CAPITOLUL XLV.

Câtva timp după ce Willoughby o părăsise şi chiar după ce zgomotul făcut de trăsura lui se pierdu în depărtare, Elinor rămase mult prea apăsată de o mulţime de gânduri – ce se băteau cap în cap, dar care aveau cu toatele drept rezultat doar o profundă tristeţe – ca să-şi mai poată măcar aduce aminte de sora ei.

Willoughby, pe care cu o jumătate de oră în urmă îl urâse, considerându-l cel mai nemernic dintre oameni, Willoughby, în ciuda tuturor cusururilor lui, îi deştepta o puternică compătimire pentru suferinţa pe care i-o provocau chiar ele. Ajunsese astfel să privească despărţirea lui definitivă de familia ei cu un sentiment de duioşie, de regret, care – după cum recunoscu ea curând în sinea ei – era mai degrabă pe măsura dorinţelor decât pe cea a meritelor lui. Era conştientă că influenţa pe care o exercita asupra minţii ei era mult sporită de împrejurări ce nu trebuiau să aibă, de fapt, vreo greutate, de marele lui farmec personal, de felul lui de a fi – deschis, afectuos şi înflăcărat – care nu însemnau merite în sine şi de dragostea lui încă fierbinte pentru Marianne, din păcate însă o iubire vinovată. Dar ea îşi dădu seama de cum stau cu adevărat lucrurile cu mult înainte de a se fi eliberat de influenţa lui.

Când în cele din urmă se reîntoarse la Marianne care încă mai dormea, constată că tocmai este pe punctul de a se deştepta, refăcută, aşa cum sperase ea, de un somn atât de lung şi de binefăcător. Elinor avea inima plină. Trecutul, prezentul şi viitorul, vizita lui Willoughby, faptul că Marianne era în afara oricărei primejdii şi sosirea mamei ei ce trebuia să se producă atât de curând, toate acestea îi aduseră o agitaţie spirituală, care înlătură orice urmă de oboseală, făcând-o doar să se teamă că se va da de gol faţă de sora ei. Dar nu prea avu timp ca teama să pună stăpânire pe ea, căci la mai puţin de jumătate de oră de la plecarea lui Willoughby, zgomotul unei alte trăsuri o făcu să coboare iar scările. Dornică s-o cruţe pe mama ei chiar şi de o singură clipă inutilă de încordare chinuitoare, se repezi în vestibul şi ajunse la uşa din faţă pentru a o primi şi a o sprijini tocmai când aceasta intra în casă.

Doamna Dashwood, a cărei spaimă, în timp ce se apropiau de casă, aproape că o convinsese că Marianne nu mai era în viaţă, nu mai putu nici măcar să întrebe de ea, şi nici să-i spună vreo vorbă lui Elinor; dar aceasta, fără să mai aştepte salutări sau întrebări îi dădu pe dată vestea cea bună; iar mama ei, prinzând-o din zbor cu obişnuitul ei optimism, fu într-o clipă tot atât de copleşită de fericire pe cât fusese mai înainte de înspăimântată. Intră în salon, sprijinită pe de o parte de fiica ei, iar pe de alta de prietenul lor; şi o dată acolo, vărsând lacrimi de bucurie, şi încă incapabilă de a rosti vreo vorbă, o îmbrăţişă pe Elinor de nenumărate ori, întorcându-se din când în când către colonelul Brandon, spre a-i strânge mâna, aruncându-i priviri pline de recunoştinţă şi care dovedeau că este încredinţată că şi el e fericit. Colonelul îi împărtăşea sentimentele, dar într-o tăcere încă şi mai adâncă decât a ei.

