masă şi-l citi tot timpul cât rămase acolo.

Doamna Palmer, care, dimpotrivă, era foarte înzestrată de la natură cu o predispoziţie de a fi politicoasă şi fericită în aceeaşi măsură, nici nu se aşezase bine că şi începu să-şi exprime admiraţia faţă de salonaşul în care erau adunaţi şi faţă de tot ce se mai afla în el.

— Ia uite ce odaie încântătoare! N-am văzut niciodată ceva mai fermecător! Îţi dai seama, mămico, cât de mult s-a schimbat în bine de când n-am mai fost pe aici! Am considerat-o întotdeauna, doamnă (întorcându-se spre doamna Dashwood), ca fiind un colţişor plăcut, dar dumneavoastră aţi reuşit să-l faceţi să devină de-a dreptul încântător. Uită-te, numai, surioară, ce agreabile sunt toate! Cum mi-aş mai dori şi eu o asemenea casă! Dumneata nu, domnule Palmer?

Domnul Palmer nu-i răspunse şi nici măcar nu-şi ridică ochii de pe ziar.

— Domnul Palmer nu ne-aude, spuse ea râzând, uneori nu m-aude de loc. E ridicol, zău aşa!

Ideea i se păru doamnei Dashwood cu totul inedită.

Nu era obişnuită să găsească ceva de haz în lipsa de atenţie a celorlalţi, şi nu putu să nu-i privească cu surprindere pe amândoi.

Între timp, doamna Jennings continua să vorbească aproape strigând, povestind mai departe cât fusese de mirată să-şi vadă rudele cu o seară în urmă, şi nu se opri până ce nu le istorisi totul. Doamna Palmer râse din toată inima când îşi aduse aminte de uimirea lor şi toată lumea conveni, de vreo două, trei ori că fusese o surpriză cât se poate de plăcută.

— Vă puteţi, cred, închipui, cât de mult ne-am bucurat cu toţii când i-am văzut, adăugă doamna Jennings, aplecându-se spre Elinor şi vorbindu-i cu glas scăzut, de parcă ar fi avut intenţia să nu mai fie auzită de altcineva, deşi Elinor se afla tocmai în partea opusă a încăperii; dar, oricum nu pot să nu doresc ca ei să fi călătorit mai încet şi nici să nu fi făcut un drum atât de lung, căci trebuie să vă spun că au venit prin Londra, unde-au avut nişte treburi, fiindcă ştiţi (şi aici dădu din cap cu mult înţeles, arătând spre fiica ei) că n-ar fi trebuit să facă aşa ceva, în situaţia ei. Azi dimineaţă am vrut s-o las acasă să se odihnească, dar ea a insistat să vină cu noi; ţinea atât de mult să vă cunoască pe toate!

Doamna Palmer râse şi spuse că n-o să păţească nimic.

— Aşteaptă să nască în februarie, continuă doamna Jennings.

Lady Middleton nu mai putu suporta o asemenea conversaţie şi de aceea îşi dădu osteneala să-l întrebe pe domnul Palmer dacă e ceva interesant în ziar.

— Nu, absolut nimic, replică el, continuându-şi lectura.

— Uite că vine şi Marianne, exclamă sir John. Ei, Palmer, acum are să-ţi fie dat să vezi o fată nemaipomenit de drăguţă.

Se duse imediat în antreu, deschise uşa şi-o introduse chiar el. De îndată ce intră în odaie, doamna Jennings o întrebă dacă nu cumva a fost la Allenham; şi doamna Palmer râse cu atâta poftă când auzi întrebarea, încât toată lumea îşi dădu seama că-i cunoaşte dedesubturile.

Când Marianne intră în salonaş, domnul Palmer îşi ridică ochii de pe ziar, o privi fix câteva clipe după care se întoarse la ziarul lui. Doamna Palmer descoperi desenele ce atârnau pe pereţi, de jur împrejurul camerei. Se ridică să le cerceteze mai îndeaproape.

— Doamne, cât mai sunt de frumoase! Zău, o adevărată încântare! Uită-te numai la ele, mămicuţo, cât sunt de drăguţe! După părerea mea sunt de-a dreptul delicioase; aş putea să mă tot uit la ele…

Apoi se aşeză la loc şi curând uită complet de existenţa lor în odaie.

— Când lady Middleton se ridică să plece, domnul Palmer se ridică şi el, puse ziarul pe masă, se întinse şi se uită, pe rând, la toţi.

— Ai dormit, iubitule? Îl întrebă soţia lui râzând.

El nu-i răspunse; după ce mai examină o dată salonaşul, făcu doar observaţia că e cam scund şi că are tavanul strâmb. Apoi făcu plecăciunea de rigoare şi plecă împreună cu ceilalţi.

Sir John insistă foarte mult să vină cu toatele ca să petreacă la Barton Park a doua zi. Doamna Dashwood, care nu vroia să ia masa cu ei mai des decât luau ei masa la vilă, îl refuză hotărâtă, în ceea ce o privea; fetele ei n-aveau decât să facă cum le place. Dar ele nu erau de loc curioase să vadă cum mănâncă doamna şi domnul Palmer şi nici nu se puteau aştepta ca ei să le poată oferi vreo altă plăcere. Încercară, aşadar, să se scuze şi ele, vremea era nesigură şi era puţin probabil să fie frumos a doua zi. Dar sir John nu se dădu bătut – o să trimită trăsura să le ia şi ele trebuie neapărat să vină.

Lady Middleton le îndemnă şi ea cu insistenţă să accepte, invitaţia, deşi nu stărui să vină şi mama lor. Doamna Jennings şi doamna Palmer îşi alăturară şi ele rugăminţile lor – cu toţii păreau la fel de dornici în a evita să ia masa în familie; şi domnişoarele Dashwood n-avură încotro şi fură nevoite să accepte.

— Dar de ce ne tot poftesc? Întrebă Marianne, de îndată ce plecară. Se spune că chiria pe care le-o plătim e destul de mică; dar dac-o să trebuiască să luăm masa la Barton Park, ori de câte ori ne vine sau le vine câte un musafir, apoi înseamnă că e totuşi foarte scump plătită.

— Invitându-ne atât de des acum, spuse Elinor, nu fac altceva decât să fie la fel de politicoşi şi de amabili cu noi cum erau şi acum câteva săptămâni. Dacă petrecerile lor au ajuns să fie monotone şi plictisitoare, schimbarea nu vine de la ei. Trebuie să-i căutăm pricina în altceva.