CAPITOLUL XLIV.

Tresărind îngrozita la vederea lui, Elinor nu făcu decât să se supună primei porniri a sufletului ei, dând să părăsească imediat încăperea; şi pusese mâna pe clanţă, dar se opri acolo pentru că el înaintă repede şi, pe un glas care îi poruncea mai degrabă decât o ruga, îi spuse:

— Domnişoară Dashwood, te implor să rămâi o jumătate de oră… măcar zece minute…

— Nu, domnule, îi răspunse ea hotărâtă. N-am să rămân. Dumneata nu poţi avea vreo treabă cu mine. Presupun că servitorii au uitat să te informeze că domnul Palmer nu este acasă.

— Chiar dacă mi-ar fi spus, strigă el cu vehemenţă, că domnul Palmer şi toate rudele lui s-au dus la naiba, şi tot nu m-ar fi făcut să mă întorc de la uşă. Am treabă cu dumneata şi numai cu dumneata.

— Cu mine! Exclamă ea în culmea uimirii, ei bine, domnule, spune repede ce ai de spus, şi dacă se poate, fii, te rog, mai puţin violent.

— Atunci ia loc şi vom face precum zici.

Elinor ezită; nu ştia ce să facă. Se gândi că bravul colonel Brandon ar putea da peste el, acolo. Dar îi promisese să-l asculte. Şi voia să audă ce spune nu numai pentru că-şi dăduse cuvântul, dar şi pentru că îi stârnise curiozitatea. Aşadar, după o clipă în care îşi adună gândurile, ajungând la concluzia că prudenţa îi cerea să se grăbească şi că încuviinţarea ei nu putea decât să ajute la asta, se îndreptă fără o vorbă către un scaun şi se aşeză. Willoughby se aşeză lângă ea şi un timp niciunul nu scoase o vorbă.

— Spune repede ce ai de spus, domnule, te rog, zise Elinor nerăbdătoare. Nu am timp de pierdut.

Willoughby şedea într-o atitudine de profundă meditaţie şi nu păru s-o audă.

— Sora dumitale, spuse el dintr-o dată, e în afară de orice pericol. Am aflat acest lucru de la servitor. Domnul fie lăudat! Dar e adevărat? E sigur?

Elinor nu vru să-i răspundă. El repetă întrebarea, cu şi mai multă insistenţă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, este sau nu este în afară de pericol?

— Sperăm că este.

Willoughby se ridică şi se plimbă prin odaie.

— Dac-aş fi ştiut-o cu o jumătate de oră în urmă…

Dar acuma, de vreme ce tot sunt aici, spuse el vorbind cu o vioiciune silită, pe când se întorcea la scaunul de pe care se ridicase, ce importanţă mai are? Măcar o dată, domnişoară Dashwood… chiar de-o fi poate ultima dată… să am de ce mă bucura… Spune-mi sincer, îi zise el, pe când obrajii i se împurpurară şi mai tare, mă crezi un ticălos sau un zevzec?

Elinor îl privi şi mai uimită. Începu să creadă că se află sub influenţa băuturii; ciudăţenia acestei vizite şi a comportării lui nu părea să aibă altă explicaţie; având aşadar această impresie se ridică numaidecât şi spuse:

— Domnule Willoughby, te sfătuiesc să te întorci la Combe Magna. Nu am răgaz să mai stau cu dumneata.

Orice ai avea să-mi spui, mâine vei fi mai liniştit şi o să mă poţi lămuri mai bine.

— Te înţeleg, replică el cu un zâmbet foarte expresiv şi pe un glas cât se poate de calm; da, sunt beat! Jumătatea de litru de porto, pe care l-am băut după friptura de vacă de la Marlborough, a fost suficientă ca să mă dea peste cap.

— La Marlborough! Strigă Elinor, înţelegând tot mai puţin cele ce-i spunea.

— Da. Am plecat din Londra azi dimineaţă la opt şi de atunci singurele zece minute în care am coborât din trăsură au fost cele pe care le-am petrecut la Marlborough, când am luat o gustare.

Seriozitatea comportării sale şi privirea lui, de loc tulbure, aţintită asupra ei în timp ce-i vorbea, o convinseră pe Elinor că orice altă nebunie de neiertat l-ar fi putut aduce la Cleveland, nu pornise într-acolo într-un moment de beţie, aşa încât, după o clipă de gândire, îi spuse:

— Domnule Willoughby, s-ar cuveni să simţi, eu o simt în orice caz, că, după toate cele întâmplate, sosirea dumitale aici, în felul acesta, şi insistenţa cu care ai vrut să stai de vorbă cu mine, necesită scuze deosebite. Ce înseamnă de fapt întreaga dumitale comportare?

— Înseamnă, spuse el, energic şi grav, că vreau să te fac, dacă pot, să mă urăşti ceva mai puţin decât în momentul de faţă. Vreau să-ţi dau un fel de explicaţie, să mă scuz oarecum pentru cele întâmplate; vreau să-mi descarc sufletul faţă de dumneata şi convingându-te că, deşi am fost întotdeauna un dobitoc, n-am fost întotdeauna şi un ticălos, doresc să fiu într-o oarecare măsură iertat de Ma… de sora dumitale.

