CAPITOLUL XX.

A doua zi, pe când domnişoarele Dashwood intrară pe o uşă în salonul de la Barton Park, doamna Palmer intră în fugă pe cealaltă, arătând la fel de bine dispusă şi de veselă ca şi pân-atunci. Le luă afectuoasă de mână şi-şi exprimă profunda încântare de a le revedea:

— Îmi pare atât de bine să vă văd! Spuse ea, aşezându-se între Elinor şi Marianne; căci vremea e aşa de urâtă, încât mi-era teamă că n-o să puteţi veni, ceea ce ar fi fost îngrozitor, pentru că noi plecăm mâine. Ştiţi, trebuie să plecăm, pentru că familia Weston vine la noi săptămâna viitoare. Vizita noastră aici a fost cu totul întâmplătoare; n-am ştiut nimic de ea până când caleaşca noastră n-a tras la poartă şi atunci domnul Palmer m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la Barton. E atât de caraghios! Nu-mi spune niciodată nimic! Îmi pare tare rău că nu mai putem rămâne; dar, o să ne-întâlnim noi la Londra, foarte curând, sper.

Fură nevoite să o lămurească asupra zădărniciei unor asemenea speranţe.

— Să nu veniţi la Londra! Exclamă râzând doamna Palmer; dar o să mă dezamăgiţi foarte tare. Aş putea să vă fac rost de cea mai cochetă casă din lume, chiar lângă casa noastră, în Hanover Square. Zău că trebuie să veniţi. Am să fiu într-adevăr fericită să vă însoţesc şi să vă prezint în lume oricând, până ce-o să-mi vină sorocul, în caz că doamnei Dashwood n-o să-i facă plăcere să iasă în public.

Îi mulţumiră, dar fură obligate să reziste tuturor rugăminţilor.

— Vai, scumpule, îi spuse doamna Palmer soţului ei, care tocmai intrase în salon, trebuie să mă ajuţi să le conving pe domnişoarele Dashwood să vină la Londra în iarna asta.

Scumpul nu-i răspunse; după ce se înclină uşor în faţa doamnelor, începu să se plângă de vreme.

— Vai ce îngrozitoare mai e! Spuse el. O vreme ca asta te face să-ţi fie silă de toţi şi de toate. Ploaia aduce o atmosferă mohorâtă şi afară, şi în casă. Te face să-ţi deteşti toate cunoştinţele. Cum de-şi permite sir John să n-aibă o sală de biliard în casa lui? Cât sunt de puţini oamenii care ştiu ce înseamnă confortul! Sir John e la fel de prost ca şi vremea.

Curând se adunară şi ceilalţi.

— Mi-e teamă, domnişoară Marianne, zise sir John, că astăzi n-ai putut să-ţi faci obişnuita plimbare până la Allenham.

Marianne adoptă un aer foarte grav şi nu spuse nimic.

— Hai, nu te mai preface, spuse doamna Palmer, căci cunoaştem toată povestea, crede-mă; şi-ţi admir foarte mult gustul, căci după părerea mea e un bărbat extrem de chipeş. Casa noastră de la ţară nu e prea departe de a lui, cel mult zece mile, cred.

— Mai precis, treizeci, spuse soţul ei.

— Bine, bine, diferenţa asta nu contează prea mult.

N-am fost niciodată pe la el, dar se spune că are o casă foarte drăguţă

— Ei, pe naiba; în viaţa mea n-am văzut ceva mai hâd, spuse domnul Palmer.

Marianne nu scoase o vorbă, dar faţa îi trăda interesul ce-l manifesta faţă de acest schimb de cuvinte.

— E foarte urâtă? Continuă doamna Palmer. Atunci probabil că se refereau la altă casă.

Când se aşezară în jurul mesei din sufragerie, sir John observă cu regret că nu sunt decât opt cu toţii:

— Draga mea, îi spuse el soţiei lui, e de-a dreptul supărător să fim atât de puţini. De ce n-ai poftit la masă şi familia Gilbert?

— Nu ţi-am mai spus, sir John, când am vorbit despre asta ultima oară, că nu se face să-i invităm? Ei au luat masa la noi ultima dată.

— Dumneata şi cu mine, sir John, spuse doamna Jennings, n-am mai ţine seama de atâtea reguli de politeţe.

— Atunci aţi fi foarte prost crescuţi, exclamă domnul Palmer.

