CAPITOLUL XLIII.

A doua zi dimineaţa, Marianne se sculă la ora obişnuită; răspunse la toate întrebările, spunând că se simte mai bine şi intenţionă chiar s-o dovedească, încercând să se ocupe de îndeletnicirile ei obişnuite. Dar o zi pe care şi-o petrecu stând şi tremurând lângă foc, în mână cu o carte pe care n-o putu citi, sau zăcând istovită pe sofa, nu te prea lăsa să-ţi închipui că se simte mai bine; şi când, în cele din urmă, tot mai indispusă se duse devreme la culcare, colonelul Brandon nu fu surprins decât de calmul surorii ei, care deşi nu se dezlipise de ea toată ziua, îngrijind-o, în ciuda împotrivirilor Mariannei şi care o obligă în seara aceea să ia medicamentele necesare, se încrezu, întocmai ca şi sora ei cea mai mică, în eficacitatea neîndoielnică a somnului, şi nu se arătă din cale afară de alarmată.

Dar fură amândouă amăgite în această speranţă a lor, de o noapte foarte agitată, în care Marianne se dovedi a avea febră; iar a doua zi, când Marianne, deşi insistase să se scoale, mărturisi că nu este în stare să se ridice în capul oaselor şi rămase de bunăvoie în pat, Elinor se grăbi să ţină seama de sfatul pe care i-l dăduse doamna Jennings şi trimise după doctorul domnului Palmer.

Acesta veni, o examină pe pacientă şi deşi o încurajă pe domnişoara Dashwood cea mare, asigurând-o că sora ei îşi va reveni în decurs de câteva zile, totuşi, referindu-se la boala ei ca la ceva molipsitor, lăsând să-i scape printre buze cuvântul „infecţie”, o sperie numaidecât pe doamna Palmer, din pricina copilaşului ei. Doamna Jennings, care încă de la început îşi dăduse părerea că boala Mariannei e mai serioasă decât îşi închipuise Elinor, arboră un aer foarte grav când află şi părerea domnului Harris şi confirmând temerile şi precauţia Charlottei, insistă asupra necesităţii ca ea să plece imediat cu băieţelul; domnul Palmer, deşi pretindea că temerile lor n-au nici un temei, constată că nu se poate împotrivi îngrijorării şi pisălogelii soţiei lui. Se hotărî aşadar ca ea să plece; şi cam la o oră după sosirea domnului Harris, porni, împreună cu băieţelul şi îngrijitoarea acestuia, spre casa unei rude apropiate de-a domnului Palmer, care locuia la câteva mile, de cealaltă parte a orăşelului Bath, unde în urma rugăminţilor repetate ale soţiei lui promise că va veni şi el într-o zi-două; şi unde doamna Palmer ţinea aproape tot atât de mult să fie însoţită de mama ei. Dar doamna Jennings, cu o desăvârşită bunătate a inimii, care o făcu pe Elinor să o iubească cu adevărat, declară că e ferm hotărâtă să nu se mişte de la Cleveland, atâta timp cât Marianne va fi bolnavă, străduindu-se, printr-o îngrijire atentă, să ţină locul mamei de lângă care o luase; şi Elinor constată că doamna Jennings este, în toate împrejurările, un ajutor zelos şi foarte energic, doritoare să împartă cu ea toată oboseala şi adesea de real folos, datorită faptului că avea o mai mare experienţă în această privinţă.

Biata Marianne, lâncezind istovită şi abătută din pricina bolii, şi simţindu-se prost, în general, nu mai putea spera că se va face bine până a doua zi; şi gândul la ce-ar fi putut aduce ziua de mâine de n-ar fi fost ghinionul să se îmbolnăvească, o făcu să se simtă încă şi mai rău; căci în acea zi ele urmau să-şi fi început călătoria spre casă şi, însoţite de un servitor de-al doamnei Jennings, trebuiau să-i facă mamei lor o surpriză în dimineaţa următoare. Puţinele cuvinte pe care le rosti exprimau toate profunda ei părere de rău pentru această inevitabilă întârziere; deşi Elinor încercă să o mai îmbărbăteze şi să o facă să creadă – în momentul acela credea chiar şi ea – că amânarea nu va fi decât de scurtă durată.