— Acesta este motivul adevărat pentru care ai venit?

— Acesta este, pe cuvântul meu, răspunse el, cu o căldură care i-l reaminti dintr-o dată pe fostul Willoughby, şi care o făcu, în pofida ei, să-l considere sincer.

— Dacă ai venit numai pentru asta, poţi fi mulţumit de pe acuma; căci Marianne te iartă, te-a iertat de mult.

— M-a iertat? Exclamă el cu aceeaşi intensitate. Atunci înseamnă că m-a iertat înainte de a se fi cuvenit s-o facă. Dar o să mă ierte din nou, având motive mai temeinice. Vrei să m-asculţi acum?

Elinor încuviinţă, dând din cap.

— Nu ştiu, spuse el, după ce se lăsă o clipă de tăcere între ei, în care timp ea îl aşteptă să vorbească, iar el rămase cufundat în gânduri, cum ţi-ai explicat dumneata comportarea mea faţă de sora dumitale, sau ce motiv diabolic i-ai putut atribui. Poate că n-ai să fii în stare să-ţi formezi o părere mai bună despre mine – merită totuşi să mă supun şi acestei grele încercări – dar o să afli totul. Când am început să mă împrietenesc cu familia dumitale, n-am avut altă intenţie şi nici alt scop decât să-mi petrec timpul în mod plăcut, cât voi fi obligat să rămân în Devonshire, într-un mod mult mai plăcut decât până atunci. Persoana încântătoare a surorii dumitale, cât şi manierele ei interesante, nu puteau să nu-mi placă; şi comportarea ei faţă de mine aproape de la început a fost de aşa natură… e uimitor când mă gândesc la felul ei de a fi şi la cum era ea, încât inima mea n-a rămas nesimţitoare! Dar, trebuie să mărturisesc că, la început, n-a făcut decât să-mi flateze orgoliul. Prea puţin preocupat de fericirea ei, gândindu-mă numai la propriul meu amuzament, lăsându-mă pradă unor simţăminte pe care mă obişnuisem să mi le permit, m-am străduit, pe cât îmi stătea în putinţă, să-i plac cât mai mult, fără să am însă intenţia de a răspunde afecţiunii ei.

În clipa aceea, aruncându-i o privire mânioasă şi plină de dispreţ, Elinor îl opri, spunându-i:

— Nu cred că mai merită, domnule Willoughby, ca dumneata să-ţi continui relatarea sau ca eu să te ascult.

Un asemenea început nu mai poate fi urmat de nimic.

Nu mă mai chinui, obligându-mă să aud restul poveştii.

— Insist să-mi dai ascultare până la capăt, replică el.

N-am avut niciodată o avere prea mare şi am fost întotdeauna foarte risipitor, obişnuit să mă învârt în cercul unor oameni mai înstăriţi decât mine. Fiecare an ce s-a scurs după ce am devenit major sau chiar şi mai înainte, cred, n-a făcut decât să-mi sporească datoriile; şi deşi moartea bătrânei mele verişoare, doamna Smith, urma să mă scape de ele, evenimentul acela fiind nesigur şi poate foarte îndepărtat, aveam intenţia să-mi reabilitez situaţia, căsătorindu-mă cu o femeie bogată. Nu mă puteam aşadar gândi în mod serios la o legătură cu sora dumitale; şi dând dovadă de meschinărie, de un egoism şi de o cruzime pe care nici măcar privirea indignată şi dispreţuitoare a dumitale, domnişoară Dashwood, n-o pot vreodată dezaproba îndeajuns – acţionam în aşa fel încât să-i cuceresc dragostea, fără să mă gândesc însă să răspund acestui sentiment. Un singur lucru pot spune în apărarea mea: chiar şi atunci, în starea aceea îngrozitoare de orgoliu egoist, nu ştiam ce suferinţă aveam să provoc, pentru că atunci nu ştiam ce înseamnă să iubeşti. Dar am ştiut-o vreodată? Acest lucru se poate prea bine pune la îndoială, căci, dac-aş fi iubit cu adevărat, aş fi putut oare să-mi sacrific sentimentele îngâmfării şi setei de bani? Sau mai mult decât atât, le-aş fi putut oare sacrifica pe ale ei?

Dar am făcut-o. Pentru a evita o oarecare sărăcie, pe care dragostea şi prezenţa ei alături de mine ar fi lipsit-o de orice neplăceri, am pierdut, ajungând la bogăţie, toate bucuriile pe care mi le-ar fi putut aduce banii.

— Va să zică, spuse Elinor, oarecum îmblânzită, te-ai simţit la un moment dat ataşat de ea?

