CAPITOLUL XLI.

După ce Edward îi mulţumise colonelului Brandon se duse să-i destăinuiască lui Lucy fericirea lui; şi până să sosească la Bartlett's Buildings ajunsese într-o asemenea stare de exaltare, încât, a doua zi când doamna Jennings trecu pe la Lucy să o felicite, aceasta o încredinţă că nicicând nu-l mai văzuse pe Edward atât de bine dispus.

În orice caz ea cel puţin era extrem de fericită şi de veselă şi ca şi doamna Jennings îşi manifestă deplina bucurie şi speranţă că înainte de venirea toamnei vor putea petrece cu toţii zile agreabile în casa parohială din Delaford. Şi-n acelaşi timp îşi arătă şi ea deplina recunoştinţă pe care o avea Edward faţă de Elinor, şi vorbi despre prietenia pe care le-o arătase Elinor, cu o căldură plină de gratitudine. Lucy era gata să recunoască toate obligaţiile lor faţă de Elinor şi declară pe faţă că nici o strădanie prezentă sau viitoare din partea domnişoarei Dashwood în favoarea lor n-o va mai uimi vreodată, căci Lucy o considera capabilă să facă orice îi stătea în putinţă pentru cei pe care îi preţuia cu adevărat. Cât despre colonelul Brandon, nu numai că era gata să-l venereze ca pe un sfânt, dar mai mult decât atât era pur şi simplu gata să-l trateze ca atare în toate treburile lumeşti; era doritoare ca dările plătite de el bisericii să crească la maximum; şi se hotărî în sinea ei să se folosească, atunci când avea să se instaleze la Delaford, cât mai mult de servitorii lui, de trăsura lui, de vacile şi de păsările lui.

Se scursese un răstimp de o săptămână de când John Dashwood trecuse prin Berkeley Street, şi cum de atunci nu se mai interesaseră de starea sănătăţii soţiei lui decât o dată, prin cineva, Elinor începu să-şi dea seama c-ar fi necesar să-i facă o vizită. Pe de altă parte nu numai că n-avea nici un chef să îndeplinească această obligaţie, dar nici nu se bucura de vreun sprijin sau încurajare din partea celorlalte femei din casă. Marianne, nu numai că refuza cu desăvârşire să se ducă, dar şi insista să-şi împiedice sora să treacă pe la cumnata lor; deşi doamna Jennings îi ţinea întotdeauna trăsura la dispoziţia lui Elinor, o detesta atât de mult pe soţia lui John Dashwood, încât nici măcar curiozitatea ei de a o vedea cum arată după ultima descoperire ce-o făcuse, şi nici dorinţa ei puternică de a o jigni, luându-i partea lui Edward, nu-i putură învinge aversiunea faţă de societatea ei. Ca urmare, Elinor porni de una singură să-i facă o vizită, pe care nimeni n-o putea detesta mai mult, riscând să fie obligată să rămână între patru ochi cu o femeie pe care n-avea motive s-o simpatizeze.

I se spuse că doamna Dashwood nu poate primi: dar înainte ca trăsura să întoarcă, se întâmplă ca soţul ei tocmai să iasă din casă. Se arătă foarte bucuros să o întâlnească pe Elinor, îi spuse că tocmai venea la ele, în Berkeley Street, şi asigurând-o că Fanny va fi foarte încântată să o vadă, o pofti să intre.

Urcară până în salon. Dar acolo nu era nimeni.

— Probabil că Fanny e în camera ei, spuse el, am să mă duc să o chem numaidecât, căci sunt sigur că nu va avea nici cea mai mică obiecţie să te vadă. Nici vorbă de aşa ceva, crede-mă. Acum, mai ales nu mai poate avea…

Şi oricum, tu şi Marianne aţi fost întotdeauna favoritele ei. Dar Marianne de ce n-a vrut să vină?

Elinor încercă să o scuze cum putu.

— Nu-mi pare rău să te văd singură, replică el, căci am o mulţime de lucruri să-ţi spun. O fi oare adevărată povestea cu parohia colonelului Brandon? I-a dat-o într-adevăr lui Edward? Am aflat despre asta ieri, din întâmplare, şi veneam la voi tocmai să mă mai interesez în legătură cu acest lucru.

— E foarte adevărat. Colonelul Brandon i-a dat lui Edward parohia Delaford.

— Nu zău? Ei bine, asta mă surprinde peste măsură!

Între ei nu există doar nici o legătură de rudenie, nici măcar nu se cunosc prea bine! Şi nici nu ştii cât costă o parohie în ziua de azi! Şi asta ce venit aduce?

— Cam vreo două sute de lire pe an.

