CAPITOLUL XLII.

O altă scurtă vizită în Harley Street, în cursul căreia Elinor fu felicitată de fratele ei că aveau să călătorească atât de departe, spre Barton, fără să cheltuiască nici un ban, fiind apoi urmate, la Cleveland, după o zi, două de colonelul Brandon, strânse relaţiile pe care fratele şi cele două surori le întreţinură la Londra; şi o vagă invitaţie din partea lui Fanny ca ele să treacă pe la Norland, oricând s-o întâmpla să aibă drum pe acolo, ceea ce era cât se poate de puţin probabil, cât şi o asigurare mai călduroasă, deşi mai puţin publică din partea lui John faţă de Elinor, despre promptitudinea cu care avea el să vină să o vadă la Delaford – asta era cam tot la ce se limitau viitoarele lor distracţii în provincie.

Fu un prilej de amuzament pentru ea să observe că toţi prietenii ei păreau hotărâţi să o trimită la Delaford, un loc unde, dintre atâtea altele, ar fi vrut acum cel mai puţin să se ducă, sau să stea; căci nu numai că era considerat drept viitorul ei cămin de către fratele ei şi de către doamna Jennings, dar chiar şi Lucy, când se despărţiră, insistă foarte mult să o viziteze acolo.

Cândva, pe la începutul lui aprilie, destul de devreme, în cursul dimineţii, cele două grupuri din Hanover Square şi din Berkeley Street îşi părăsiră casele şi porniră spre locul de întâlnire stabilit. Aveau să călătorească mai bine de două zile, pentru că trebuia să se ţină seama de confortul Charlottei şi al copilului; domnul Palmer, ce urma să călătorească mai rapid împreună cu colonelul Brandon, trebuia să vină şi el la Cleveland curând după sosirea lor.

Oricât de puţine fuseseră orele tihnite pe care Marianne le petrecuse la Londra, şi oricât de dornică ar fi fost ea să părăsească oraşul, nu putu, când sosi momentul, să-şi ia rămas bun fără să simtă o profundă durere, de la casa în care trăise ultimele ei momente de speranţă şi încredere în Willoughby, ce se stinseseră cu totul între timp. Şi nici nu putea părăsi, fără să verse multe lacrimi, oraşul unde rămânea Willoughby, ocupat cu alte angajamente şi alte proiecte, la care ea nu putea fi părtaşă.

Satisfacţia lui Elinor, în momentul plecării, fu mult mai concretă. Ea nu avea un asemenea obiect asupra căruia să stăruie şi să-şi fixeze gândurile, nu lăsa în urma ei pe nimeni de care să regrete o clipă măcar că se desparte; era bucuroasă să ştie că s-a eliberat de prietenia chinuitoare a lui Lucy; era recunoscătoare că-şi poate duce sora înapoi fără să-l fi zărit pe Willoughby, de la căsătoria lui; şi aştepta cu nerăbdare şi speranţă ceea ce ar putea face câteva luni de tihnă, la Barton, spre a-i reda Mariannei liniştea sufletească şi spre a i-o consolida pe a ei.

Călătoria decurse fără greutăţi. A doua zi ajunseră în comitatul Somerset, îndrăgit, dar interzis Mariannei, iar în dimineaţa celei de a treia zile ajunseră la Cleveland.

Conacul de la Cleveland era spaţios, modern, aşezat pe o pajişte în pantă. Nu avea un parc, dar terenurile ce-i aparţineau erau destul de întinse; şi, ca orice alt loc, de aceeaşi importanţă, îşi avea şi el aleile lui cu arbuşti şi boschete şi nu departe, poteca de plimbare prin pădure; un drum din pietriş neted, şerpuind în jurul unei plantaţii, te aducea până în faţa casei; pajiştea era împodobită de câţiva copaci; clădirea era străjuită de brazi, de frasini de munte şi de salcâmi, alcătuind laolaltă o perdea deasă din care, ici-colo, se înălţau plopi înalţi de Lombardia; dincolo de ea erau atenansele.

Marianne intră în casă cu inima plină de emoţia ce i-o dădea conştiinţa faptului că se afla la numai optzeci de mile depărtare de Barton şi la mai puţin de treizeci de Combe Magna; şi nici nu stătuse zece minute între pereţii acestei case, în timp ce toată lumea era aferată, ajutând-o pe Charlotte să-şi arate copilul, menajerei.