— Să fi fost orb la astfel de farmece, să fi rezistat unei asemenea duioşii! Există oare vreun bărbat pe pământul ăsta care ar fi putut să o facă? Da, încetul cu încetul, mi-am dat seama că încep să ţin sincer la Marianne; şi cele mai fericite ceasuri din viaţa mea sunt acelea petrecute alături de ea, când simţeam că intenţiile mele sunt onorabile, iar sentimentele fără prihană. Dar chiar şi atunci, când eram pe deplin hotărât să-i cer mâna, mi-am permis, aşa cum nu s-ar fi cuvenit s-o fac, să amân de la o zi la alta momentul, nedorind să mă logodesc, atâta timp cât situaţia în care mă găseam era atât de încurcată. N-am să argumentez în această privinţă şi nici n-am să mă opresc pentru ca dumneata să-mi vorbeşti pe larg despre absurditatea – ea să nu zicem mai rău – de a-mi face scrupule pentru că nu mi-am legat credinţa acolo unde-mi angajasem onoarea. S-a dovedit că am fost un nătâng viclean, având mare grijă să găsesc un prilej favorabil de a deveni pentru totdeauna un om nenorocit şi vrednic de dispreţ. În cele din urmă m-am hotărât, totuşi; m-am decis, ca de îndată ce voi avea ocazia să fiu singur cu ea, să-i explic atenţia pe care i-o acordasem mereu şi s-o asigur deschis de afecţiunea de care mă străduisem atât de mult să dau dovadă. Dar între timp – în decursul câtorva ore ce aveau să mai treacă până când urma să am ocazia de a-i vorbi între patru ochi – s-a petrecut ceva… a avut loc o întâmplare nefericită care avea să-mi zdruncine hotărârea şi o dată cu ea şi fericirea. S-a făcut o descoperire – şi aici ezită plecând ochii în jos. Doamna Smith fusese într-un fel sau altul informată, de vreo rudă îndepărtată, îmi închipui, care avea tot interesul să mă facă să-mi pierd orice trecere pe lângă bătrâna mea verişoară, despre o intrigă amoroasă, o legătură… dar cred că nu mai este cazul să mă explic, adăugă el, privind-o cu ochii întrebători şi cu o faţă şi mai aprinsă încă, intimitatea dumitale cu… probabil că ai aflat de mult despre întreaga poveste.

— Da, am aflat, replică Elinor, roşind şi ea la rândul ei şi împietrindu-şi inima din nou, aşa încât să nu mai simtă nici o milă faţă de el, am auzit totul; şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu ştiu ce explicaţie ai putea aduce pentru a te dezvinovăţi de această poveste îngrozitoare.

— Nu uita, strigă Willoughby, cine a fost acela care ţi-a prezentat-o. Să fi fost oare imparţial? Recunosc că ar fi trebuit să respect situaţia şi reputaţia domnişoarei respective. Nu intenţionez să mă justific, dar, pe de altă parte, nu te pot lăsa să presupui că n-am nimica de spus…

Că din pricină că a avut de suferit nu i se mai poate reproşa nimic şi din pricină că eu am fost desfrânat, ea trebuie să fie neapărat o sfântă. Dacă ardoarea ei pătimaşă, slăbiciunea minţii ei… dar nu vreau să mă apăr. Dragostea ce mi-a dovedit-o trebuia să mă facă să mă port mai frumos; şi adesea mă gândesc, făcându-mi reproşuri, la duioşia ei care, pentru scurtă vreme, ar fi putut să mă aducă pe calea cea bună. Ce n-aş da, ce n-aş da ca lucrurile astea să nu se fi întâmplat cu adevărat! Dar eu nu i-am făcut rău numai ei; am făcut rău şi cuiva, a cărei dragoste pentru mine (pot s-o spun oare?) n-a fost mai puţin profundă decât a Elizei; şi a cărei minte… este infinit superioară!

— Şi cu toate acestea, indiferenţa dumitale faţă de fata aceea nenorocită – şi trebuie să-ţi spun acest lucru oricât de neplăcut mi-ar fi să discut un asemenea subiect

— Indiferenţa dumitale nu înseamnă o scuză pentru cruzimea cu care ai abandonat-o. Să nu te simţi scuzat – cruzimea dumitale iresponsabilă, atât de evidentă, nu poate fi scuzată de vreo slăbiciune oarecare, de vreo deficienţă a minţii ei. Trebuie să fi ştiut că pe când dumneata te distrai în Devonshire, făcându-ţi alte planuri, întotdeauna vesel şi fericit, ea era redusă la cea mai cumplită sărăcie.

— Dar pe cuvântul meu că n-am ştiut-o, replică cu înflăcărare Willoughby. Nu mi-am adus aminte că omisesem să-i las adresa; şi dac-ar fi avut puţin cap ar fi ştiut cum s-o afle.

— Ei bine, domnule, şi ce-a spus doamna Smith?

— M-a acuzat numaidecât pentru fapta mea şi îţi poţi da seama de încurcătura în care mă aflam. Puritatea vieţii ei, concepţiile ei rigide, faptul că nu cunoştea lumea – toate erau împotriva mea. Nu-mi puteam nega fapta şi în zadar am încercat să-i atenuez gravitatea. Presupun că se îndoia încă mai de demult de moralitatea comportării mele în general şi mai era, pe deasupra, nemulţumită de puţina atenţie şi de timpul prea scurt pe care i-l acordasem cu ocazia acelei vizite.

