CAPITOLUL XL

— Ei, domnişoară Dashwood, îi spuse doamna Jennings zâmbind cu mult subînţeles de îndată ce Brandon plecase, n-am să te întreb ce ţi-a spus colonelul; căci, deşi pe onoarea mea c-am încercat sa nu ascult ce vorbiţi, n-am putut să nu aud destule ca să înţeleg ce voia, şi te asigur că în viaţa mea n-am fost mai bucuroasă şi-ţi doresc din toată inima să fii fericită.

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse Elinor. Sunt într-adevăr fericită şi-mi dau prea bine seama de bunătatea colonelului Brandon. Nu sunt mulţi aceia care ar acţiona aşa cum a făcut-o el. Puţini oameni au o inimă atât de simţitoare ca a lui! N-am fost mai mirată în viaţa mea.

— Doamne, draga mea, dar eşti foarte modestă. Pe mine nu mă miră câtuşi de puţin; căci în ultima vreme m-am gândit adeseori că e foarte probabil să se întâmple aşa ceva.

— Aţi făcut această apreciere cunoscând foarte bine bunăvoinţa colonelului faţă de toată lumea, dar n-aţi putut prevedea, cred, că se va ivi prilejul atât de curând.

— Prilejul! Repetă doamna Jennings. Ei, în privinţa asta, atunci când un bărbat s-a hotărât la un asemenea pas, găseşte el cumva, mai devreme sau mai târziu un prilej. Ei bine, draga mea, îţi doresc din nou mult noroc; şi dacă a fost vreodată o pereche fericită în lumea asta, atunci cred că în curând o să ştiu unde să o caut.

— Deci, presupun că vreţi să le faceţi o vizită la Delaford, spuse Elinor, cu o umbră de zâmbet.

— Ei, draga mea, să fii sigură că aşa am să fac; iar cât priveşte cele ce ţi-a spus cum că locuinţa ar fi proastă, nu prea ştiu ce-a urmărit colonelul cu asta, căci rar mi-a fost dat să văd o casă mai bună.

— Spunea că ar necesita reparaţii.

— Ei, şi din a cui vină, mă rog? De ce n-o repară?

Cine altul decât el ar trebui să se ocupe de asta?

Fură întrerupte de servitorul care intră spre a le anunţa că trăsura aşteaptă la uşă; iar doamna Jennings se pregăti numaidecât de plecare şi-i spuse:

— Ei bine, draga mea, trebuie să plec înainte de a fi spus măcar jumătate din ce-mi stătea pe suflet. Dar o să putem, de altfel, să mai vorbim despre chestiunea asta diseară, căci vom fi singure. Nu-ţi cer să vii cu mine, căci îmi închipui că mintea ţi-e prea preocupată de cele întâmplate ca să ai chef să vezi lume; şi pe deasupra, îmi închipui c-abia aştepţi să-i povesteşti totul surorii dumitale.

Marianne ieşise din odaie înainte ca ele să fi început conversaţia.

— Sigur, doamnă, am să-i spun Mariannei, dar pentru moment n-aş mai vrea să mai pomenesc despre acest lucru nimănui altcuiva.

— Aa, bine, spuse doamna Jennings cam dezamăgită.

Atunci probabil că nu doreşti s-o încunoştinţez nici măcar pe Lucy despre asta, căci astăzi aveam de gând să mă duc până în Holborn.

— Nu, doamnă, nici măcar pe Lucy, vă rog. O amânare de o zi n-are nici o importanţă; şi până ce nu-i voi fi scris domnului Ferrars, cred că nu s-ar cuveni să pomenim vreo vorbă altcuiva. Şi-am să-i scriu numaidecât.

Este important ca el să nu piardă timp de loc, căci fără îndoială că va avea o groază de lucruri de făcut în legătură cu hirotonisirea lui.

La început aceste vorbe o uimiră nespus pe doamna Jennings. Nu putu înţelege imediat de ce domnul Ferrars trebuia pus atât de repede la curent. După câteva minute de gândire, totuşi, îi veni în minte o idee grozavă şi exclamă:

— Aha, înţeleg. Domnul Ferrars este omul cu pricina.

Ei, cu atât mai bine pentru el. Ei, sigur, atunci trebuie hirotonisit cât se poate de repede; şi-mi pare bine să aflu că lucrurile au ajuns atât de departe între voi. Dar, draga mea, nu depăşeşte acest lucru obligaţiile tale?

N-ar fi cazul să-i scrie de fapt colonelul? Nici nu încape îndoială că el s-ar cuveni s-o facă.