Ziua următoare nu aduse mai nici o schimbare în starea pacientei; era sigur că nu se simţea mai bine dar, în afară de faptul că nu se putea observa vreo ameliorare, nu părea să se simtă mai prost. Apoi grupul de la Cleveland se restrânse şi mai mult căci domnul Palmer, deşi nu prea era doritor să plece, pe de o parte din bunăvoinţă şi omenie, iar pe de alta din cauză că nu voia să pară că se lăsase speriat de soţia lui, fu în cele din urmă convins de colonelul Brandon să-şi ţină promisiunea de a o urma; în timp ce domnul Palmer se pregătea să plece, colonelul, făcând un efort şi mai mare, începu să spună că ar trebui să plece şi el. Dar, de astă dată, amabilitatea doamnei Jennings interveni într-un chip cât se poate de nimerit; căci să-l lase pe colonel să plece, când iubita lui era atât de neliniştită din pricina bolii surorii sale, ar fi însemnat, după părerea ei, să-i lipsească pe amândoi de orice mângâiere; şi spunându-i, prin urmare, neîntârziat că şederea lui la Cleveland îi este necesară, că are nevoie de el ca să joace pichet, în serile în care Elinor era sus împreună cu sora ei şi aşa mai departe, insistă atât de mult să rămână încât el, care prin acceptarea propunerii doamnei Jennings nu făcea decât să-şi împlinească cea mai mare dorinţă a inimii lui, nu mai putu nici măcar să pretindă că obiectează în vreun fel; mai ales că rugămintea bătrânei doamne fu călduros susţinută de domnul Palmer, care părea că se simte şi el mai liniştit lăsând în urma lui o persoană atât de capabilă la caz de nevoie.

Fireşte că Mariannei nu i se spuse nimic despre toate aceste aranjamente. Ea nu ştia că, datorită ei, proprietarii domeniului Cleveland plecaseră, cam la şapte zile după ce sosiseră acolo. Nu fu câtuşi de puţin mirată să n-o vadă de loc pe doamna Palmer; şi cum nici n-o preocupa persoana acesteia nu-i pomeni niciodată numele.

Trecură două zile de când plecase domnul Palmer; şi starea sănătăţii ei continuă, cu mici variaţii, să rămână aceeaşi. Domnul Harris, care venea să o vadă în fiecare zi, mai vorbea încă, cu destul curaj, de o însănătoşire rapidă; iar Elinor era şi ea la fel de optimistă; dar speranţele celorlalţi nu erau nici pe departe prea încurajatoare. Doamna Jennings ajunsese, încă de la început, la concluzia că Marianne nu se va mai însănătoşi; iar colonelul Brandon, care de obicei nu juca alt rol decât să asculte prevestirile doamnei Jennings, nu avea tăria să se împotrivească influenţei acestora. Încerca singur să se convingă că temerile lui n-au nici un temei, şi ele păreau într-adevăr absurde atunci când stătea de vorbă cu doctorul; dar zi de zi, în nenumăratele ore când rămânea absolut singur, era chinuit de gânduri sumbre; şi nu era în stare să scape de obsesia că n-o s-o mai vadă pe Marianne.

În dimineaţa celei de-a treia zile, presimţirile negre ale celor doi fură izgonite aproape cu totul; căci când sosi domnul Harris, declară că starea pacientei lui este incomparabil mai bună. Pulsul îi era mai puternic şi toate simptomele erau mai favorabile decât cu ocazia vizitei anterioare. Elinor, ale cărei speranţe frumoase erau astfel confirmate, era foarte veselă şi se bucura pentru că în scrisorile ce le trimisese mamei ei ţinuse seama de propriile-i păreri mai degrabă decât de cele ale doamnei Jennings şi se referise la motivul ce le mai reţinuse la Cleveland ca la o uşoară indispoziţie; mersese chiar atât de departe încât să precizeze şi ziua când Marianne va fi în stare să călătorească.

Dar ziua nu se termină atât de bine pe cât începuse.