Pe scurt, totul s-a terminat cu o ruptură definitivă.

M-aş fi putut salva într-un singur fel. Mânată de o înaltă moralitate, biata femeie se arătă dispusă să uite trecutul cu condiţia să mă însor cu Eliza. Dar asta n-o puteam face, aşa că am fost literalmente izgonit din casa şi din inima ei. Noaptea ce a urmat acestei întâmplări – trebuia să plec a doua zi de dimineaţă – mi-am petrecut-o meditând la ceea ce aveam să fac în viitor. În sufletul meu s-a dat o luptă aprigă, dar de scurtă durată. Afecţiunea ce-o simţeam faţă de Marianne, convingerea mea fermă că şi ea mă iubeşte… toate acestea n-au fost suficiente pentru a înlătura groaza mea de sărăcie, n-au putut să învingă falsele idei despre necesitatea bogăţiei, spre care eram înclinat de la natură şi pe care le încurajase societatea de oameni avuţi în care mă învârtisem. Aveam motive să cred că actuala mea soţie se va căsători cu mine, dacă mă voi hotărî să-i cer mâna, şi am ajuns să mă conving că nu-mi rămâne nici o altă cale înţeleaptă de urmat. Trebuia însă să fac faţă unei situaţii extrem de dificile, înainte de a pleca din Devonshire: fusesem poftit să cinez cu dumneavoastră chiar în ziua aceea; era, aşadar, nevoie de o scuză care să-mi permită să nu mă ţin de cuvânt. Dar a trebuit să dezbat îndelung hotărârea dacă urma să-mi cer iertare în scris sau prin viu grai. Simţeam că ar fi îngrozitor să o mai văd pe Marianne; şi mă îndoiam chiar că dacă o voi revedea voi mai putea să mă ţin de hotărârea pe care o luasem. În această privinţă însă, aşa cum au dovedit-o şi cele ce s-au petrecut, mi-am subevaluat capacitatea mea spirituală; căci m-am dus, am văzut-o, mi-am dat seama cât este de nefericită şi-am părăsit-o aşa nenorocită cum era… am părăsit-o sperând să n-o mai văd niciodată.

— Dar de ce-ai mai trecut pe la noi, domnule Willoughby? Întrebă Elinor cu reproş; un bileţel te-ar fi scos din încurcătură. De ce era necesar să ne mai vizitezi?

— Era necesar pentru propria mea mândrie. Nu puteam suporta să plec din ţinut într-un fel care să vă facă pe dumneavoastră sau pe cei din împrejurimi să bănuiţi ceva din cele petrecute între doamna Smith şi mine, aşa că m-am hotărât să trec pe la vilă, în drum spre Honiton.

Dar imaginea pe care mi-a oferit-o scumpa dumitale soră, a fost într-adevăr înspăimântătoare; şi ce e mai rău e că am găsit-o şi singură. Eraţi toate plecate nu ştiu unde. Abia cu o seară înainte o părăsisem atât de deplin, atât de ferm hotărât în sinea mea să mă comport aşa cum se cuvine! Doar câteva ceasuri să mai fi trecut şi am fi fost definitiv logodiţi; îmi aduc aminte cât de vesel şi de fericit mai eram, pe când mă întorceam de la vilă la Allenham, mulţumit de mine însumi, încântat de toată lumea! Dar în ultima noastră întrevedere m-am apropiat de ea cu un sentiment de vinovăţie, care aproape că mi-a răpit puterea de a mă preface. N-am să uit niciodată mâhnirea ei, dezamăgirea ei, profundul ei regret când i-am spus că sunt constrâns să părăsesc aşa, dintr-o dată, comitatul Devonshire – şi pe deasupra nădejdea, încrederea ce şi-o punea în mine! Oh, Doamne, ce nemernic lipsit de inimă am mai fost!

Tăcură amândoi câteva clipe. Elinor vorbi cea dintâi.

— I-ai spus că ai să te întorci în curând?

— Nu ştiu ce i-am spus, replică el enervat; fără îndoială că mai puţin decât ar fi trebuit să-i spun ţinând seama de trecut şi probabil mai multe decât cele confirmate de viitor. Nici nu mă mai pot gândi la scena aceea. E imposibil! Şi apoi a mai venit şi scumpa dumitale mamă să mă mai chinuiască în continuare, cu toată bunătatea şi încrederea ei faţă de mine. Doamne, Dumnezeule! A fost într-adevăr un chin! Mă simţeam îngrozitor. Nici nu-ţi închipui dumneata, domnişoară Dashwood, ce mângâiere înseamnă pentru mine să mă gândesc la nefericirea ce-am încercat-o. Îmi datorez mie însumi o astfel de răzbunare pentru nechibzuinţa prostească şi ticăloasă a propriei mele inimi, potrivit căreia toate suferinţele mele trecute nu înseamnă pentru mine acum decât triumf şi încântare. Ei bine, am plecat, am părăsit tot ceea ce îmi era drag şi m-am dus la cei cărora le eram, în cel mai bun caz, indiferent. În timpul călătoriei mele la Londra – am mers cu propriii mei cai, prin urmare a fost lungă, n-am avut pe nimeni cu cine să vorbesc; gândurile mi-erau atât de vesele, totul era atât de ademenitor când mă gândeam la ce mă aşteaptă! Iar, pe de altă parte, când îmi întorceam privirile înapoi, spre Barton, aveam în faţa ochilor o imagine atât de mângâietoare!