Elinor nu prea înţelese ce vrea doamna Jennings să exprime în primele propoziţiuni şi nici nu crezu că merită să-i mai pună vreo întrebare în această privinţă, aşa că nu răspunse decât la ultimele ei cuvinte.

— Colonelul Brandon este un om atât de delicat, încât a ţinut ca domnul Ferrars să fie anunţat de oricine altcineva în afară de el.

— Aşa că eşti silită dumneata s-o faci. Ei bine, asta-i o delicateţe cam ciudată! Oricum, n-am să te deranjez

(văzuse că Elinor tocmai se pregăteşte să scrie). Îţi cunoşti mai bine interesele. Aşa că la revedere, draga mea.

N-am mai auzit ceva care să-mi facă atâta plăcere, de când a născut Charlotte a mea.

Şi plecă, dar se întoarse din nou peste o clipă:

— Tocmai mi-am adus aminte de sora lui Betty, draga mea. Mi-ar părea grozav de bine să-i fac rost de-o stăpână atât de cumsecade. Dar zău că nu ştiu dac-ar fi bună de cameristă. E foarte pricepută la treburile gospodăreşti şi lucrează foarte bine cu acul. Ei, dar o să te gândeşti la toate astea pe îndelete.

— Sigur, doamnă, replică Elinor, neauzind prea bine ce-i spune şi fiind mai preocupată să rămână singură decât să înţeleagă despre ce e vorba.

Cum să înceapă – cum să se exprime în biletul pe care avea să i-l trimită lui Edward – asta era ceea ce o interesa pentru un moment. Situaţia deosebită dintre ei făcea să-i vină foarte greu să facă un lucru care pentru oricine altcineva ar fi fost o nimica toată; dar ei îi era în egală măsură teamă să spună prea mult sau prea puţin şi pierdu multă vreme chibzuind, cu pana în mână, aplecată deasupra hârtiei, până când fu întreruptă de sosirea lui Edward personal.

O întâlnise pe doamna Jennings la uşă, în drum spre trăsură pe când venea să-şi lase cartea de vizită de rămas bun; şi doamna Jennings, scuzându-se că nu se întoarce chiar ea, îl obligase să intre, spunându-i că Elinor este sus şi că doreşte să-i vorbească într-o problemă foarte importantă.

Elinor tocmai se felicita – în ciuda faptului că nu prea ştia ce să pună pe hârtie – pentru că, oricât de greu i-ar fi fost să se exprime aşa cum se cuvine printr-o scrisoare, era în orice caz preferabil decât să-i anunţe vestea prin viu grai, când vizitatorul intră silind-o astfel să facă tocmai acest mare efort. Fu foarte uimită şi nedumerită să-l vadă apărând dintr-o dată. Nu-l mai întâlnise de când se răspândise vestea logodnei lui şi deci de când el aflase că ea e la curent. Ţinând seama de faptul că Elinor se gândise atât la ce trebuia să-i scrie şi ce trebuia să-i comunice, se simţi foarte prost câteva minute. Şi el părea foarte tulburat; se aşezară amândoi cât se poate de stânjeniţi. Edward nu-şi putea aduce aminte, dacă-şi ceruse scuze pentru că intrase în odaie fără să fie anunţat; dar, hotărând că e mai bine să fie în siguranţă, o rugă să-l ierte, cu multă ceremonie de îndată ce putu spune ceva, după care se aşeză pe scaun.

— Mi-a spus doamna Jennings, zise el, că doreşti să-mi vorbeşti, sau cel puţin aşa am înţeles eu la ea – căci altfel nu te-aş fi deranjat în chipul acesta; deşi, pe de altă parte, mi-ar fi părut foarte foarte rău să plec din Londra fără să te văd pe tine şi pe sora ta; mai ales că probabil va mai trece o bună bucată de vreme – nu prea pot spera să am plăcerea de a vă revedea foarte curând. Plec mâine la Oxford.

— N-ai fi plecat, totuşi, zise Elinor, revenindu-şi şi hotărâtă să scape cât mai repede de ceea ce o înspăimânta atât de tare – fără să primeşti din partea noastră toate urările de bine, chiar dacă n-am fi putut să ţi le transmitem personal. Doamna Jennings avea perfectă dreptate în ceea ce ţi-a spus. Am să-ţi comunic ceva foarte important; şi tocmai mă pregăteam să o fac printr-o scrisoare. Mi s-a încredinţat o misiune cât se poate de plăcută. (Pe când vorbea respira ceva mai repede decât de obicei.) Colonelul Brandon, care a plecat doar de vreo zece minute, m-a rugat să te informez că deoarece a aflat de dorinţa ta de a te hirotonisi, are marea plăcere de a-ţi oferi parohia de la Delaford, care tocmai este vacantă; singura lui părere de rău este că nu e mai rentabilă. Dă-mi voie să te felicit că ai un prieten atât de respectabil şi de înţelept şi să mă alătur şi eu regretelor lui că parohia nu aduce un venit mai mare de două sute de lire pe an, pentru că altfel ţi-ar oferi posibilităţi mai bune – nefiind doar un simplu aranjament temporar numai pentru dumneata – adică, în două vorbe, ţi-ar putea permite să-ţi vezi împlinite toate dorinţele de fericire.