— Iubitule, îi spuse soţia lui râzând, ca de obicei. Tu îi contrazici pe toţi. Ştii că eşti foarte nepoliticos?

— Nu ştiam că dacă îi spun mamei tale că e prost crescută, contrazic pe cineva.

— Ah, n-ai decât să mă insulţi cât pofteşti, spuse plină de îngăduinţă bătrâna doamnă; mi-ai luat-o pe Charlotte de pe umeri, şi-acum nu mi-o mai poţi da înapoi. Aşa că tot eu sunt cea avantajată.

Charlotte râse cu poftă, gândindu-se că bărbatul ei nu mai poate scăpa de ea; şi îi spuse triumfătoare că nu-i pasă cât de dezagreabil se poartă cu ea, din moment ce n-are încotro şi trebuie să trăiască alături de ea. Ar fi fost imposibil să existe cineva mai îngăduitor sau mai ferm hotărât de a fi fericit decât doamna Palmer. Studiata indiferenţă, insolenţă şi nemulţumire a soţului ei n-o supărau câtuşi de puţin, şi când el o certa sau o insulta, ea se distra copios.

— Domnul Palmer e-atât de caraghios! Îi şopti ea lui Elinor. E întotdeauna prost dispus.

După ce-l observă câtva timp, Elinor nu se simţi înclinată să-l creadă a fi cu adevărat prost dispus sau prost crescut cum vroia el să pară. Poate că devenise puţin urâcios când îşi dăduse seama, aşa cum li se întâmplă multor bărbaţi, că fiind în mod inexplicabil prea mult influenţat de frumuseţea feminină, devenise soţul unei gâsculiţe – dar ea ştia că prea mulţi bărbaţi înţelepţi fac astfel de gafe pentru ca acest lucru să-i supere pentru prea multă vreme. După câte îşi închipuia ea, comportarea lui dispreţuitoare faţă de toată lumea, cât şi felul în care-şi bătea joc de toate, nu erau de fapt decât consecinţa dorinţei lui de a fi un om distins. Era o încercare de a părea superior altora. Scopul era prea banal ca să mai poată mira pe cineva; dar mijloacele, chiar dacă reuşeau să-i stabilească superioritatea în domeniul proastei creşteri, aveau prea puţine şanse de a-i atrage simpatia altcuiva decât a soţiei lui…

— O, dragă domnişoară Dashwood. Spuse doamna Palmer, curând după aceea, vreau să vă rog, pe dumneata şi pe sora dumitale, să-mi faceţi o mare favoare. Vreţi să-mi faceţi plăcerea să veniţi şi să petreceţi câtva timp la Cleveland în preajma Crăciunului? Haide, veniţi, zău aşa – şi veniţi cât mai este şi familia Weston la noi.

Nici nu vă puteţi închipui cât de fericiţi am fi! O să fie grozav!

— Iubitule, i se adresă ea soţului ei, nu-i aşa că ţii şi tu foarte mult ca domnişoarele Dashwood să vină la Cleveland?

— Dar bineînţeles, replică el, cu un rânjet ironic; cu intenţia asta am şi venit în Devonshire.

— Ei, vedeţi, spuse soţia lui, acuma vă daţi seama că domnul Palmer vă aşteaptă; aşa că nu puteţi refuza invitaţia.

Amândouă se grăbiră să respingă cu hotărâre propunerea.

— Dar zău că trebuie neapărat să veniţi. Sunt sigură că are să vă facă mare plăcere. O să fie şi familia Weston la noi şi-o să petrecem de minune. Nici nu vă puteţi închipui ce locşor încântător e Cleveland; şi-n prezent suntem foarte veseli, fiindcă domnul Palmer e mai tot timpul plecat prin ţinut, făcând propagandă împotriva alegerilor; şi la noi vine acum la masă atâta lume pe care n-am mai văzut-o niciodată, încât e de-a dreptul o încântare! Dar bietul om! E din cale-afară de obositor pentru el să fie obligat să se facă-agreabil tuturor.

Elinor abia putu să nu-şi trădeze amuzamentul în timp ce-şi arăta aprobarea faţă de dificultatea unei asemenea obligaţii.

— Ce plăcere o să mai fie, când are să intre-n Parlament, nu-i aşa? Spuse Charlotte. Ce-am să mai râd! O să fie atât de caraghios să vezi cum toate scrisorile o să-i fie adresate: „domnului deputat”. Dar ştiţi, spune că n-are să-mi dea niciodată şi mie dreptul de a folosi un titlu oficial. Declară că n-are s-o facă. Nu-i aşa, domnule Palmer?

