CAPITOLUL XVIII.

Elinor fu foarte necăjită să-şi dea seama de starea de deprimare în care se afla prietenul ei. Vizita lui n-o putea bucura pe deplin când îşi dădea seama că această vizită nu e chiar un prilej de încântare pentru el. Era evident că e nefericit; Elinor ar fi vrut să fie la fel de evident că ea se bucură din partea lui de aceeaşi afecţiune de care era sigură că se bucurase altădată; dar sentimentele ce-i purta păreau foarte nesigure în acele momente şi felul rezervat ce-l manifestă la un moment dat faţă de ea era în contradicţie cu privirea înflăcărată ce i-o aruncase cu o clipă înainte.

A doua zi de dimineaţă, înainte ca ceilalţi să fi coborât, se întâlni cu Elinor şi cu Marianne în camera în care luau micul dejun; Marianne, care întotdeauna dorea pe cât putea să-i ajute să fie fericiţi, îi lăsă în curând singuri. Dar nu urcase nici jumătate din trepte că auzi uşa salonaşului deschizându-se şi, întorcându-se, fu foarte surprinsă să-l vadă pe Edward ieşind.

— Mă duc până-n sat să văd ce-mi mai fac caii, spuse el, tot nu sunteţi voi gata să luaţi micul dejun; am să mă întorc numaidecât.

Edward se întoarse exprimându-şi din nou admiraţia pentru frumuseţea priveliştilor de prin împrejurimi: în drumul său spre sat văzuse multe părţi ale văii în toată splendoarea lor; şi satul însuşi, situat la o mai mare altitudine decât vilişoara lor, oferea o vedere generală a întregii regiuni, care-l încântase foarte mult. Acest subiect acapară atenţia Mariannei; tocmai începuse să-şi exprime propria ei admiraţie pentru aceste privelişti şi să-l chestioneze cu de-amănuntul în legătură cu tot ce îl impresionase în mod deosebit, când Edward o întrerupse spunând:

— Marianne, să nu-mi pui prea multe întrebări: ştii doar că nu mă prea pricep la ce e pitoresc, şi am să te supăr prin ignoranţa şi lipsa mea de gust dac-o să intrăm în detalii. În loc să spun despre dealuri că sunt semeţe am să zic că sunt abrupte; în loc să descriu suprafeţele ca fiind colţuroase şi neregulate, am să spun că sunt neobişnuit de sălbatice; şi-am să declar că obiectele din zare, pe care nu le pot distinge prea bine, sunt neclare din pricina unui abur uşor, care pluteşte în atmosferă. Trebuie să te mulţumeşti cu admiraţia despre care-ţi pot vorbi cu toată sinceritatea. Consider că împrejurimile sunt foarte frumoase, dealurile sunt prăpăstioase, pădurile par a fi bogate în lemn de bună calitate, valea e tihnită şi bine adăpostită, cu pajişti bogate, iar ici şi colo, cu cochete căsuţe ţărăneşti. Este exact ceea ce consider eu a fi o regiune plăcută, pentru că îmbină utilul cu frumosul – şi aş îndrăzni chiar să spun că e şi o regiune plină de pitoresc pentru că o admiri tu; mi-o pot cu uşurinţă închipui ca fiind plină de stânci şi promontorii, de muşchi cenuşiu şi de cătină, dar toate astea pe mine mă lasă destul de rece. Nu mă pricep de loc la pitoresc.

— Mi-e teamă că ai foarte multă dreptate, replică Marianne, dar nu înţeleg de ce te făleşti cu asta.

— Presupun, spuse Elinor, că pentru a evita o anumită afectare, Edward cade într-alta. Pentru că el îşi închipuie că mulţi pretind că admiră natura mult mai mult decât se întâmplă în realitate, şi i-e silă de asemenea pretenţii, afectând o indiferenţă mai pronunţată şi mai puţin discernământ în apreciere decât are de fapt. Este pretenţios şi vrea să aibă şi el o afectare a lui.

— E foarte adevărat, spuse Marianne, că admiraţia pentru frumuseţile naturii a devenit de o banalitate îngrozitoare. Toată lumea are pretenţia că simte şi încearcă să descrie cu gustul şi eleganţa aceluia care a definit pentru prima oară frumosul pitoresc. Detest orice limbaj banal; şi uneori nu mi-am exprimat cu glas tare simţămintele, tocmai pentru că n-am putut găsi cuvintele potrivite să le descrie, în afara acelora prea uzate şi cu totul golite de conţinut din pricina banalităţii lor.

— Sunt convins, spuse Edward, că tu simţi într-adevăr întreaga desfătare pe care spui că ţi-o oferă un peisaj frumos. Dar în schimb sora ta trebuie să-mi permită să nu simt mai mult decât mărturisesc. Îmi place o privelişte frumoasă, dar nu din cauză c-aş găsi în ea elemente pitoreşti. Nu-mi plac copacii strâmbi, răsuciţi şi diformi, îi admir mult mai mult când sunt înalţi, drepţi şi sănătoşi.

Nu-mi plac căsuţele decăzute, ruinate. Nu mă dau în vânt după urzici, ciulini sau florile de pe bărăgan. Îmi face mai multă plăcere să privesc o căsuţă ţărănească tihnită, decât un turn de strajă, şi-o ceată de ţărani curaţi şi fericiţi îmi sunt cu mult mai mult pe plac decât cei mai grozavi bandiţi din lume.

Marianne îl privea uluită pe Edward, fiindu-i milă pentru sora ei. Dar Elinor nu făcu decât să râdă.

Nu mai insistară asupra subiectului; şi Marianne tăcu o vreme, gânditoare, până când atenţia îi fu deodată atrasă de ceva. Şedea lângă Edward şi atunci când acesta întinse mâna să ia ceaiul pe care i-l oferea doamna Dashwood, observă foarte clar pe unul dintre degetele lui un inel cu o şuviţă de păr în mijloc.