— Foarte frumos. Pe o astfel de parohie – presupunând că fostul paroh era bătrân şi bicisnic şi în consecinţă e foarte probabil să o elibereze curând – ar fi putut căpăta, cred, cam o mie patru sute de lire. Şi cum se face că n-a aranjat această problemă înainte de moartea preotului de acolo? Acum, ar fi într-adevăr prea târziu s-o mai vândă, dar un om atât de chibzuit cum este colonelul Brandon! Mă mir că este aşa de nesocotit într-o chestiune de un interes atât de banal şi de firesc! Ei, sunt convins că mai în toate firile omeneşti există multă inconsecvenţă. Dacă stau bine şi mă gândesc totuşi, îmi închipui că situaţia trebuie să fie următoarea: Edward urmează să deţină parohia până când persoana căreia colonelul i-a vândut-o de fapt o să împlinească vârsta care să-i permită să o ia în primire. Da, da, aşa trebuie să stea lucrurile, poţi să fii sigură.

Elinor îl contrazise însă categoric; şi spunându-i că ea însăşi îi transmisese lui Edward oferta colonelului Brandon şi că prin urmare cunoaşte prea bine termenii în care i-a fost făcută, îl determină să-i dea crezare.

— Este de-a dreptul uluitor! Exclamă el, după ce o ascultă. Care-ar putea fi oare scopul colonelului?

— Unul cât se poate de simplu, acela de a-i fi de folos domnului Ferrars.

— Mă rog, mă rog, oricum ar fi colonelul Brandon, Edward este un om foarte norocos. Te rog totuşi să nu-i pomeneşti lui Fanny despre toate acestea; căci deşi i-am adus la cunoştinţă noutatea şi o suportă foarte bine, nu i-ar plăcea să se vorbească prea mult de acest lucru.

Lui Elinor îi veni destul de greu, când îl auzi, să nu facă observaţia că, după părerea ei, Fanny n-avea de ce să se necăjească auzind că fratele ei a dobândit un venit care nu i-ar putea sărăci nici pe ea şi nici pe fiul ei.

— Doamna Ferrars, adăugă el, coborându-şi glasul la un ton care să se potrivească unui subiect de o atare importanţă, n-a aflat încă nimic în această privinţă; şi cred că cel mai bun lucru ar fi să-i ascundem realitatea cât mai mult timp cu putinţă. În orice caz va auzi cum stau lucrurile când va avea loc căsătoria.

— Dar la ce toate aceste precauţii? Deşi nu se poate presupune ca doamna Ferrars să aibă o satisfacţie cât de mică ştiind că fiul ei câştigă destul pentru a se întreţine, căci asta nici nu intră în discuţie, de ce totuşi, ţinând seama de felul în care s-a comportat în ultima vreme, să ne închipuim că o mai poate afecta în vreun fel? A terminat-o cu fiul ei – l-a alungat pentru totdeauna şi i-a făcut şi pe aceia asupra cărora are vreo oarecare influenţă să-i alunge şi ei. Fără îndoială că, după ce a procedat în felul acesta, nimeni nu-şi poate imagina să fie în stare să se necăjească sau să se bucure din pricina lui: n-o mai poate interesa nimic din ceea ce i se întâmplă lui Edward. Bănuiesc că nu e atât de slabă încât să renunţe la mângâierea ce ţi-o aduce un copil şi să păstreze, totuşi, grijile unui părinte!

— Eh. Elinor, spuse John, judecata ta e foarte sănătoasă, dar nu cunoşti de loc firea omenească. Crede-mă pe mine, când va avea loc nefericita căsătorie a lui Edward, mama lui va fi la fel de afectată ca şi cum nu l-ar fi dezmoştenit niciodată; aşadar orice împrejurare care poate apropia acest îngrozitor eveniment, trebuie să-i fie tăinuită cât mai mult cu putinţă. Doamna Ferrars nu poate uita că Edward este fiul ei.

— Mă uimeşti: cred că între timp acest amănunt i-a ieşit complet din minte.

— O nedreptăţeşti la culme. Doamna Ferrars este una dintre cele mai afectuoase mame din lume.

Elinor nu mai spuse nimic.

— Acum ne gândim, spuse domnul Dashwood, după o scurtă pauză, să-l căsătorim pe Robert cu domnişoara Morton.

Zâmbind la auzul tonului grav şi teribil de important al fratelui ei, Elinor îi replică liniştită:

— Presupun că domnişoara n-are nici o preferinţă de manifestat în această afacere.

— Preferinţă! Ce vrei să spui cu asta?