Spre seară Mariannei i se făcu iarăşi rău. Se simţi mai moale, mai agitată şi mai chinuită decât până atunci. Încă optimistă, sora ei era dispusă să pună schimbarea pur şi simplu pe seama faptului că se obosise stând în capul oaselor, pe când i se făcea patul; şi după ce-i administră cu grijă tonicele prescrise, observă, cu satisfacţie, că în cele din urmă aţipeşte; nădăjdui că somnul îşi va aduce efectele binefăcătoare. Deşi nu petrecu o noapte atât de liniştită pe cât ar fi dorit Elinor, în schimb dormi mult; şi pentru că voia să observe chiar ea rezultatul, se hotărî să o vegheze tot timpul. Doamna Jennings, care nu ştia de schimbarea ce survenise în starea pacientei, se dusese la culcare neobişnuit de devreme; iar camerista ei, care era una dintre principalele îngrijitoare ale Mariannei, se odihnea şi ea în camera menajerei, aşa că Elinor rămase singură cu sora ei.

Somnul acesteia deveni tot mai agitat; şi Elinor, care o urmărea tot timpul cu o atenţie neostenită, care o vedea cum se tot întorcea de pe o parte pe alta şi auzea cum îi scapă foarte des printre buze gemete de durere, aproape că se gândea că n-ar fi rău să o scoale din acea toropeală chinuitoare, când Marianne, deşteptată de vreun zgomot întâmplător din casă, tresări şi se ridică în grabă, ţipând într-un delir al febrei:

— Mama nu vine?

— Încă nu, îi răspunse Elinor, ascunzându-şi groaza şi ajutându-şi sora să se culce la loc; dar nădăjduiesc că are să ajungă curând. Ştii, de aici şi până la Barton, e drum lung…

— Dar nu trebuia să vină prin Londra, strigă Marianne cu aceeaşi grabă. N-am s-o mai văd niciodată, dacă trece pe la Londra.

Elinor îşi dădu speriată seama că soră-sa aiurează şi, încercând s-o liniştească, îi luă, îngrijorată, pulsul. Era mai slab şi mai iute ca oricând. Şi pentru că Marianne încă mai vorbea fără şir despre mama ei, se sperie atât de tare, încât se hotărî să trimită de îndată după domnul Harris şi să expedieze pe cineva la Barton, după mama ei. De îndată ce stabili ce are de făcut se gândi să se consulte cu colonelul Brandon, asupra celui mai nimerit mijloc de a-şi anunţa mama şi după ce o chemă pe femeia de serviciu, rugând-o să rămână în locul ei, lângă Marianne, se grăbi să coboare în salon, unde ştia că, în general, colonelul poate fi găsit chiar şi la o oră mult mai târzie.

Nu mai era timp de şovăit. Îi spuse de îndată care-i sunt temerile şi ce greutăţi întâmpină. Colonelul n-avea nici curajul şi nici încrederea care să-l facă să încerce a i le îndepărta: o ascultă cu o deznădejde mută; cât despre greutăţile cărora trebuia să le facă faţă Elinor, le găsi repede rezolvarea; căci cu o promptitudine care părea că nu mai are nevoie de explicaţii şi plănuind cum să-i fie de folos, se oferi chiar el să se ducă să o aducă pe doamna Dashwood. Obiecţiile lui Elinor fură uşor date la o parte. Îi mulţumi în cuvinte puţine, dar pline de o fierbinte recunoştinţă; şi pe când colonelul se duse să-şi trimită repede servitorul după domnul Harris şi să poruncească să i se pregătească de îndată caii, Elinor îi scrise câteva rânduri mamei ei.

Mângâierea de a avea în momentul acela un prieten de felul colonelului Brandon, un asemenea om care s-o întovărăşească pe mama lor, era mare; o, cât de recunoscătoare îi era pentru toate acestea! Un prieten a cărui judecată ar putea-o călăuzi pe mama ei, a cărui prezenţă avea cu siguranţă să-i aducă uşurare, şi a cărui prietenie ar putea-o alina! Dacă şocul unei astfel de chemări urgente putea fi cât de cât micşorat de ceva, apoi acest lucru nu l-ar fi putut realiza decât prezenţa lui, comportarea lui şi ajutorul ce i-l putea da.

