CAPITOLUL XXXIX.

Cele două domnişoare Dashwood erau acum de vreo două luni la Londra şi nerăbdarea Mariannei de a pleca sporea pe zi ce trecea. Suspina după aerul, după libertatea, după liniştea de la ţară, şi-şi închipuia că, dacă există vreun loc care să-i aducă mulţumire, atunci acela este numai Barton. Elinor nu era nici ea mai puţin nerăbdătoare să plece şi dacă nu se grăbea chiar atât de mult să pornească pe dată, asta era numai din cauză că era conştientă de greutăţile unei călătorii atât de lungi, pe care Marianne nu le putea înţelege. Începu, totuşi, să se gândească în mod serios că vor trebui să o întreprindă şi îi şi vorbise de această dorinţă amabilei lor gazde, care li se împotrivi cu toată elocinţa bunăvoinţei sale, când le fu sugerat un plan care, deşi le mai întârzia cu câteva săptămâni plecarea acasă, i se păru lui Elinor mai convenabil decât oricare altul. Familia Palmer urma să plece la Cleveland, cam pe la sfârşitul lui martie, pentru sărbătoarea Paştelui, şi doamna Jennings şi cele două prietene ale ei, primiră o foarte călduroasă invitaţie din partea Charlottei să meargă cu ea. Invitaţia în sine nu ar fi fost suficientă pentru firea delicată şi rezervată a lui Elinor; dar însuşi domnul Palmer insistă cu atâta politeţe sinceră, ceea ce, ţinând seama şi de faptul că el îşi schimbase mult comportarea faţă de ele, de când se aflase de nefericirea Mariannei, o făcu pe Elinor să accepte cu plăcere invitaţia.

Când o informă totuşi pe Marianne, de cele ce făcuse, răspunsul pe care-l primi din partea ei nu fu de loc de bun augur.

— Cleveland! Exclamă ea foarte agitată. Nu, nu mă pot duce la Cleveland.

— Uiţi, îi răspunse Elinor cu blândeţe, că aşezarea conacului nu este în vecinătatea…

— Dar e în Somersetshire. Nu mă pot duce în Somersetshire. Acolo, unde aşteptasem cu atâta nerăbdare să mă duc; nu, Elinor, nu mă poţi determina să merg acolo.

Elinor nu vru să o convingă că este mai bine să-şi înfrângă astfel de sentimente; se strădui doar să le contracareze, acţionând asupra altora şi-i prezentă şederea lor la Cleveland ca pe o măsură care-ar putea să stabilească mai repede şi mai comod decât orice alt plan şi poate că şi fără o mai mare întârziere, momentul reîntoarcerii lor la scumpa lor mamă, pe care voiau atât de mult să o revadă. De la Cleveland, care se afla la câteva mile de Bristol, distanţa până la Barton putea fi parcursă în cel mult o zi, dar o zi bună de drum; şi era uşor ca servitorul mamei lor să le însoţească la întoarcere, şi cum la Cleveland nu era vorba să rămână mai mult de o săptămână, asta însemna că puteau ajunge acasă cam peste vreo trei săptămâni. Şi cum dragostea Mariannei pentru mama ei era sinceră, ea avea negreşit să triumfe, fără prea mari dificultăţi, asupra relelor pe care şi le imaginase fata la început.

Doamna Jennings, care nu se săturase de loc de invitatele ei, insistă foarte mult ca ele să se întoarcă cu ea înapoi de la Cleveland. Elinor îi spuse că-i rămâne recunoscătoare pentru atenţie, dar că nu-şi puteau schimba planul; primind în curând şi aprobarea mamei lor, puseră la punct pe cât se putea, toate amănuntele privitoare la reîntoarcerea lor şi Marianne se simţi oarecum alinată numărând orele ce-o mai despărţeau de Barton.

— Oh, colonele, nu ştiu ce-o să ne facem noi doi, dumneata şi cu mine, fără domnişoarele Dashwood, i se adresă doamna Jennings cu ocazia primei vizite a lui Brandon, după stabilirea plecării fetelor – căci sunt foarte decise ca de la familia Palmer să se ducă mai departe acasă la ele. Şi cât de părăsiţi o să ne simţim când am să mă întorc acasă! Doamne! O să stăm şi-o să ne uităm cu gura căscată unul la altul ca două pisici adormite.