— Vreau doar să spun că, după cele ce-mi relatai, s-ar părea că domnişoarei Morton trebuie să-i fie indiferent dacă se căsătoreşte cu Edward sau cu Robert.

— Sigur, nu poate fi nici o deosebire; căci acum Robert este acela care va fi considerat, din toate punctele de vedere, băiatul cel mai mare; şi, oricum, amândoi sunt nişte tineri foarte plăcuţi: n-aş putea spune că unul îi este superior celuilalt.

Elinor tăcu şi pentru un timp nici John nu mai scoase o vorbă. Reflecţiile lui se încheiară astfel:

— De un lucru te pot asigura, draga mea surioară, spuse el luându-i afectuos mâna şi vorbind pe un glas foarte scăzut; şi am s-o fac, pentru că o să te bucure cu siguranţă. Am motive serioase să cred, pentru că dacă n-aş cunoaşte lucrurile din sursa cea mai autorizată nici nu le-aş repeta – ba chiar ar fi o greşeală să spun vreo vorbă – dar le ştiu din sursa cea mai autorizată – nu c-aş fi auzit-o chiar pe doamna Ferrars spunând aceste cuvinte, dar fiica ei a auzit-o şi de la ea am aflat – că, pe scurt, orice obiecţiuni ar putea exista împotriva unei anumite legături – unei anumite legături, înţelegi tu ce vreau să zic – n-ar fi supărat-o nici pe jumătate, cât o supără cea în cauză. Mi-a făcut grozav de multă plăcere să aflu că doamna Ferrars vede situaţia într-o asemenea lumină; ştii, ăsta e un lucru foarte plăcut. „Nici n-ar fi suferit vreo comparaţie, spunea ea, ar fi fost răul cel mai mic din două.” Şi acum ar fi bucuroasă să nu se pregătească pentru ce-i mai trist. Oricum însă, toate astea sunt excluse, nu mai merită să ne mai gândim la ele sau să le mai pomenim. Iar în ceea ce priveşte vreun ataşament, după cum ştii, n-ar mai putea exista: totul a trecut. Dar m-am gândit să-ţi relatez totuşi aceste amănunte pentru că ştiam câtă plăcere îţi pot face. Nu că ai avea vreun motiv să regreţi, draga mea Elinor; nu încape îndoială că-ţi merge foarte bine – la fel de bine sau poate mai bine, dacă ţinem seama de toate. A mai fost pe la tine colonelul Brandon?

Elinor auzise îndeajuns, dacă nu ca să-i mulţumească vanitatea şi să-i crească propria importanţă, cel puţin s-o calce pe nervi şi să-i umple gândurile; aşa că fu încântată să fie cruţată de necesitatea de a da un răspuns şi de primejdia de a mai auzi şi altceva de la fratele ei, datorită intrării în salon a domnului Robert Ferrars. După ce stătu câteva clipe la taifas cu ei, John Dashwood, aducându-şi aminte că Fanny, nu fusese încă informată de prezenţa surorii lui acolo, părăsi odaia, ducându-se s-o caute; şi Elinor avu prilejul să-l cunoască mai bine pe Robert. Care, prin veselia lui lipsită de griji, prin fericita mulţumire de sine ce-o manifesta, prin felul său de a se comporta, bucurându-se pe de altă parte şi de împărţirea atât de nedreaptă a dragostei şi generozităţii mamei lui ce-l prejudicia pe fratele său surghiunit – dragoste şi generozitate ce şi le câştigase printr-o viaţă desfrânată, în pofida integrităţii morale a fratelui său – prin toate acestea nu făcea decât să confirme părerea cât se poate de nefavorabilă pe care ajunsese să şi-o formeze în inima şi-n mintea ei.

Nici nu erau încă singuri de două minute, când Robert începu să vorbească despre Edward; căci şi el auzise de acea parohie şi îi puse o mulţime de întrebări. Elinor repetă toate detaliile ce i le dăduse şi lui John, impresionându-l altfel decât pe cumnatul lui, dar tot atât de vizibil.

Râse cu multă poftă. Ideea de a-l vedea pe Edward preot şi de a-l şti că trăieşte într-o căsuţă parohială, îl amuză peste măsură; şi când şi-l mai imagină şi îmbrăcat în veşminte albe, citind rugăciuni şi anunţând căsătoria dintre John Smith şi Mary Brown, nu putu concepe nimic mai caraghios.

Pe când Elinor aştepta în tăcere şi cu o ţeapănă gravitate sfârşitul acestor aiureli, ea nu putu să nu-şi aţintească asupra lui o privire ce exprima întregul dispreţ deşteptat de ele. Dar această privire avu un efect foarte bun, căci Elinor se simţi mai uşurată cu toate că el nu reuşise să-i prindă tâlcul. Fu adus de la glumă la seriozitate nu din pricina vreunui reproş de-al ei, ci datorită propriei lui înţelepciuni.