De îndată ce doamna Dashwood îşi mai reveni puţin, prima ei dorinţă fu să o vadă pe Marianne şi peste două minute era alături de iubita ei copilă, care-i devenise încă şi mai dragă pentru că n-o văzuse de atâta vreme, pentru că avusese atâta de suferit şi pentru că fusese în pericol, încântarea pe care o încercă Elinor când îşi dădu seama cât sunt ele de emoţionate să se revadă, nu fu umbrită decât de teama că Mariannei o să-i piară somnul; dar doamna Dashwood ştia să fie calmă; şi chiar şi prudentă când era în joc viaţa unui copil; şi Marianne, mulţumită să ştie că mama ei este lângă ea şi conştientă de faptul că este prea slăbită să susţină o conversaţie, se supuse de bunăvoie tăcerii şi liniştei prescrise de toate îngrijitoarele ei. Doamna Dashwood ţinu cu tot dinadinsul s-o vegheze toată noaptea; iar Elinor, ascultând de rugăminţile mamei ei, se duse la culcare. Dar odihna ce părea a fi cerută de o noapte albă şi de multe ceasuri de istovitoare îngrijorare, întârzie să vină din pricina stării ei agitate. Willoughby, „bietul Willoughby”, aşa cum îşi permitea acum să-i spună, îi revenea neîncetat în minte: n-ar fi trebuit pentru nimic în lume să accepte să-l asculte dezvinovăţindu-se; şi când se acuza, când îşi dădea dreptate pentru că-l judecase atât de aspru până atunci. Dar gândul că-i promisese să-i relateze surorii ei ce aflase de la el constituia un chin permanent, îi era groază să facă acest lucru, îi era groază de efectul pe care l-ar putea avea asupra Mariannei: se îndoia că, după o asemenea explicaţie, ar mai putea fi fericită cu altul; şi o clipă i-ar fi plăcut să-l ştie pe Willoughby văduv. Dar apoi, aducându-şi aminte de Brandon, îşi reproşă acest gând, dându-şi seama că sora ei ar trebui să răsplătească suferinţele şi statornicia colonelului mult mai mult decât pe ale rivalului său şi dori orice altceva mai degrabă decât moartea doamnei Willoughby.

Şocul pe care ar fi trebuit să-l producă asupra doamnei Dashwood misiunea colonelului Brandon la Barton fusese mult atenuat de teama pe care o simţise mama fetelor.

Era atât de neliniştită cu privire la starea Mariannei, încât se hotărâse să pornească înspre Cleveland chiar în ziua aceea, fără să mai aştepte alte veşti şi făcuse atâtea pregătiri în vederea plecării încă dinaintea sosirii colonelului, încât, când el veni, doamna şi domnul Carey tocmai trebuiau să treacă pe acolo să o ia pe Margaret la ei, deoarece doamna Dashwood nu voia s-o ducă într-un loc unde ar fi putut exista pericol de molipsire.

Pe zi ce trecea, Marianne se simţea tot mai bine; iar veselia optimistă a înfăţişării şi vorbelor doamnei Dashwood dovedea că este, aşa cum o şi afirma în nenumărate rânduri, una dintre cele mai fericite fiinţe din lume. Elinor nu-i putea asculta această declaraţie şi vedea dovezile adevărului ei fără să se întrebe uneori dacă mama ei îşi mai aduce vreodată aminte de Edward. Dar, încrezându-se în seninătatea cu care Elinor îi înfăţişase într-o scrisoare dezamăgirea suferită de ea, doamna Dashwood fu luată pe sus de exuberanţa bucuriei ei, aşa încât nu se mai gândi la nimic altceva, decât la ceea ce i-ar fi putut-o spori. Soarta i-o redase pe Marianne, smulgând-o din ghearele unei primejdii la care contribuise şi ea, după câte începea să-şi dea seama, datorită faptului că în mod greşit încurajase acea nefericită idilă a Mariannei cu Willoughby; iar însănătoşirea fetei mai însemna pentru ea şi un alt izvor de bucurie, la care Elinor nu se gândise. Dar el îi fu împărtăşit lui Elinor de îndată ce se ivi ocazia ca ele să poată sta de vorbă între patru ochi.

— Iată-ne în sfârşit şi singure. Draga mea Elinor, tu încă nu ştii cât de profundă este fericirea mea. Colonelul Brandon o iubeşte pe Marianne. Mi-a spus-o chiar el.

Fiica ei, simţindu-se pe rând impresionată, întâi în mod plăcut, apoi în mod neplăcut, fiind mai întâi uimită şi pe urmă câtuşi de puţin mirată, o ascultă atentă, fără să scoată vreo vorbă.