— Nu te-am mai văzut până acum purtând vreun inel, Edward! Exclamă ea. E părul lui Fanny? Îmi aduc aminte că ţi-a făgăduit să-ţi dea o şuviţă. Dar îmi închipuiam că părul ei e mai închis la culoare.

Marianne spuse ceea ce îi trecuse prin minte, fără să se gândească prea mult; dar când îşi dădu seama cât de mult îl supărase pe Edward cu vorbele ei enervarea ce-o simţi vorbind fără să se gândească, o întrecu cu mult pe a lui. Edward roşi până-n vârful urechilor şi aruncându-i în grabă o privire lui Elinor, spuse:

— Da, e părul surorii mele. Ştii, când este montat în inel îşi schimbă nuanţa.

Elinor îi întâlni privirea şi păru şi ea intimidată.

Pricepu şi ea tot atât de repede ca şi Marianne că şuviţa de păr e chiar a ei; singura deosebire în concluziile la care ajunseră fu aceea că Marianne considera că bucla îi fusese dată în dar de Elinor, pe când Elinor era convinsă că el trebuie să şi-o fi procurat furând-o sau folosind vreun alt şiretlic de care ea n-avea cunoştinţă; oricum nu era dispusă să considere fapta lui drept un afront; şi făcându-se că n-a băgat în seamă ce se întâmplase, începu numaidecât să vorbească despre altceva, hotărându-se în sinea ei să nu piardă nici un prilej de a-şi arunca din nou ochii asupra buclei spre a fi cu totul sigură că este exact de nuanţa părului ei.

Edward nu se simţi la largul lui o bună bucată de vreme, devenind, încetul cu încetul tot mai distrat. Fu foarte grav toată dimineaţa. Marianne îşi făcu reproşuri amare pentru ceea ce spusese; dar poate şi-ar fi iertat-o mai uşor, de-ar fi ştiut cât de puţin se necăjise sora ei.

Înainte de amiază fură vizitaţi de sir John şi de doamna Jennings, care, auzind că la vilă sosise un domn, veniră să facă şi ei cunoştinţă cu musafirul. Ajutat de soacra lui, sir John descoperi foarte curând că numele de Ferrars începe cu litera F. Şi această constatare avea să devină un izvor suculent de noi tachinării la adresa credincioasei Elinor, tachinării de care nu se folosiră chiar în ziua aceea, numai datorită faptului că abia făcuseră cunoştinţă cu Edward. Dar, aşa cum stăteau lucrurile, Elinor îşi dădu seama, din câteva priviri pline de înţeles, cât de departe ajunseseră cu presupunerile bazându-se pe cele ce aflaseră de la Margaret.

Nu se întâmpla niciodată ca sir John să facă o vizită familiei Dashwood şi să o invite la masă, la conac, a doua zi, sau să nu le poftească pe cele patru doamne să ia ceaiul cu ei în seara respectivă. De data aceasta, pentru a-şi arăta toată politeţea faţă de vizitatorul lor, la a cărui distracţie se simţea obligat să contribuie şi el, îi pofti atât la masă cât şi la ceai.

— Trebuie să luaţi ceaiul cu noi astă-seară, spuse el, căci nu suntem decât între noi; iar mâine trebuie neapărat să luaţi masa cu noi pentru că o să avem o mulţime de oaspeţi.

Doamna Jennings sublinie şi ea această necesitate:

— Şi nu se ştie dacă n-o să aranjaţi şi vreo serată dansantă, spuse ea. Şi asta o să te ispitească pe dumneata, domnişoară Marianne.

— O serată dansată! Exclamă Marianne. Imposibil!

Şi cine o să danseze?

— Păi cum cine! Dumneavoastră, familia Carey, familia Whitaker… Păi sigur… Dar ce-ţi închipui dumneata că nimeni nu mai poate dansa dac-a plecat o anumită persoană, căreia n-am să-i spun numele?

— Ce n-aş da ca Willoughby să fie şi el cu noi, exclamă sir John.

Aceste cuvinte, cât şi îmbujorarea din obrajii Mariannei, îl făcură pe Edward să devină din nou bănuitor.

— Dar cine mai e şi Willoughby ăsta? O întrebă el, cu glas scăzut, pe Elinor, alături de care şedea.

Aceasta îi spuse repede cine era Willoughby. Figura Mariannei spunea încă şi mai multe. Îi fu de ajuns lui Edward să înţeleagă nu numai cele la care se refereau cei de faţă, ci şi anumite expresii ale Mariannei care-l nedumeriseră; şi când musafirii plecară, se duse drept la ca şi-i spuse în şoaptă:

— Am ghicit… Să-ţi spun ce-am ghicit?

— Ce vrei să zici?

— Să-ţi spun?

— Sigur că da.

— Ei bine, află atunci că am ghicit că domnul Willoughby vânează.

Marianne se simţi uimită şi încurcată, dar nu putu să nu zâmbească, dându-şi seama de şiretenia potolită a felului său de a fi şi după ce tăcu o clipă, spuse:

— O, Edward! Cum poţi să vorbeşti în felul acesta?

Dar va veni timpul sper, ba chiar sunt sigură, când are să-ţi placă…

— Nici nu mă îndoiesc, răspunse Edward, oarecum uimit de seriozitatea şi căldura cu care vorbea; căci dacă nu şi-ar fi închipuit că totul nu este decât o glumă care să-i amuze în general cunoştinţele, bizuindu-se pe un fleac sau pe o nimica toată între ea şi domnul Willoughby, nici n-ar fi îndrăznit să aducă vorba despre asta.