Oricare i-ar fi fost simţămintele, el acţionă între timp cu toată fermitatea unei minţi ordonate, făcu toate aranjamentele necesare în cea mai mare grabă şi îşi calculă cu cea mai mare precizie momentul în care i-ar fi putut aştepta Elinor întoarcerea. Nu pierdu nici o clipă, nu zăbovi în nici un fel. Caii sosiră încă înainte ca ei să-i aştepte; şi strângându-i doar mâna cu un aer grav, după ce-i adresă câteva cuvinte pe un ton prea scăzut ca Elinor să-l poată auzi, se grăbi să se urce în trăsură. Era aproape miezul nopţii şi Elinor se întoarse în camera în care se afla sora ei ca să-l aştepte pe doctor şi s-o vegheze până dimineaţa. Fu o noapte la fel de chinuită pentru amândouă. Orele se scurgeau una după alta aducându-i Mariannei o suferinţă ce n-o lăsa să doarmă, făcând-o să delireze, iar lui Elinor o îngrijorare cumplită ce dură până la sosirea domnului Harris. Temerile ei, o dată stârnite, îi zdrobiră încrederea ce o susţinuse până atunci; iar servitoarea care stătea şi ea împreună cu Elinor, căci aceasta nu voise să o cheme pe doamna Jennings, nu făcu decât s-o chinuiască şi mai tare, făcând aluzie la cele ce-i trecuseră mereu prin minte stăpânei ei.

Gândurile Mariannei se legau încă, din când în când, de mama ei; şi ori de câte ori îi pomenea numele, un fior o străbătea pe Elinor; nenorocită că nu poate aduce o alinare imediată, îşi închipuia că în curând orice uşurare ar putea deveni zadarnică şi că totul fusese amânat prea mult; şi-o imagină pe biata ei mamă sosind prea târziu ca să-şi mai vadă fiica iubită sau s-o mai poată găsi cu mintea întreagă.

Era tocmai pe punctul de a trimite din nou după domnul Harris sau dacă el nu putea veni, după alt om competent, când acesta sosi, dar nu înainte de ora cinci. Părerea lui însă îi scuză într-o oarecare măsură întârzierea; căci deşi recunoscu o schimbare în rău la pacienta sa

— Întru totul neaşteptată şi foarte neplăcută – îşi exprimă credinţa că nu poate fi vorba de o primejdie adevărată şi sugeră un alt tratament ce ar fi putut aduce o ameliorare, manifestând o încredere care-i fu comunicată în mai mică măsură şi lui Elinor. Promise să treacă din nou pe acolo după vreo trei-patru ore şi când le părăsi, atât pacienta, cât şi atenta ei îngrijitoare erau mai liniştite ca până atunci.

A doua zi dimineaţă doamna Jennings află de cele întâmplate cu multă îngrijorare şi le făcu multe reproşuri pentru faptul că nu fusese şi ea chemată în ajutor.

Temerile ce le avusese până atunci, care-i fuseseră acum confirmate atât de categoric de cele întâmplate, o făcură să nu mai pună de loc la îndoială tristul deznodământ; şi deşi încercă să o consoleze pe Elinor, convingerea bătrânei doamne despre primejdia în care se găsea Marianne nu-i îngădui să-i ofere lui Elinor mângâierea speranţei. Era într-adevăr mâhnită până în adâncul sufletului. Declinul rapid, moartea timpurie a unei fete atât de tinere şi de încântătoare ca Marianne ar fi impresionat şi o persoană mai puţin preocupată de binele ei. Dar doamna Jennings avea cu totul alte motive să o compătimească. Timp de trei luni Marianne îi fusese tovarăşă, se mai afla încă în grija ei şi toată lumea ştia că tânăra fată fusese din greu lovită de soartă şi că era adânc nefericită. Mai era şi martora suferinţei surorii ei, pe care o simpatiza în mod cu totul deosebit, iar cât despre mama lor, durerea ce o simţea doamna Jennings faţă de ea, când se gândea că Marianne înseamnă probabil pentru doamna Dashwood ceea ce Charlotte însemna pentru ea, compătimirea ei pentru suferinţele mamei, izvorau de-a dreptul din inimă.