Oh, a fost o călătorie binecuvântată!

Se opri.

— Ei bine, domnule, spuse Elinor care, deşi îl compătimea, abia aştepta să-l vadă plecat, şi asta-i totul?

— Totul? Nu, ai uitat ce s-a întâmplat la Londra?

Scrisoarea aceea ticăloasă? Nu ţi-a arătat-o?

— Da, am văzut întreaga corespondenţă.

— Când am primit primul bilet de la ea (şi l-am primit numaidecât, căci am fost tot timpul la Londra) nici n-am cuvinte să spun prin ce-am trecut – ca să folosesc o expresie atât de curentă; sau ca să vorbesc mai simplu, poate prea simplu pentru a mai stârni vreo emoţie, am încercat un sentiment foarte, foarte dureros. Fiecare rând, fiecare cuvânt a fost pentru mine – ca să folosesc o metaforă de mult banalizată şi pe care scumpa autoare a scrisorilor mi-ar interzice-o dacă ar fi aici – un pumnal înfipt în inima mea. Şi, uzând de un limbaj asemănător, aş spune că sosirea Mariannei la Londra a căzut asupra mea ca o lovitură de trăsnet! Trăsnete şi pumnale! Ce reproşuri mi-ar mai fi făcut! Gusturile ei, părerile ei, cred că i le cunosc mai bine decât pe ale mele şi sunt convins că îmi sunt mai dragi.

Inima lui Elinor, care în decursul acestei extraordinare conversaţii trecuse adesea de la un sentiment la altul, se îmblânzi din nou; cu toate acestea consideră că este de datoria ei să-l facă pe Willoughby să renunţe la asemenea idei ca cele exprimate mai în urmă.

— Asta nu-i drept, domnule Willoughby. Adu-ţi aminte că eşti căsătorit. Relatează, te rog, doar ceea ce potrivit conştiinţei dumitale socoteşti că este necesar să aud eu.

— Asigurându-mă că îi sunt încă la fel de drag ca în trecut, că în ciuda nenumăratelor săptămâni de despărţire sentimentele ei nu se schimbaseră şi că avea aceeaşi deplină încredere în statornicia mea, bileţelul Mariannei mi-a deşteptat remuşcări cumplite. Spun că mi-a deşteptat, pentru că timpul şi faptul că trăiam în Londra, ocupaţiile şi desfrâul, mi le mai potoliseră într-o oarecare măsură; mă transformasem într-un ticălos înrăit, considerând că-mi este indiferentă şi preferând să-mi închipui că şi eu i-am devenit cu siguranţă indiferent; gândindu-mă la ataşamentul dintre noi ca la o poveste neserioasă, lipsită de importanţă, dând din umeri spre a-mi dovedi că aşa stau lucrurile, încercând să reduc la tăcere reproşurile ce mi le făceam, să-mi înfrâng scrupulele, spunându-mi uneori în sinea mea că voi fi tare bucuros să aflu că s-a măritat bine. Dar biletul primit de la ea m-a făcut să mă cunosc mai bine. Mi-am dat seama că îmi este mult mai dragă decât orice altă femeie de pe lume şi că mă port cu ea într-un chip scandalos. Dar tocmai atunci se stabilise totul între domnişoara Gray şi mine. Nu mai puteam da înapoi. Tot ceea ce puteam face era să vă evit pe amândouă. Nu i-am răspuns Mariannei, încercând astfel să o fac să nu-mi mai dea atenţie şi să nu mă mai caute; şi un timp am fost chiar foarte hotărât nici să nu trec măcar prin Berkeley Street; dar până la urmă, chibzuind că e mai înţelept să las impresia că sunt doar o cunoştinţă obişnuită, oarecare, într-o dimineaţă, după ce v-am văzut plecând, şi ştiindu-mă astfel în siguranţă, mi-am lăsat cartea de vizită.

— Ai aşteptat să ne vezi plecând!