— Să nu fi ştiut cât de puţin semeni cu mine, scumpa mea Elinor, m-aş fi mirat foarte tare văzând cât eşti de liniştită. Dacă m-aş fi hotărât să mă gândesc la vreun avantaj posibil pentru familia mea, aş fi ajuns la concluzia că lucrul cel mai de dorit pentru noi ar fi o căsătorie între colonelul Brandon şi una din voi; şi cred că de fapt Marianne va fi cea mai fericită ca soţie a lui.

Elinor aproape că ar fi vrut s-o întrebe ce motive are să gândească una ca asta, pentru că era sigură că n-ar fi putut avea niciunul, dacă ar fi fost să ţină seama cu nepărtinire de vârsta, firea şi sentimentele lor; dar mama lor era întotdeauna furată de imaginaţie în orice privinţă; aşa că în loc s-o mai întrebe ceva, nu mai ţinu seama de atitudinea mamei ei şi zâmbi.

— Brandon mi s-a destăinuit pe de-a-ntregul ieri, în timpul călătoriei. Totul s-a pornit pe neaşteptate, fără nici o intenţie. După cum cred că-ţi închipui, eu nu puteam vorbi despre altceva decât despre copila mea, iar el nu şi-a putut ascunde tristeţea; mi-am dat seama că suferă la fel de mult ca şi mine; iar el, gândindu-se poate că aşa cum se prezintă astăzi lucrurile în lume, o simplă prietenie n-ar justifica o compătimire atât de fierbinte; sau mai degrabă, fără să se mai gândească de loc, dând, presupun, drumul unor sentimente pe care nu Ie mai putea ţine în frâu, îmi aduse la cunoştinţă dragostea lui statornică, serioasă şi sinceră pentru Marianne. S-a îndrăgostit de ea, dragă Elinor, de cum a văzut-o.

Dar în acest moment al relatării Elinor recunoscu nu limbajul şi declaraţiile colonelului, ci înfloriturile fireşti aduse de fantezia activă a mamei ei, care înfrumuseţa după cum simţea nevoia tot ce-i era pe plac.

— Afecţiunea lui pentru ea depăşind cu mult orice ar fi putut Willoughby să simtă sau să pretindă că simte, fiind mai caldă, mai sinceră şi mai statornică, oricum am vrea să-i spunem, nu l-a părăsit nici când a aflat de sentimentul nefericit pe care Marianne l-a manifestat pentru acel tânăr netrebnic! O dragoste lipsită de orice egoism ce nu era încurajată de nici o speranţă. S-ar fi încumetat chiar să o ştie fericită cu un alt bărbat! Ce suflet nobil!

Ce caracter sincer şi deschis! Nimeni nu se poate înşela în privinţa lui!

— Toată lumea ştie, replică Elinor, că domnul Brandon este un om extraordinar.

— Sunt convinsă că aşa şi este, îi spuse mama ei, cu multă seriozitate, căci, după ce-am fost astfel încercată de soartă, aş fi ultima care să încurajeze o asemenea iubire sau care să se bucure măcar la vederea unui astfel de sentiment. Dar faptul că a venit să mă aducă, în condiţiile în care a făcut-o, dovedind o prietenie atât de promptă, de plină de zel, e o dovadă suficientă vă avem de-a face cu un om cu totul deosebit.

— Dar caracterul lui, îi răspunse Elinor, nu poate fi judecat numai după această faptă bună la care l-ar fi îndemnat dragostea lui pentru Marianne, chiar dacă n-ar mai fi să ţinem seama că era şi un gest de omenie. Doamna Jennings şi Middletonii îl cunosc bine de multă vreme şi-l iubesc şi-l respectă cu toţii; şi chiar şi eu, pot spune, că-l cunosc foarte bine, deşi nu de prea multă vreme; şi-l stimez şi-l preţuiesc atât de mult, încât, dacă Marianne poate fi fericită cu el, mă voi grăbi, întocmai ca şi tine, să consider această legătură, ca fiind pentru noi cea mai mare binecuvântare din lume. Dar ce răspuns i-ai dat?

I-ai încurajat speranţele?