Dl. Palmer nici n-o băgă în seamă.

— Ştiţi, nu poate suferi să scrie, continuă ea; spune că e un lucru scârbos.

— Ba nu, spuse el, niciodată n-am spus ceva atât de ilogic. Nu trece pe seama mea cuvinte atât de vulgare.

— Ei, cred că acu vă puteţi da seama cât e de caraghios. Uite aşa se poartă-ntotdeauna. Câteodată nu-mi adresează nici un cuvânt jumătate de zi şi pe urmă te pomeneşti că spune ceva grozav de nostim – despre câte-n lună şi-n stele.

Când se întoarseră în salon, o făcu pe Elinor să se mire foarte mult întrebând-o dacă domnul Palmer nu i se pare a fi un om extraordinar de plăcut.

— Da, răspunse Elinor, pare un om foarte agreabil.

— Îmi pare atât de bine că-ţi place… Mă gândeam eu că are să-ţi fie pe plac, e atât de simpatic; şi trebuie să-ţi spun că şi dumneavoastră, dumneata şi surorile dumitale, îi plăceţi foarte mult; şi nici nu-ţi poţi închipui ce dezamăgit are să fie dacă n-o să veniţi la Cleveland. Nu pot înţelege de ce nu vreţi să ne acceptaţi invitaţia.

Elinor fu din nou nevoită să-i respingă propunerea; şi, schimbând subiectul, puse capăt rugăminţilor ei. Se gândea că e foarte probabil, că de vreme ce trăiau în aceeaşi regiune cu Willoughby, doamna Palmer le-ar putea da amănunte în plus despre caracterul acestuia, faţă de cele ce le aflaseră de la familia Middleton, care nu-l cunoştea decât prea puţin; era dornică să capete din partea oricui o confirmare a meritelor lui, care să-i poată risipi orice umbră de teamă pentru Marianne. Începu prin a se interesa dacă-l văd des pe Willoughby la Cleveland şi dacă sunt cunoştinţe intime.

— Sigur că da, draga mea, îl cunosc foarte bine, replică doamna Palmer; nu că aş fi stat vreodată de vorbă cu el; asta nu, dar l-am văzut mereu la Londra. Întâmplarea a făcut ca într-un fel sau altul să fiu la Barton, când el era la Allenham. Mămica l-a mai văzut o dată, dar atunci eram la unchiul meu la Weymouth. Cred însă că ne-am fi putut întâlni des în Somersetshire, dacă din nefericire nu s-ar fi întâmplat să nu fim niciodată la ţară în acelaşi timp. Îmi închipui că stă foarte puţin la Combe; dar dacă ar fi stat mai mult la ţară şi tot nu cred că domnul Palmer l-ar fi vizitat, pentru că, ştii, face parte din opoziţie şi-n afară de asta casa lui e atât de departe de a noastră! Ştiu foarte bine de ce te interesezi de el; sora dumitale urmează să se căsătorească cu Willoughby. Îmi pare grozav de bine, pentru că, ştii, în cazul ăsta o să fim vecine.

— Pe cuvântul meu, spuse Elinor, dumneata ştii mult mai multe decât mine în privinţa asta, dacă ai vreun motiv să te aştepţi la această căsătorie.

— Haide, nu te mai face că nu ştii nimica, pentru că ştii doar că toată lumea vorbeşte despre asta. Te rog să mă crezi că eu am auzit de lucrul acesta când am trecut prin Londra.

— Dar cum aşa, dragă doamnă Palmer?!

— Pe cuvântul meu că-ţi spun drept. Luni de dimineaţă l-am întâlnit pe colonelul Brandon în Bond Street, chiar înainte de a părăsi noi Londra şi mi-a spus-o fără-nconjur.

— Asta mă miră foarte mult. Să fi spus colonelul Brandon una ca asta! Sunt sigură că trebuie să te fi înşelat. Nu-i stă în fire colonelului Brandon să dea informaţii unei persoane despre care ştie că n-o pot interesa lucrurile acestea, chiar dacă ele ar fi adevărate.

— Te asigur, totuşi, că aşa este şi am să-ţi spun cum s-au petrecut lucrurile. Când l-am întâlnit, s-a întors din drum şi ne-a condus puţin; şi aşa am început să vorbim despre cumnatul şi despre sora mea, despre una şi despre alta.