— O putem noi trata ca pe o glumă, spuse el, în cele din urmă, revenindu-şi din râsul afectat, care prelungise în mod considerabil momentul de veselie; dar, pe cinstea mea. E o chestiune cât se poate de gravă. Bietul Edward!

E ruinat pentru totdeauna. Îmi pare foarte rău pentru el, căci ştiu că este o fiinţă cu o inimă de aur – la fel de bine intenţionat ca oricare alt om de pe lume. Să nu-l judeci, domnişoară Dashwood, după puţinele cunoştinţe pe care le ai despre el. Bietul Edward! Felul lui de a se purta nu este, fără îndoială, prea fericit. Dar nu suntem născuţi toţi cu aceleaşi însuşiri, cu aceeaşi abilitate. Bietul băiat! Să-l ştii într-un cerc de străini! E destul de jalnic; dar, pe cinstea mea, cred că are o inimă la fel de bună ca oricare alta din acest regat; şi declar şi afirm că n-am fost nicicând în viaţa mea mai şocat decât atunci când a izbucnit toată povestea asta. Nu-mi venea să cred.

Mama a fost prima care mi-a adus vestea; şi, simţindu-mă dator să acţionez cu hotărâre, i-am spus numaidecât:

— Dragă doamnă, nu ştiu ce ai de gând să faci în această împrejurare, dar, în ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că dacă Edward se căsătoreşte cu această femeie, eu unul nu mai vreau să-l văd în ochi.” Asta-i ce i-am spus atunci. Am fost într-adevăr nemaipomenit de şocat. Bietul Edward! Şi-a făcut-o cu mâna lui şi fără posibilitate de a mai scăpa, s-a izgonit singur din orice societate onorabilă! Dar, după cum i-am spus mamei, nu sunt de loc surprins de cele ce-a făcut. Genul de educaţie pe care l-a căpătat nu putea duce decât la una ca asta.

Biata mama, era pe jumătate înnebunită.

— Aţi văzut-o vreodată pe domnişoara respectivă?

— Da, o dată, pe când stătea în casa surorii mele, s-a întâmplat să trec pe aici vreo zece minute; dar am văzut-o destul să-mi formez o părere: o simplă provincială stângace, lipsită de stil sau de eleganţă şi nici măcar frumoasă. Mi-o aduc aminte perfect. Exact genul de fată pe care mi-l închipui capabil să sucească minţile bietului Edward. M-am oferit imediat, de îndată ce mama mi-a relatat situaţia, să stau personal de vorbă cu el şi să-l conving să renunţe la acea partidă; dar am constatat că era prea târziu să mai pot face ceva; căci, din nefericire, n-am prea fost pe acasă chiar în vremea aceea şi n-am ştiut nimic de toată povestea decât după ce s-a produs ruptura şi când, ştii, nu m-am mai putut amesteca. Dar, dac-aş fi fost informat cu câteva ceasuri mai devreme, cred că aş fi reuşit să fac ceva. Fără îndoială că i-aş fi prezentat lui Edward situaţia într-o lumină foarte puternică. „Dragă băiete, i-aş fi spus, gândeşte-te la cele ce faci. Eşti pe cale să închei o legătură cât se poate de ruşinoasă, o legătură pe care familia ta o dezaprobă în mod unanim.” Ce să mai vorbim, nu-mi pot închipui că n-aş fi putut eu găsi vreun mijloc să-l conving; dar acum e prea târziu, mult prea târziu. Cred că e pe jumătate mort de foame, asta-i aproape sigur; e cu siguranţă mort de foame.

Tocmai stabilise acest lucru fără să-şi piardă cumpătul, când intrarea lui Fanny în salon puse capăt subiectului. Dar deşi ea nu vorbea niciodată despre acest lucru în afara familiei, Elinor îşi dădu seama de influenţa pe care întreaga situaţie o avusese asupra spiritului lui Fanny din expresia ei stânjenită şi încurcată când îşi făcu apariţia şi datorită faptului că încercă să se poarte cu cordialitate faţă de ea. Fanny merse chiar atât de departe încât să-şi arate părerea de rău când află că Elinor şi sora ei aveau să plece curând din Londra, deoarece dorise să le vadă mai des; o strădanie în care soţul ei, care-o însoţise în cameră şi care-i sorbea cu nesaţ fiecare vorbă, păru a distinge numai afecţiune şi graţie.