Poate că doamna Jennings spera ca, prezentându-i în felul acesta viguros viitorul lor plictis, să-l provoace să facă acea cerere în căsătorie care să-i permită să scape de această neplăcere; curând după aceea avu un motiv temeinic să-şi închipuie că reuşise; căci, atunci când Elinor se dusese la fereastră să măsoare dimensiunile unei schiţe pe care voia să i-o facă prietenei ei, el o urmă, cu un aer foarte semnificativ şi stătu de vorbă cu ea mai multe minute. Nu-i scăpă nici efectul pe care convorbirea o avu asupra lui Elinor; căci deşi doamna Jennings era o femeie prea respectabilă ca să tragă cu urechea şi ca să nu audă îşi schimbase chiar scaunul, mutându-se pe unul aproape de pianul la care cânta Marianne, nu putu să nu observe că Elinor se schimbase la faţă, era agitată şi prea preocupată de cele ce îi spunea el, ca să mai fie atentă la ce face. O altă confirmare a speranţelor ei o avu în intervalul în care Marianne trecea de la o lecţie la alta, când câteva cuvinte rostite de colonel îi ajunseră în mod inevitabil la ureche, cuvinte prin care părea că-şi cere scuze pentru starea proastă a casei. Asta făcea ca întreaga chestiune să nu mai ridice îndoieli. Ea se miră doar că el considera necesar să facă o asemenea prezentare a casei, dar presupuse că trebuie să fie o chestiune de etichetă. Nu putu auzi ce răspunse Elinor, dar judecă, după mişcarea buzelor ei, că ea nu considera acest lucru ca reprezentând un impediment; şi în fundul inimii ei doamna Jennings o lăudă pentru că era atât de cinstită. Apoi mai vorbiră câteva minute fără ca ea să mai prindă vreo silabă, când o altă fericită pauză în execuţia Mariannei îi aduse la ureche aceste cuvinte, rostite de vocea calmă a colonelului:

— Mi-e teamă că n-o să se poată foarte curând.

Uimită şi prost impresionată de un fel de a vorbi care nu semăna de loc cu acela al unui îndrăgostit, era cât pe-aci să strige: „Doamne, dar ce-ar putea s-o împiedice?”, dar stăpânindu-şi dorinţa, se mărgini doar să exclame în sinea ei: „Asta-i foarte curios! Sper că nu aşteaptă să îmbătrânească”.

Dar această întârziere din partea colonelului nu păru s-o jignească sau s-o umilească de loc pe frumoasa lui interlocutoare; căci, curând după aceea, când ei îşi întrerupseră convorbirea şi fiecare se duse într-altă parte a încăperii, doamna Jennings o auzi foarte clar pe Elinor spunând, pe un glas ce dovedea că vorbeşte din adâncul inimii:

— Îţi rămân veşnic îndatorată.

Doamna Jennings fu încântată de recunoştinţa ce o manifesta, întrebându-se doar, cum putea colonelul, să-şi ia rămas bun de la ele, aşa cum o şi făcu numaidecât după aceea, cu cel mai deplin sânge rece şi să plece fără să-i dea vreun răspuns! Nu şi-ar fi închipuit că vechiul ei prieten poate fi un peţitor atât de indiferent.

De fapt, între ei avusese loc doar următoarea convorbire:

— Am auzit, îi spuse el, cu multă compătimire, de nedreptatea pe care prietenul dumitale, domnul Ferrars, a suferit-o din partea familiei lui; căci, dacă înţeleg bine cum stau lucrurile, a fost alungat definitiv de ei, din pricină că n-a vrut să rupă logodna cu o tânără plină de calităţi. Sunt oare bine informat? E adevărat?

Elinor îi spuse că da.

— Este îngrozitoare cruzimea, cruzimea cu totul greşită, replică el, cu multă aprindere, de a despărţi sau de a încerca să desparţi doi tineri ce ţin de multă vreme unul la altul. Doamna Ferrars nu-şi dă seama ce-ar putea face – până unde l-ar putea împinge pe fiul ei. L-am văzut pe domnul Ferrars de două sau de trei ori în Harley Street şi-mi place foarte mult. Nu este un tânăr cu care să te poţi împrieteni într-un timp scurt, dar l-am cunoscut îndeajuns ca să-i doresc binele, numai de dragul lui, iar ca prieten al dumitale, i-l doresc încă şi mai mult. După câte am înţeles, vrea să intre în rândul clerului. Nu vrei să fii atât de drăguţă şi să-i spui că parohia de la Delaford, care tocmai este vacantă, după câte am fost informat printr-o scrisoare pe care-am primit-o astăzi prin poştă, este a lui, dacă crede că merită s-o accepte? Dar cred că, în nefericitele împrejurări în care se află acum, ar fi o prostie să mă îndoiesc că ar putea-o refuza; îmi pare rău doar că nu este mai avantajoasă. Este o parohie, dar una foarte mică; cred că ultimul paroh nu avea un venit mai mare de două sute lire pe an; şi deşi probabil că situaţia s-ar mai putea ameliora, nu cred însă că în aşa măsură încât să-i aducă un venit mai frumuşel. În orice caz, îmi face mare plăcere să i-o ofer aşa cum se prezintă. Asigură-l te rog de acest lucru.