„Şi-aşa, colonele, i-am spus, după câte am aflat, la vila Barton locuieşte o familie şi mama mi-a trimis vorbă şi mi-a spus că sunt nişte fete foarte drăguţe şi că una dintre ele urmează să se căsătorească cu domnul Willoughby de la Combe Magna. Ia spune-mi, te rog, e adevărat?

Căci îmi închipui că dumneata trebuie să ştii, deoarece ai fost în Devonshire nu de mult…”

— Şi ce-a răspuns colonelul?

— Ei, n-a spus el prea mult; dar a dat impresia că ştie că e adevărat, aşa că din momentul acela am tras concluzia c-aşa trebuie să fie. O să fie o căsătorie nemaipomenit de reuşită, ţi-o spun eu. Când urmează să aibă loc?

— Domnul Brandon se simţea bine, sper?

— Da, foarte bine; şi nu mai contenea lăudându-te, n-a făcut nimic altceva decât să spună lucruri frumoase despre dumneata.

— Sunt încântată de aprecierile dumnealui. Pare a fi un om extraordinar; şi găsesc că este deosebit de simpatic.

— Şi eu la fel. E un om atât de încântător, încât e mare păcat că e atât de grav şi de ursuz. Mama spune că şi el era îndrăgostit de sora dumitale. Te asigur că dacă-a fost îndrăgostit, aceasta este un compliment pentru sora dumitale, pentru că lui rar i se întâmplă să se îndrăgostească de cineva.

— Oare domnul Willoughby e cunoscut bine în partea din Somersetshire unde staţi dumneavoastră?

— Da, foarte bine: vreau să spun că nu cred că-l cunosc prea mulţi oameni, pentru că Combe Magna e cam departe; dar cu toţii îl consideră a fi extrem de agreabil, te asigur. Nimeni nu e mai simpatizat decât domnul Willoughby, oriunde s-ar duce el, şi asta i-o poţi spune şi surorii dumitale. E o fată grozav de norocoasă că a pus mâna pe el, pe cinstea mea; nu că el n-ar avea noroc c-a pus mâna pe ea, pentru că e atât de frumoasă şi de plăcută, încât nimic nu poate fi prea bun pentru ea. Dar, crede-mă, eu n-o consider de loc a fi mai frumoasă decât dumneata; căci, după părerea mea, sunteţi amândouă extraordinar de drăguţe, şi asta-i şi părerea domnului Palmer, sunt sigură, deşi nu l-am putut face s-o recunoască aseară.

Informaţiile doamnei Palmer privitoare la Willoughby nu fură prea importante; dar orice mărturie în favoarea lui, oricât de mică ar fi fost ea, îi făcea totuşi plăcere lui Elinor.

— Îmi pare atât de bine c-am făcut, în sfârşit, cunoştinţă, continuă Charlotte. Şi sper că de acum înainte o să fim întotdeauna foarte bune prietene. Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult am dorit să vă văd. Cât de plăcut trebuie să fie să locuiţi la vilă… Presupun că nimic nu poate fi mai încântător. Şi mă bucur mult să ştiu că sora dumitale are să se mărite atât de bine. Sper c-ai să vii şi dumneata destul de des pe la Combe Magna. E un loc încântător, în orice caz.

— Îl cunoaşteţi de multă vreme pe colonelul Brandon, nu?

— Da, de foarte multă vreme; de când s-a căsătorit sora mea. Este bun prieten cu sir John. Cred, adăugă ea, cu glas scăzut, că ar fi fost foarte bucuros să mă ia de nevastă, dac-ar fi putut. Sir John şi lady Middleton au ţinut grozav să se întâmple aşa. Dar mamei mele nu i s-a părut o partidă îndeajuns de reuşită pentru mine, altfel sir John i-ar fi propus-o colonelului şi ne-am fi cununat numaidecât.

— Dar colonelul Brandon nu ştia de propunerea lui sir John adresată dinainte mamei dumitale? Nu şi-a mărturisit niciodată afecţiunea ce ţi-o purta?

— A, nu; dar dacă mămica n-ar fi obiectat, cred că ar fi fost foarte încântat. Pe atunci nu mă văzuse mai mult de două ori, căci asta s-a întâmplat când eram încă în şcoală. Oricum, sunt mult mai fericită acum. Domnul Palmer este exact genul de bărbat ce-mi convine.