Întrucât Edward nu putu exprima singur ce simţea nu ne putem aştepta să aflăm de la nimeni altcineva, înfăţişarea lui trăda toată uimirea pe care nu se putea să n-o stârnească o veste atât de neaşteptată, care nici prin gând nu-i trecuse, dar de rostit nu rosti decât aceste două cuvinte:

— Colonelul Brandon!

— Da, continuă Elinor, prinzând mai mult curaj mai ales că trecuse ceea ce fusese mai greu; colonelul Brandon s-a gândit să-ţi dea parohia, drept mărturie a îngrijorării lui stârnite de cele ce s-au întâmplat în ultima vreme – de situaţia crudă în care te-a adus comportarea de neiertat a familiei tale. Sunt sigură că această îngrijorare o împărtăşesc toţi prietenii tăi, printre care Marianne şi cu mine. Colonelul vrea să-ţi dea astfel şi o dovadă a deosebitei stime ce ţi-o poartă pentru caracterul tău în general şi a deplinei sale aprobări pentru comportarea ta în împrejurarea de faţă.

— Colonelul Brandon să-mi dea mie o slujbă! E oare cu putinţă?

— Lipsa de înţelegere a propriilor tale rude te face să te miri când găseşti prietenie în altă parte.

— Ba nu, replică Edward, devenind dintr-o dată lucid; nu sunt de loc surprins să o găsesc la tine; căci îmi dau prea bine seama că toate acestea ţi le datorez ţie, bunătăţii tale. O simt şi aş exprima-o, dac-aş putea – dar, după cum ştii, nu sunt un bun orator.

— Te înşeli cumplit. Te asigur că le datorezi în întregime, sau cel puţin aproape în întregime, propriilor tale merite şi înţelegerii colonelului Brandon pentru ele.

Eu n-am a avut nici un amestec în treaba asta. Nici măcar n-am ştiut, până nu i-am aflat intenţiile, că parohia este vacantă; şi nici nu mi-ar fi putut trece prin minte că are posibilitatea să ofere cuiva o asemenea situaţie. Ca prieten al meu, al familiei mele, s-ar putea probabil, o pot chiar şi afirma, că i-a făcut încă şi mai mare plăcere să ţi-o acorde; dar, pe cuvântul meu, nu datorezi nimic intervenţiilor mele.

Adevărul o obligă să-şi recunoască un mic merit în această privinţă; dar, pe de altă parte, era atât de puţin doritoare să apară ca binefăcătoarea lui Edward, încât şovăi s-o recunoască; ceea ce contribui probabil să întărească acea bănuială pe care Edward tocmai şi-o formase în mintea lui. Câteva clipe rămase cufundat în gânduri, după ce Elinor încetase de a mai vorbi, în cele din urmă, spuse, de parc-ar fi făcut un mare efort:

— Colonelul Brandon pare a fi un om foarte respectabil şi cu multe merite. Întotdeauna am auzit vorbindu-se de el în felul acesta şi ştiu că fratele tău îl preţuieşte foarte mult. Este, fără îndoială, un om înţelept şi care se comportă ca un adevărat gentleman.

— Într-adevăr, îi răspunse Elinor, cred că, dacă ai să-l cunoşti mai bine, ai să constaţi că este exact aşa cum ai auzit vorbindu-se de el şi întrucât veţi fi vecini foarte apropiaţi (căci după câte am înţeles casa parohială se află chiar lângă conac) este foarte important ca el să fie într-adevăr aşa cum a fost zugrăvit.

Edward nu-i răspunse, dar când ea îşi întoarse capul, îi aruncă o privire atât de serioasă, atât de gravă, atât de tristă, de parc-ar fi vrut să spună c-ar fi dorit ca distanţa dintre casa parohială şi conac să fie mult mai mare.

— După câte ştiu, colonelul Brandon locuieşte în strada St. James, spuse el curând după aceea, sculându-se de pe scaun.

Elinor îi dădu numărul de la casă.

— Atunci trebuie să mă grăbesc, să-i aduc acele mulţumiri pe care nu-mi permiţi să ţi le ofer ţie; să-l asigur că m-a făcut un om extrem de fericit.