— Exact precum spui. Ai fi uimită dacă ai afla de câte ori v-am supravegheat şi cât de des mi s-a întâmplat să fiu pe punctul de a vă întâlni. De multe ori a trebuit să intru în vreun magazin, spre a evita să fiu zărit de voi, în timp ce treceaţi cu trăsura. Deoarece locuiam în Bond Street, rar dacă trecea vreo zi în care să nu dau cu ochii de vreuna din voi. Şi numai o atenţie permanentă din partea mea, o dorinţă fermă şi neabătută de a nu mă lăsa văzut de voi ne-a făcut să nu ne întâlnim atâta vreme. I-am evitat cât am putut pe Middletoni şi nu numai pe ei, dar pe toţi aceia care se puteau dovedi a fi cunoştinţe comune. Neştiind însă că Middletonii sunt la Londra, cred că am dat din greşeală peste sir John chiar în ziua sosirii lui, adică a doua zi după ce trecusem eu pe la doamna Jennings. M-a poftit să vin în seara aceea la o petrecere, o serată dansantă acasă la el. De nu mi-ar fi spus, încercând în felul acesta să-i accept invitaţia, că veniţi, dumneata şi sora dumitale, nu mi-ar fi fost de loc teamă să mă aflu în preajma lui. A doua zi de dimineaţă am primit un alt bilet de la Marianne; se mai arăta încă afectuoasă, sinceră, candidă şi încrezătoare, tot ce mă putea face să-mi urăsc propria comportare. Nu i-am putut răspunde. Am încercat, dar n-am fost în stare să aştern pe hârtie măcar o singură propoziţie. Dar cred că n-a existat clipă în ziua aceea în care să nu mă gândesc la ea. Dacă mă poţi compătimi, domnişoară Dashwood, compătimeşte-mă pentru situaţia în care mă aflam atunci. Gândindu-mă numai la sora dumitale, cu inima plină de dragoste pentru ea, eram silit să o fac pe fericitul îndrăgostit faţă de o altă femeie! Acele trei-patru săptămâni au fost îngrozitoare. Ei bine, nu mai trebuie să-ţi spun că, în cele din urmă, v-am întâlnit totuşi fără să vreau şi cât de frumos m-am mai comportat! Ce seară chinuitoare a fost! De o parte Marianne, frumoasă ca un înger şi spunându-mi Willoughby pe un asemenea ton! Vai, Doamne! Cum mi-a întins mâna, cerându-mi o explicaţie, cu ochii ei fermecători aţintiţi asupra feţei mele plini de o căldură atât de grăitoare! Iar de cealaltă parte Sophie, geloasă ca dracul, privind la tot ceea ce… Dar, nu mai are nici o importanţă, a trecut acum. Ce mai seară! Am fugit de voi toţi cât de repede am putut, dar nu înainte de a zări faţa dulce a Mariannei palidă ca moartea. Aceea a fost ultima, ultima dată când mi-a fost dat s-o mai văd; felul în care mi-a apărut pentru ultima oară? N-am să uit niciodată! Dar când m-am gândit la ea astăzi, crezând că e pe moarte, am fost oarecum consolat socotind că ştiam exact cum avea să le apară acelora ce aveau să fie ultimii care o mai văd în viaţă. Am avut-o mereu în faţă, am avut-o tot timpul în faţa ochilor mei, cât am călătorit; avea aceeaşi înfăţişare şi culoare.

Urmă o scurtă pauză în care amândoi căzură pe gânduri. Willoughby fu primul ce reveni la realitate şi rupse tăcerea spunând:

— Ei, atunci să mă grăbesc şi să plec. Eşti sigură că sora dumitale e mai bine, că e în afară de pericol?

— Suntem încredinţaţi de asta.

— Şi biata voastră mamă, care, o iubeşte la nebunie pe Marianne!

— Dar despre scrisoare, domnule Willoughby, despre propria dumitale scrisoare nu ai nimica de spus?

— Da, da, mai ales despre scrisoarea aceea. Ştii, a doua zi, sora dumitale mi-a scris din nou. Ai văzut ce mi-a spus. Luam micul dejun în casa familiei Ellison şi scrisoarea ei mi-a fost adusă împreună cu altele. Sophie s-a întâmplat să dea cu ochii de ea înainte de a o vedea eu; şi forma ei, eleganţa hârtiei, scrisul de pe ea i-au trezit numaidecât bănuielile. Auzise foarte vag despre o legătură de a mea cu o domnişoară din Devonshire şi ceea ce se întâmplase chiar sub ochii ei cu o seară înainte îi dăduse posibilitatea să remarce cine este tânăra şi toate adunate la un loc o făcuseră să devină şi mai geloasă încă. Aşadar, arborând aerul jucăuş ce te încântă la femeia pe care o iubeşti, deschise neîntârziat scrisoarea şi-i citi conţinutul. Fu răsplătită aşa cum trebuie pentru neruşinarea ei. Citi ceea ce avea să o facă nefericită. I-aş fi putut suporta nefericirea, dar trebuia neapărat să-i potolesc mânia, răutatea. Ei, şi ce părere ai, pe scurt, despre stilul epistolar al soţiei mele? Un stil delicat, duios, cu adevărat feminin, nu-i aşa?

— Stilul soţiei dumitale! Dar scrisoarea era scrisă chiar de mâna dumitale.

— Da, dar n-am avut altceva de făcut decât să copiez în mod docil un şir de propoziţii sub care mi-a fost ruşine să mă iscălesc. Originalul a fost opera ei – fericite gânduri sugerate chiar de ea, într-un stil atât de dulce!