— Oh, iubita mea! Pe atunci nu-i puteam vorbi de speranţe nici lui şi nici mie. S-ar fi putut ca în clipa aceea Marianne să fie pe moarte. Dar el nu mi-a cerut să-i dau speranţe sau să-l încurajez. Nu mi s-a adresat ca unui părinte, ci mi-a făcut o destăinuire involuntară a unui sentiment irezistibil ca unei prietene de la care aşteaptă o consolare. Dar, e foarte adevărat că după un timp – la început nu i-am putut da nici o speranţă, căci eram prea copleşită – i-am spus că, dacă Marianne va trăi, aşa cum nădăjduiam că se va-ntâmpla, voi fi cât se poate de fericită să-i ajut să se căsătorească; şi de când am ajuns, de când mi-am dat seama că din fericire primejdia a trecut, i-am spus-o cu şi mai multă tărie, l-am încurajat pe cât am putut. Timpul, i-am spus, are să facă totul. Inima Mariannei n-are să tânjească la nesfârşit după un om de teapa lui Willoughby. Fără îndoială că meritele pe care le are Brandon o să-i câştige dragostea Mariannei.

— Dac-ar fi însă să judecăm după starea de spirit a colonelului, nu s-ar putea spune c-ai reuşit să-l faci prea optimist.

— Nu. El crede că iubirea Mariannei are rădăcini prea adânci, ca să-i treacă în scurt timp; şi chiar presupunând că inima ei ar fi liberă, e prea puţin încrezător în forţele lui, ca să mai poată crede că ar fi vreodată în stare s-o facă să simtă ceva pentru el, ţinând seama de deosebirea de vârstă şi de temperament dintre ei. Dar în această privinţă se înşeală. El e mai în vârstă decât ea doar atât încât acest lucru să însemne un avantaj: să-l facă să aibă o fire statornică şi principii stabile; şi sunt sigură că şi temperamentul lui este tocmai potrivit pentru a o face fericită pe sora ta. Înfăţişarea şi manierele lui îl avantajează şi ele. Dar să nu-ţi închipui că sunt orbită de părtinire: fără îndoială că nu e la fel de frumos ca Willoughby; pe de altă parte însă chipul lui are ceva mult mai plăcut.

Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte că în ochii lui Willoughby era întotdeauna ceva ce mi-a displăcut.

Elinor nu-şi putu aminti de una ca asta; dar fără să aştepte vreo încuviinţare din partea fetei ei, doamna Dashwood continuă:

— Şi comportarea lui, a colonelului vreau să zic, nu numai că-mi este mai pe plac decât mi-a fost vreodată a lui Willoughby, dar dovedeşte ceva care ştiu prea bine că are să stabilească o legătură mai solidă între Marianne şi el. Bunătatea lui, atenţia sinceră pe care o arată faţă de semenii lui şi simplitatea-i bărbătească, atât de firească, e mult mai potrivită cu adevăratul ei temperament decât vioiciunea, adesea artificială şi adesea deplasată, a celuilalt. Sunt încredinţată că, dacă s-ar fi dovedit că Willoughby este într-adevăr un om cumsecade, cum nu s-a arătat a fi, cu toate acestea Marianne n-ar fi fost niciodată la fel de fericită cu el cum va fi cu domnul Brandon.

Se opri. Fiica ei nu putu fi cu totul de acord cu ea, dar nu-şi exprimă cu glas tare părerea, aşa încât nu aduse nici o jignire.

— La Delaford nu va fi prea departe de mine, adăugă doamna Dashwood, chiar dac-am să rămân la Barton; dar după toate probabilităţile – căci după câte am auzit satul e mare – nu mă îndoiesc că trebuie să existe pe aproape vreo căsuţă sau vilişoară care să ne convină tot atât de mult ca actuala noastră locuinţă.

Biata Elinor! Avea din nou de înfruntat perspectiva de a ajunge la Delaford! Dar ea avea o fire hotărâtă.

— Şi pe urmă când te gândeşti şi cât e de bogat! Căci, ştii, când ajungi la vârsta mea, toată lumea ţine seama de asta; Şi deşi eu nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu exact ce avere are. Sunt sigură că e destul de frumuşică.

Tocmai atunci fură întrerupte de intrarea unei alte persoane; şi Elinor se retrase pentru a chibzui în linişte la toate, pentru a-i ura succes prietenului ei şi totuşi nu fără a simţi o strângere de inimă pentru Willoughby.