Elinor nu încercă să-l mai reţină şi se despărţiră: din partea ei cu o asigurare – dată cu toată seriozitatea – că-i urează să se bucure tot timpul de fericire, indiferent de soarta schimbătoare care s-ar putea abate asupra lui; iar din partea lui mai degrabă cu o încercare de a-i răspunde cu aceeaşi bunăvoinţă decât cu putinţa de a o exprima.

„Când îl voi revedea, îşi spuse Elinor în timp ce uşa se închidea în urma lui, o să-l întâlnesc în calitate de soţ al lui Lucy.”

Şi făcând această plăcută anticipare se aşeză să se mai gândească la trecut, să-şi aducă aminte de vorbele lui Edward şi să se străduiască să-i înţeleagă toate simţămintele şi să reflecteze, fireşte, la propria ei nemulţumire.

Când doamna Jennings sosi acasă, deşi se întorcea de la persoane pe care nu le mai văzuse până atunci şi despre care ar fi avut, aşadar, o mulţime de lucruri de povestit, mintea îi era până într-atâta preocupată de importantul secret pe care-l deţinea, şi care o interesa mai mult decât orice, încât reveni la el, de îndată ce Elinor îşi făcu apariţia.

— Ei bine, draga mea, exclamă ea, ţi l-am trimis pe tânărul în cauză. N-am făcut bine? Şi presupun că n-ai întâmpinat greutăţi prea mari – a fost dispus să-ţi accepte propunerea, nu?

— Nu, doamnă; era greu de presupus să refuze.

— Ei, şi când va fi gata? Căci se pare că totul nu depinde decât de asta.

— Drept să vă spun, răspunse Elinor, cunosc atât de puţine lucruri despre toate aceste forme, încât nu pot face nici măcar o presupunere în legătură cu perioada de timp şi pregătirile necesare, dar îmi închipui că va putea îmbrăca haina preoţească în vreo două, trei luni.

— Două, trei luni! Exclamă doamna Jennings. Doamne sfinte, draga mea, şi vorbeşti cu atâta calm! Poate oare colonelul să mai aştepte atâta amar de vreme? Doamne, Dumnezeule! Eu una, zău că n-aş putea avea atâta răbdare. Şi deşi oricui i-ar face plăcere să se poarte amabil cu bietul domn Ferrars, nu cred că merită să-l aşteptaţi două sau trei luni. Cred că o să puteţi găsi pe altcineva care să vă facă treaba, cineva care este gata hirotonisit.

— Dragă doamnă Jennings, spuse Elinor, dar cum vă puteţi gândi la una ca asta? Păi, singurul scop al colonelului Brandon este să-i fie de folos domnului Ferrars.

— Doamne sfinte, draga mea, doar nu vrei să mă convingi că Brandon te ia de nevastă numai ca să-i poată plăti zece lire domnului Ferrars!

Aceste cuvinte puseră capăt neînţelegerii; avu loc numaidecât o explicaţie, care le amuză foarte mult pe amândouă pentru un moment, şi care nu le făcu pe niciuna din ele mai puţin fericite; căci doamna Jennings schimbă o satisfacţie de un fel cu alta nouă de altfel, fără însă a renunţa la perspectiva primei bucurii.

— Ei, da, casa parohială este cam mică, spuse ea, după ce trecu prima izbucnire de uimire şi satisfacţie, şi tare mă tem că este într-adevăr într-o stare cam proastă; dar să-l aud pe un om scuzându-se, după cum mi s-a părut, pentru o casă care, pe câte ştiu, are cinci camere la parter şi, pe lângă asta, pare-mi-se că menajera de acolo mi-a spus că poate găzdui peste noapte cincisprezece persoane, şi să se scuze tocmai faţă de dumneata care ai fost deprinsă cu vila Barton! Părea de-a dreptul ridicol. Însă, draga mea, trebuie să insistăm şi să-l convingem pe colonel să repare cumva casa parohială pentru a o face confortabilă înainte ca Lucy să se stabilească acolo.

— Dar colonelul Brandon spunea că nu prea crede că venitul care-l va avea le va ajunge pentru a se căsători.

— Colonelul e un găgăuţă, draga mea; pentru că venitul lui este de o mie de lire pe an îşi închipuie că nimeni nu se mai poate însura dacă dispune de o sumă mai mică. Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: dac-am să mai trăiesc pân-atunci, am să fac o vizită la casa parohială de la Delaford înainte de căderea frunzelor şi cred că-ţi închipui că n-am să mă duc dacă Lucy n-are să fie acolo.

Elinor îi împărtăşi întru totul părerea că e puţin probabil ca ei să mai întârzie nunta.