Dar ce puteam face? Eram logodiţi, totul era pregătit, ziua nunţii fixată – dar vorbesc ca un prost. Totul era pregătit, ziua fixată! Vorbind cinstit, aveam nevoie de banii ei şi în situaţia în care mă aflam trebuia să fac orice să evit o ruptură. Şi la urma urmelor, ce importanţă mai avea pentru reputaţia mea în ochii Mariannei şi ai celor din jurul ei felul în care îmi era formulat răspunsul? Nu aveam decât un singur scop. Trebuia să mă dovedesc un ticălos şi dacă o făceam cu eleganţă sau cu mojicie asta nu mai conta. „Şi-au pierdut pentru totdeauna orice iluzie ar mai fi putut avea despre mine, mi-am spus. Voi fi pentru totdeauna izgonit din societatea lor; mă consideră un om lipsit de scrupule; scrisoarea nu va face altceva decât să mă socotească şi un nemernic.” Astfel cugetam pe când, cu un fel de nepăsare disperată, copiam cuvintele soţiei mele, despărţindu-mă de tot ce-mi mai rămăsese de la Marianne. Am fost silit să-i dau cele trei bileţele ce mi le trimisese – din nefericire erau toate trei în portvizitul meu, căci altfel aş fi negat că le mai am şi le-aş fi păstrat cu sfinţenie. A trebuit să le scot la iveală şi n-am putut nici măcar să le sărut. Iar şuviţa ei de păr – pe aceea o purtasem întotdeauna asupra mea, în acelaşi portvizit care fu scotocit acum de doamna respectivă cu aceeaşi agresivitate zâmbitoare – acea scumpă şuviţă, totul, până şi ultima amintire îmi fu smulsă de ea.

— Greşeşti foarte mult domnule Willoughby; eşti foarte vinovat, spuse Elinor pe când, fără să vrea, vocea îi trăda o emoţie plină de compătimire; n-ar trebui să vorbeşti în felul acesta nici de doamna Willoughby şi nici de sora mea. Singur ţi-ai ales soarta. Nimeni nu te-a silit s-o faci. Îi datorezi soţiei dumitale cel puţin politeţe şi respect. Probabil că ţine la dumneata, căci altfel nu te-ar fi luat de bărbat. Dacă vorbeşti despre ea cu atât de puţină amabilitate şi cu dispreţ nu-i aduci nici o compensaţie Mariannei; şi nici nu cred că-ţi uşurezi în vreun fel conştiinţa.

— Să nu-mi vorbeşti de soţia mea, spuse el oftând din greu; nu merită să-ţi fie milă de ea. Ştia că nu ţin la ea, atunci când m-am însurat. Ei bine, ne-am căsătorit şi ne-am dus la Combe Magna să fim fericiţi şi apoi ne-am întors la Londra să petrecem. Şi acum nu ţi-e milă de mine, domnişoară Dashwood? Sau ţi-am spus degeaba toate astea? Nu sunt oare – cât de cât – mai puţin vinovat în ochii dumitale decât până acum? N-am fost întotdeauna rău intenţionat. N-am reuşit să-mi spăl nici măcar o părticică de vină?

— Te-ai dezvinovăţit, fireşte, într-o oarecare, într-o foarte mică măsură. Te-ai dovedit a fi, în general, ceva mai puţin vinovat de cum te credeam eu. Inima dumitale s-a dovedit a fi mai puţin înrăită, mai puţin haină. Dar nu ştiu, zău dacă ştiu, cum ai fi putut aduce mai multă suferinţă decât ai izbutit să pricinuieşti.

— Ai să vrei să-i împărtăşeşti şi surorii dumitale, când se va face bine, cele ce ţi-am spus? Permite-mi să apar mai puţin vinovat şi în ochii ei, ca şi în ai dumitale.

Mi-ai spus că m-a şi iertat. Dă-mi voie să-mi închipui că dacă are să ştie mai bine ce-i în inima mea şi care-s sentimentele mele de acum are să mă ierte mai spontan, mai firesc şi cu mai multă înţelegere. Vorbeşte-i, te rog, despre nefericirea şi căinţa mea; asigur-o de statornicia sentimentelor mele şi, dacă vrei, spune-i te rog că în momentul de faţă îmi este mai dragă ca oricând.

— Am să-i spun tot ceea ce este necesar să-ţi explice comportarea. Dar nu mi-ai pomenit încă de motivul anume care te-a făcut să vii acum şi nici de felul în care ai aflat despre boala ei.