Domnul Harris fu foarte punctual când reveni să-şi examineze pacienta; dar din păcate nu avu prilejul decât să-şi vadă înşelate speranţele ce şi le pusese în vizita lui anterioară. Doctoriile ce le prescrisese dăduseră greş; temperatura nu scăzuse de loc; iar Marianne, care era mai liniştită, dar foarte schimbată, părea extrem de toropită. Elinor, care sesiză într-o clipă temerea doctorului şi chiar mai mult decât ceea ce simţea el, propuse ca să se mai ceară şi sfaturile altcuiva. Domnul Harris nu consideră însă necesar acest lucru: mai avea ceva de încercat, un nou tratament, despre al cărui rezultat era la fel de încrezător cum se arătase a fi şi faţă de cel de până atunci; aşa că vizita lui se încheie cu asigurări încurajatoare, pe care Elinor le auzi, dar nu le mai putu crede. Era calmă, în afară de clipele când se gândea la mama ei; dar aproape că deznădăjduise; şi rămase aşa, pradă descurajării până la prânz, abia dezlipindu-se de patul unde zăcea sora ei, cu gândurile rătăcindu-i de la o imagine dureroasă, de la un prieten în suferinţă, la altul; o tortura cumplit conversaţia doamnei Jennings, care nu se dădea de loc îndărăt să atribuie gravitatea şi puterea acestei crize nenumăratelor săptămâni de indispoziţie anterioară, produse de deziluzia pe care o încercase Marianne. Elinor, îşi dădea şi ea seama că această presupunere este foarte adevărată şi acest lucru fu o nouă sursă de suferinţă pentru gândurile ei.

Pe la prânz însă începu, dar cu multă precauţie, cu groaza de a nu mai încerca o nouă dezamăgire – care un timp o făcu să nu se destăinuiască nici măcar prietenei ei – să-şi închipuie şi să spere că poate percepe o foarte uşoară ameliorare a pulsului surorii ei; aşteptă, îl luă încă o dată şi încă o dată; şi-n cele din urmă, stăpânită de o agitaţie pe care şi-o putu ascunde sub un calm aparent, mult mai greu decât îşi tăinuise suferinţa ei de până atunci, îndrăzni să-i împărtăşească şi doamnei Jennings speranţele ce le avea. Deşi uitându-se la Marianne fu silită să recunoască o ameliorare temporară, doamna Jennings încercă să n-o lase pe tânăra ei prietenă să se mângâie cu ideea că aceasta va fi de durată; iar Elinor căutând să nu se mai lase înşelată de speranţe, îşi spuse şi ea că nu mai trebuie să nădăjduiască. Era însă prea târziu. Speranţa pusese stăpânire pe ea; şi îmboldită de o nerăbdare care făcea să i se strângă inima, se aplecă asupra surorii ei ca să observe – nici ea nu ştia ce. Trecu o jumătate de oră şi cu toate acestea simptomul favorabil nu dispăruse încă. Dimpotrivă, mai apărură şi altele care să-l confirme. Respiraţia Mariannei, pielea şi buzele ei, toate îi dădeau lui Elinor impresia a fi semne de ameliorare; iar Marianne îşi aţinti asupra ei o privire lucidă, deşi toropită. Acum era în egală măsură copleşită când de îngrijorare, când de speranţă şi nu avu o clipă de linişte. Până ce nu sosi domnul Harris, la ora patru, când, asigurările şi felicitările lui cu privire la însănătoşirea surorii ei, care întrecuse până şi aşteptările sale, îi dădură încredere, îi aduseră consolare şi lacrimi de bucurie în ochi.

Marianne se simţea mai bine în toate privinţele; şi el declară că se află fără doar şi poate în afara oricărei primejdii. Doamna Jennings, mulţumită de parţiala justificare a sumbrelor ei preziceri, dovedită de spaima simţită până nu de mult, îşi permise să se încreadă în aprecierea lui şi recunoscu, cu sinceră bucurie şi curând cu o veselie lipsită de orice urmă de îndoieli, probabilitatea unei însănătoşiri complete.

Dar Elinor nu putea fi veselă. Bucuria ei era de cu totul altă natură şi ducea la ceva cu totul diferit de voioşie. Gândul că Marianne revenise la viaţă, la sănătate, la cei apropiaţi şi la mama ei care-o iubea nebuneşte, îi umplea inima de un sentiment de deplină uşurare şi de caldă recunoştinţă; dar nu-i prilejui manifestări exterioare de bucurie, nici prin vorbe şi nici prin zâmbete. În fundul sufletului ei Elinor simţea o mulţumire tăcută şi profundă.