— Că o părăsi din nou, şi strecurându-se printre tufişurile şerpuitoare, care tocmai începeau să fie în plină splendoare, ajunse pe o culme mai îndepărtată; din templul grecesc aflat acolo, privirile ei, străbătură o largă întindere deschisă spre sud-est, apoi se opriră pe şirul cel mai înalt de coline ce se vedeau în zare, închipuindu-şi că de pe culmile lor s-ar putea vedea Combe Magna.

În astfel de momente de profundă, nemăsurată tristeţe, se bucura plângând amarnic că se află la Cleveland; şi pe când se întorcea spre casă pe un alt drum, simţind toate privilegiile fericite ale libertăţii din sânul naturii, unde puteai umbla de colo-colo, bucurându-te slobod şi pe deplin de singurătate, ea hotărî să-şi petreacă aproape fiecare ceas al fiecărei zile, cât avea să rămână în tovărăşia Palmerilor, răsfăţându-se cu astfel de hoinăreli solitare.

Se reîntoarse tocmai la timp să se alăture celorlalţi, care plecau de acasă să facă o excursie de recunoaştere a locurilor; restul zilei fu petrecut în mod plăcut, plimbându-se cu toţii prin grădina de zarzavaturi, examinând florile de pe ziduri şi ascultându-l pe grădinarul care se plângea de mălură şi alte stricăciuni, zăbovind prin seră, unde pierderea plantelor favorite ale Charlottei, expuse în mod cu totul neînţelept şi muşcate de gerul ce mai stăruia încă, o făcu pe doamna Palmer să râdă, vizitând curtea de păsări, unde, speranţele dezamăgite ale fetei ce le îngrijea, din pricina găinilor ce-şi părăseau cuibarele sau a celor furate de vulpe, sau a morţii fulgerătoare a unor pui abia ieşiţi din găoace, în care-şi pusese mari.

Speranţe – îi prilejuiră Charlottei noi surse de veselie.

Dimineaţa era frumoasă şi senină şi Marianne, în planul ce şi-l făcuse de a sta mai mult pe afară nu pusese la socoteală nici un fel de schimbare a vremii, în timpul şederii lor la Cleveland. Nu mică-i fu surpriza, prin urmare, când fu împiedicată să mai iasă după masă, din pricina unei ploi ce începuse să cadă cu temei. Sperase ca pe la asfinţit să poată face o plimbare până la templul grecesc şi poate chiar să viziteze domeniul şi o simplă seară rece sau umedă n-ar fi reuşit să o facă să renunţe la intenţiile ei. Dar nici măcar ea nu mai putea considera o ploaie deasă şi aşezată drept vreme frumoasă sau potrivită pentru plimbare.

Societatea lor era destul de restrânsă şi orele treceau liniştite unele după altele. Doamna Palmer era ocupată cu băieţelul ei, iar doamna Jennings lucra la un covor: stăteau de vorbă despre prietenii pe care-i lăsaseră în urma lor; făceau planuri pentru activitatea mondenă a ladyei Middleton şi se întrebau dacă domnul Palmer şi colonelul Brandon vor călători mai departe de Reading în seara aceea. Oricât de puţin interesată era Elinor de cele ce se discutau, intră şi ea în vorbă, iar Marianne, care ştia întotdeauna să-şi găsească drumul spre bibliotecă, în orice casă, oricât de mult ar fi fost aceasta evitată de membrii familiei, reuşi în curând să-şi facă rost de o carte.

Doamna Palmer se strădui din răsputeri să le facă să se simtă cât mai bine prin tot ceea ce putea realiza o bună dispoziţie constantă şi prietenoasă. Felul ei sincer şi inimos de a fi, compensau lipsa de stăpânire de sine şi de eleganţă care o făceau adesea să nu se conformeze pe deplin normelor etichetei; bunătatea chipului ei, sporită şi mai mult de frumuseţea acestuia, era de-a dreptul cuceritoare; felul ei aiurit de a fi, deşi evident, nu era respingător pentru că nu dovedea nici o umbră de înfumurare; Elinor i-ar fi putut ierta totul, în afară de râs.

Cei doi domni sosiră a doua zi la ora mesei ce fusese întârziată din pricina lor, îmbogăţind în mod agreabil societatea şi adăugind o variaţie binevenită la conversaţia lor, care fusese redusă considerabil din pricina unei lungi dimineţi în care ploaia nu mai contenise.