Uimirea lui Elinor, când află de propunerea colonelului, cu greu ar fi întrecut-o pe cea pe care ar fi simţit-o dacă Brandon ar fi cerut-o în căsătorie. Postul, pe care îl considerase nesperat pentru Edward, cu două zile în urmă, îi stătea la dispoziţie, permiţându-i astfel să se însoare; şi tocmai ea, din toţi muritorii trebuia să i-l acorde! Se simţi foarte emoţionată şi această emoţie fu atribuită de doamna Jennings unei cauze cu totul diferite; dar orice sentimente minore, mai puţin pure, mai puţin plăcute, puteau contribui la emoţia pe care o încerca, stima ei pentru bunăvoinţa generală şi recunoştinţa pentru prietenia deosebită ce-o avea faţă de ea – ambele constituind cauzele acestui gest al colonelului Brandon – fură puternic simţite şi exprimate cu multă căldură. Ea îi mulţumi pentru propunere din toată inima, îi vorbi despre firea lui Edward şi despre principiile lui, lăudându-le aşa cum ştia că merită; şi-i promise că-i va transmite cu plăcere oferta, dacă Brandon voia într-adevăr să lase pe altcineva să îndeplinească o misiune atât de plăcută. Dar în acelaşi timp nu putu să nu-i treacă prin minte că nimeni n-ar fi putut-o face atât de bine ca el însuşi. Era o sarcină de care, pe scurt, ar fi fost foarte bucuroasă să fie cruţată, nevoind să-l facă pe Edward să sufere devenindu-i obligat ei; dar colonelul Brandon, din aceleaşi motive de delicateţe sufletească, refuzând să facă el însuşi acest lucru, părea atât de doritor ca propunerea să fie sugerată neapărat, de ea, încât Elinor nu vru, în nici un caz să se mai opună. După câte ştia Edward mai era încă la Londra şi-i aflase, din fericire, adresa de la domnişoara Steele. Putea aşadar să-şi ia însărcinarea de a-l informa în cursul zilei. După ce toate acestea fură stabilite, colonelul Brandon începu să vorbească despre propriul lui avantaj de a-şi asigura un vecin atât de respectabil şi de agreabil şi abia atunci menţionă, cu părere de rău, că locuinţa este mică şi nu prea grozavă; un rău pe care, după cum presupusese doamna Jennings ea nu-l considera prea mare.

— Cred că ei nu pot face vreo obiecţie, spuse ea, oricât de mică ar fi casa, căci va fi pe măsura familiei şi a veniturilor lor.

La aceste vorbe colonelul fu surprins să afle că ea se gândeşte că domnul Ferrars se va căsători, ca urmare a situaţiei pe care el i-o oferea; căci el presupunea că este imposibil ca parohia Delaford să-i ofere un venit care să-l poată face pe un om obişnuit cu un anumit stil de viaţă să îndrăznească să-şi întemeieze un cămin şi îi împărtăşi lui Elinor acest gând al său.

— Micuţa casă parohială îi poate asigura domnului Ferrars doar o viaţă confortabilă de holtei, dar nu şi condiţiile necesare pentru a se însura. Din păcate mă văd silit să spun că nu-l pot ajuta mai mult; protecţia ce i-o pot acorda se limitează aici. Dacă însă, prin vreo întâmplare neprevăzută îl voi mai putea ajuta cu ceva, însemnează că va trebui să-mi schimb impresia pe care o am despre el, dacă n-am să fiu tot atât de prompt în a-i fi util atunci, precum o doresc în momentul de faţă. E foarte adevărat că ceea ce fac pentru el acum nu înseamnă mai nimica, deoarece îl face să se apropie atât de puţin de ceea ce trebuie să fie pentru el obiectivul principal, singurul ţel al fericirii lui. Din păcate căsătoria lui nu poate avea loc decât în viitorul îndepărtat sau cel puţin mă tem că n-o să poată avea loc prea curând.

Aceasta fu propoziţiunea care, prost înţeleasă da doamna Jennings, îi jigni, şi pe bună dreptate, sentimentele ei delicate; dar, după această relatare a celor ce s-au petrecut de fapt între colonelul Brandon şi Elinor, pe când stăteau la fereastră, recunoştinţa exprimată de fată când se despărţiră, ar fi putut în general părea a fi la fel de justificată în căldura ei şi la fel de frumos exprimată de parcă ar fi fost urmarea unei cereri în căsătorie.