Cu mici întreruperi continuă să stea la căpătâiul surorii ei întreaga după-amiază; potolindu-i temerile, satisfăcându-i toate dorinţele spiritului ei istovit, oferindu-i ajutorul ei în toate privinţele şi urmărindu-i fiecare răsuflare. Fireşte că, uneori, se mai gândea la posibilitatea vreunei reveniri a bolii, ceea ce o făcea din nou să-şi dea seama ce însemnează să fii îngrijorat; dar când observă, după ce o examină cu şi mai multă atenţie, că toate simptomele unei însănătoşiri se făceau în continuare simţite, când, pe la şase, o văzu pe Marianne căzând într-un somn profund şi liniştit, şi, după toate aparenţele, odihnitor, toate îndoielile ei fură înlăturate.

Se apropia acum momentul când s-ar fi putut înapoia colonelul Brandon. Elinor spera ca, pe la zece sau în orice caz nu mult mai târziu, mama ei să nu mai trăiască sub îngrozitoarea încordare pe care trebuia s-o încerce probabil în drumul ei spre Cleveland. Şi pe urmă şi colonelul! Nici el nu era probabil mai puţin de compătimit! Oh, cât de încet mai trecea timpul ce-i împiedica să afle vestea cea bună!

Pe la şapte, lăsând-o pe Marianne într-un somn dulce, coborî în salon să ia ceaiul împreună cu doamna Jennings. La micul dejun nu putuse mânca cine ştie ce din pricina temerilor ei, iar la prânz de bucurie; aşa că gustarea pe care urma s-o ia în starea de mulţumire în care se afla, era foarte binevenită. După ce băură ceaiul, doamna Jennings ar fi vrut să o convingă să se odihnească puţin, înainte de sosirea mamei ei, lăsând-o pe ea să-i ia locul la căpătâiul Mariannei; dar Elinor nu simţea oboseala, nu era în stare să doarmă în clipele acelea şi nu putea fi ţinută departe de sora ei, dacă acest lucru nu era absolut necesar. Aşa că, după ce doamna Jennings o însoţi până sus, în camera bolnavei, să se convingă şi ea că totul merge bine, o lăsă acolo pe Elinor, cu îndeletnicirea şi gândurile ei, iar ea se retrase în propria-i cameră să scrie nişte scrisori şi apoi să se culce.

Noaptea fu rece şi furtunoasă. Vântul sufla în jurul casei şi ploaia răpăia în ferestre; dar Elinor, fericită în sinea ei, nu ţinea seama de ce se petrece afară: Marianne continua să doarmă în ciuda rafalelor puternice; cât despre călători, ei aveau să fie din plin răsplătiţi pentru neplăcerile prin care treceau acum.

Orologiul bătu ora opt. De-ar fi fost zece, Elinor ar fi fost convinsă în clipa aceea că aude o trăsură apropiindu-se de casă; iar convingerea ei că auzise totuşi aşa ceva fu atât de puternică, încât, în ciuda faptului că ar fi fost aproape imposibil ca ei să fi şi sosit se duse până în cămăruţa de toaletă de lângă odaia în care se afla, şi deschise un oblon ca să se convingă care este adevărul. Îşi dădu numaidecât seama că auzul n-o înşelase. Observă numaidecât felinarele pâlpâind ale unei trăsuri. La lumina lor neclară avu impresia că distinge că e trasă de patru cai şi această constatare, ce dovedea îngrijorarea extremă a bietei ei mame, explica într-o oarecare măsură faptul că sosiseră atât de repede.

Nicicând până atunci nu-i venise lui Elinor mai greu decât în clipa aceea să fie calmă. Fiind încredinţată de sentimentele pe care trebuie să le încerce mama ei, pe când trăsura urma să oprească la uşă – îndoielile, groaza, disperarea ei poate – şi gândindu-se la ce avea ea să-i spună – era imposibil, să fie calmă fiind conştientă de toate acestea. N-avea altceva mai bun de făcut decât să se grăbească; aşa că, zăbovind în odaie doar până ce o putu lăsa în locu-i pe camerista doamnei Jennings, se grăbi să coboare.

Agitaţia pe care o auzi în vestibul, pe când trecea printr-un culoar interior, o asigură că musafirii intraseră în casă. Se repezi spre salon, intră – şi-l văzu doar pe Willoughby.