Elinor îl întâlnise atât de rar pe domnul Palmer, şi-n puţinul timp în care-l văzuse el se purtase atât de inconsecvent faţă de ea şi de sora ei, încât nu-şi putea închipui cum se va manifesta în mijlocul familiei lui. Constată totuşi că se comportă ca un adevărat gentleman faţă de toţi musafirii lui, fiind doar când şi când oarecum bădăran cu soţia şi cu soacra lui; îşi dădu seama că poate fi un om de lume plăcut şi că ceea ce îl împiedica să fie întotdeauna astfel era doar faptul că se considera superior oamenilor în general, aşa cum se simţea faţă de doamna Jennings şi de Charlotte. În ceea ce priveşte restul felului său de a fi şi obiceiurile, nu se distingeau, după câte putu constata Elinor, prin nimic deosebit de cele ale celorlalţi bărbaţi de aceeaşi vârstă. Mânca frumos şi nu era prea punctual; ţinea la băieţelul lui deşi pretindea că nu-i dă nici o atenţie; îşi pierdea dimineţile jucând biliard, în loc să se ţină de treburi. În orice caz în general îi plăcu mult mai mult decât se aşteptase şi în fundul sufletului ei nu-i părea rău că nu-l poate simpatiza şi mai mult; nu regretă când, observându-i epicurianismul, egoismul şi îngâmfarea, îşi aduse cu mulţumire aminte de firea generoasă a lui Edward, de gusturile lui simple şi de felul său neîncrezător de a fi.

Despre Edward, sau cel puţin despre o parte din preocupările lui, căpătă veşti de la colonelul Brandon, care fusese de curând în Dorsetshire şi care, tratând-o deopotrivă drept prietenă dezinteresată a domnului Ferrars şi amabila lui confidentă, îi vorbi pe larg despre casa parohială de la Delaford, îi descrise cusururile acesteia şi-i spuse ce intenţionează să facă spre a le înlătura. Comportarea lui faţă de ea în această privinţă, cât şi în toate celelalte privinţe, plăcerea lui vădită de a o întâlni, după o absenţă de numai zece zile, dorinţa lui de a sta de vorbă cu ea, şi respectul ce-l arăta faţă de părerile ei, puteau fi prea bine o dovadă a acelui ataşament de care era convinsă doamna Jennings şi poate că Elinor însăşi ar fi putut bănui una ca asta, dacă n-ar fi ştiut, încă de la început, că Marianne este de fapt favorita lui. Dar aşa cum stăteau lucrurile, o astfel de idee nici nu-i trecuse prin cap, decât atunci când i-o sugerase doamna Jennings; şi Elinor era convinsă că este o mai fină observatoare decât doamna Jennings: ea îi urmărea privirile, pe când doamna Jennings se gândea numai la comportarea lui; şi în timp ce îngrijorarea şi solicitudinea lui faţă de Marianne, care având dureri de gât şi de cap, simţea apropierea unei răceli grave, trecură cu totul neobservate de doamna Jennings, din pricină că nu erau exprimate şi prin cuvinte, ea, Elinor, putu descoperi în ele sentimentele vii şi spaima exagerată a unui îndrăgostit.

În cea de-a treia şi cea de-a patra zi a şederii lor acolo, spre amurg, două plimbări încântătoare nu numai pe pietrişul uscat de pe aleile dintre boschete, dar pe întreg cuprinsul proprietăţii, chiar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale ei, unde natura era mai sălbatică decât în rest, unde copacii erau mai bătrâni şi iarba mai lungă şi mai umedă, plimbări cu a căror ocazie Marianne făcuse marea imprudenţă de a rămâne cu ciorapii şi pantofii uzi, o făcuseră să se aleagă cu o răceală atât de zdravănă, încât deşi două-trei zile nu-i dădu importanţă, tratând-o cu indiferenţă, până la urmă, din pricina simptomelor tot mai evidente, fu observată de toată lumea şi Marianne însăşi trebui să o bage în seamă. Cu toţii o sfătuiră ce să facă şi ca de obicei refuză să ia în consideraţie recomandările lor. Deşi avea febră, se simţea toropită şi o dureau toate mădularele, deşi tuşea şi o ustura în gât, odihna sănătoasă de peste noapte avea s-o vindece pe de-a-ntregul; cu greu reuşi Elinor s-o convingă, când se duse la culcare, să încerce unul sau două dintre cele mai simple remedii.