— Aseară, în foaierul teatrului Drury Lane, m-am întâlnit cu sir John Middleton; şi când m-a văzut, mi-a vorbit, pentru prima dată în ultimele două luni. Constatasem, fără uimire sau resentiment, că de când m-am însurat se face că nu mă mai cunoaşte. Dar în clipa aceea, bun la suflet, cinstit şi prostuţ cum este, plin de indignare împotriva mea şi de îngrijorare faţă de sora dumitale, n-a putut rezista ispitei de a-mi spune ceea ce ştia că ar fi trebuit să mă necăjească profund, deşi probabil se temea că totuşi vorbele lui n-au să aibă nici un efect asupra mea. Aşa că, mi-a spus foarte pe şleau că Marianne Dashwood este la Cleveland pe patul de moarte din cauza unei infecţii foarte grave; o scrisoare pe care o primise în dimineaţa aceea de la doamna Jennings arăta că este ameninţată de un pericol iminent, că Palmerii părăsiseră conacul înspăimântaţi; şi-aşa mai departe. Am fost prea izbit de această veste ca să mai pozez în nesimţitor, chiar şi în ochii unui om atât de puţin perspicace ca sir John. I s-a îmblânzit inima când m-a văzut suferind şi reaua-voinţă pe care o simţea faţă de mine a dispărut până într-atâta, încât, atunci când ne-am despărţit, mi-a strâns chiar şi mâna, amintindu-mi de o veche promisiune ce mi-o făcuse, de a-mi da un câine de vânătoare. Prin ce-am trecut când am auzit că sora dumitale este pe moarte şi mai ales că are să se prăpădească socotindu-mă cel mai mare ticălos de pe lume, dispreţuindu-mă şi urându-mă în ultimele clipe ale vieţii ei! Cum aş fi putut oare şti ce intenţii îngrozitoare mi se vor fi atribuit? Ştiam că există în orice caz o anumită persoană care mă putea înfăţişa ca fiind în stare de orice. Au fost nişte clipe oribile pentru mine! M-am hotărât repede şi azi-dimineaţă la opt eram în trăsură. Acum ştii totul.

Elinor nu-i răspunse. Tăcută, se gândea la răul ireparabil, pe care o independenţă prea devreme câştigată.

— Ce avusese drept consecinţe fireşti o predispoziţie spre trândăvie, desfrâu şi lux – i-l adusese minţii, caracterului şi fericirii unui bărbat care, pe lângă faptul că era atrăgător şi înzestrat, mai era şi sincer şi cinstit din fire, sensibil şi afectuos. Lumea îl făcuse să devină risipitor şi înfumurat – risipa şi înfumurarea îl transformaseră într-un om împietrit şi egoist. Înfumurarea, ce-şi căuta victorii vinovate în detrimentul altora, îl implicase într-o sinceră legătură de dragoste pe când risipa sau cel puţin vlăstarul ei, nevoia, ceruse sacrificarea acestei iubiri. Fiecare înclinaţie greşită, mânându-l spre rău, îl mânase în acelaşi timp spre pedeapsă. Dragostea de care se rupsese, neţinând seama de onoare, de sentimente, de propriile lui interese de fericire, îi stăpânea acum – când nu şi-o mai putea permite – fiecare gând; şi legătura de dragul căreia şi, fără să aibă vreun scrupul, adusese nefericirea surorii ei, se dovedea a fi pentru el un izvor de suferinţă din care nu mai avea într-adevăr nici o scăpare. La capătul a câtorva minute Willoughby o făcu pe Elinor să-şi revină din reveria ei, trezindu-se el însuşi dintr-una cel puţin la fel de dureroasă; se sculă, tresărind şi gata de plecare îi spuse:

— N-are rost să mai rămân; trebuie să mă duc.

— Te întorci la Londra?

— Nu, la Combe Magna. Am treabă acolo; mă întorc în capitală într-o zi sau două. La revedere.

Îi întinse mâna, iar Elinor nu se simţi în stare să nu i-o dea pe a ei. Willoughby i-o strânse cu multă afecţiune.

— Sper că ai despre mine o părere ceva mai bună decât înainte, nu? Spuse el, lăsându-i mâna şi sprijinindu-se de poliţa căminului, de parc-ar fi uitat că trebuie să plece.

Elinor îl asigură că are dreptate, că-l iartă, că-i pare rău de el şi că nu-i doreşte decât binele, c-ar vrea chiar să-l ştie mulţumit – şi-i dădu câteva sfaturi blânde de cum ar trebui să se poarte pentru a deveni mai fericit. Dar răspunsul lui nu fu prea încurajator:

— Cât despre asta, spuse el, trebuie să-mi duc crucea prin lume cum voi putea. Pentru mine fericirea conjugală este exclusă. Dacă totuşi mi se îngăduie să sper că dumneata şi ai dumitale vă interesaţi de soarta şi de faptele mele, acest lucru ar fi un mijloc – ar putea fi o pavăză – cel puţin aş avea un ţel în viaţă. Fără îndoială că pe Marianne am pierdut-o pentru totdeauna. Dacă vreo întâmplare fericită mi-ar reda libertatea…

Elinor îl opri cu un reproş.

— Bine, spuse el, atunci încă o dată la revedere. Acum plec să aştept cu groază să se producă un anumit eveniment.

— La ce te referi?

— La căsătoria surorii dumitale.

— Te înşeli foarte tare. N-o poţi pierde în mai mare măsură decât ai pierdut-o.

— Dar o va câştiga altcineva. Şi dacă acel altcineva va fi persoana pe care, dintre toate celelalte o preţuiesc cel mai puţin… dar n-am să mai rămân spre a nu pierde compătimirea dumitale îngăduitoare, dovedindu-mă mai puţin iertător tocmai cu cei pe care i-am rănit cel mai rău. Rămâi cu bine şi… Domnul să te aibă în pază!

Şi cu aceste cuvinte ieşi din odaie aproape în fugă.