CAPITOLUL XLVIII.

Elinor îşi dădu acum seama de deosebirea dintre aşteptarea unui eveniment neplăcut, despre care ştii prea bine că are să aibă loc, şi situaţia faptului împlinit. Constată aşadar că, fără să vrea, păstrase întotdeauna în inima ei speranţa că, atâta timp cât Edward e încă neînsurat, s-ar mai putea întâmpla ceva care să împiedice căsătoria lui cu Lucy; că propria lui hotărâre, intervenţia unor prieteni sau vreun mariaj mai avantajos pentru domnişoara Steele ar putea surveni, în aşa fel încât toată lumea să fie fericită. Dar acum el era însurat; şi ea se condamnă în inima ei pentru că se mai lăsase încă amăgită de asemenea iluzii care făceau ca acum vestea pe care o primise să-i aducă şi mai multă suferinţă.

La început rămase puţin mirată să afle că se însurase atât de repede, înainte (după câte îşi închipuia) să fi fost hirotonisit şi înainte, aşadar, de a fi intrat în stăpânirea parohiei, dar îşi dădu curând seama cât de probabil era ca Lucy, în grija ei egoistă, în graba ei de a pune mâna pe el, să nu mai ţină seama de nimic altceva decât de riscul ce i-l putea aduce o amânare. Se căsătoriseră – se căsătoriseră la Londra – şi în momentul acela se grăbeau să ajungă la unchii ei. Ce trebuie să fi simţit Edward aflându-se la doar patru mile de Barton… văzându-l pe servitorul mamei ei… şi auzind mesajul transmis de Lucy!

Presupunea că foarte curând se vor stabili la Delaford:

— Delaford – locul unde se unelteau atâtea lucruri ce-o puteau interesa; locul pe care dorea să-l cunoască şi pe care voia, totuşi, să-l evite. Într-o clipă îi şi văzu în căsuţa parohială: o văzu pe Lucy organizând totul, energică, şi izbutind să le ducă pe toate la bun sfârşit, îmbinând dorinţa unei aparenţe elegante cu o cumpătare dusă la extrem şi fiindu-i ruşine să nu fie cumva bănuită măcar de jumătate din şiretlicurile ce avea să le folosească pentru a face economii, urmărindu-şi propriile interese în toate privinţele; încercând să obţină favorurile colonelului Brandon, ale doamnei Jennings şi a tuturor prietenilor ei avuţi. Pe Edward nu şi-l putu închipui într-un fel anume, şi nici nu vroia să şi-l închipuie. Fericit sau nefericit, nu putea fi nicicum mulţumită, gândindu-se la el: încerca să-şi alunge din minte orice imagine a lui.

Lui Elinor îi plăcea să creadă că vreuna dintre cunoştinţele lor din Londra le va scrie pentru a le anunţa evenimentul şi pentru a le mai da şi alte amănunte; dar zilele treceau fără ca ele să primească veşti sau vreo scrisoare. Deşi nu era convinsă că vreunul dintre prietenii ei este cu adevărat de condamnat, ea îi găsea vinovaţi pe toţi. Erau cu toţii nepăsători sau indolenţi.

— Când te gândeşti să-i scrii colonelului Brandon, mămică? Întrebarea izbucni ca urmare a nerăbdării lui Elinor, care dorea să afle mai multe amănunte.

— I-am scris săptămâna trecută, iubita mea, şi mă aştept mai degrabă să-l văd sosind decât să primesc vreo scrisoare de la el. L-am rugat insistent să vină la noi şi nu m-aş mira de loc să-l văd intrând în casă azi, mâine sau în oricare din zile.

Asta însemna ceva… era un lucru pe care-l putea aştepta cu nerăbdare. Era imposibil ca domnul Brandon să nu-i poată da vreo informaţie.

Nici nu-i trecuseră bine prin minte toate aceste gânduri, când silueta unui bărbat călare o făcu să-şi îndrepte privirile spre fereastră. Călăreţul se opri la poarta casei lor. Era un gentilom… trebuia să fie chiar colonelul Brandon. Acum avea să afle şi alte amănunte şi începu să tremure în aşteptarea lor. Dar nu era colonelul Brandon; noul venit n-avea nici aerul şi nici înălţimea colonelului. Dacă ar fi fost cu putinţă ar fi spus mai degrabă că este Edward. Privi din nou. Bărbatul tocmai descălecase: nu mai putea fi vorba de vreo eroare – era Edward în persoană. Elinor se retrase de la fereastră şi se aşeză.

„Vine de la domnul Pratt anume să ne vadă. Promit să fiu calmă… promit să mă stăpânesc.”

Într-o clipă văzu că şi mama şi surorile ei îşi dăduseră seama de greşeală. O văzu pe mama ei şi pe Marianne schimbându-se la faţă… le văzu uitându-se la ea şi şoptindu-şi ceva între ele. Ar fi dat orice să poată vorbi, spre a le face să înţeleagă că nu doreşte ca ele să manifeste răceală, sau lipsă de consideraţie în atitudinea lor faţă de el; dar nu putu rosti un singur cuvânt şi fu silită să lase totul pe seama propriului lor tact.

Nimeni nu scoase vreo vorbă. Aşteptau toate patru în tăcere ca vizitatorul să-şi facă apariţia. Îi auziră paşii pe pietrişul aleii: o clipă mai târziu era pe coridor şi apoi, în cea următoare, se afla în faţa lor.

Nici măcar lui Elinor înfăţişarea lui nu i se păru aceea a unui om foarte fericit. Era palid şi tulburat; îţi făcea impresia că-i este teamă de primirea care i se va face şi că e conştient că nu merită una cordială. Dar doamna Dashwood, fiind încredinţată că nu face altceva decât să se conformeze dorinţelor acelei fiice ale ei, de care intenţiona acum, din toată inima, să se lase călăuzită în orice privinţă, îl întâmpină cu un aer de falsă încântare, îi întinse mâna şi-i ură fericire.

Edward roşi şi bâigui un răspuns pe care nu-l putură înţelege. Buzele lui Elinor se mişcaseră şi ele o dată cu cele ale mamei ei; şi, după ce trecu acest moment în care ar fi trebuit să se dovedească mai activă, îi păru rău că nu-i strânsese şi ea mâna. Dar era prea târziu; cu o înfăţişare care ar fi dorit să fie sinceră, se aşeză la loc şi începu să vorbească despre vreme.

Marianne se retrăsese mai într-un colţ al odăii, să fie văzută cât mai puţin, să-şi poată ascunde mâhnirea; iar Margaret, înţelegând numai într-o oarecare măsură cum stau lucrurile, consideră că se cuvine să arboreze un aer demn, aşa încât se aşeză cât mai departe de el şi tăcu tot timpul.

După ce Elinor încetă să-şi arate încântarea faţă de vremea frumoasă de afară, se lăsă o tăcere grea. Fu întreruptă de doamna Dashwood, care se simţi obligată să-şi arate speranţele că doamna Ferrars se simte bine.

Edward răspunse grăbit că da, aşa este.

Urmă apoi o altă pauză.

Hotărâtă să se stăpânească, deşi îi era teamă că n-are să poată vorbi cu glasul ei firesc, Elinor întrebă:

— Doamna Ferrars este la Longstaple?

— La Longstaple! Replică Edward cu un aer uimit. Nu. Mama e la Londra.

— Mă interesam de doamna Edward Ferrars, spuse Elinor, luând lucrul de mână de pe masă.

Nu îndrăzni să-şi ridice privirile; dar atât doamna Dashwood cât şi Marianne îşi aţintiră ochii asupra lui.

Edward se înroşi, păru încurcat de parcă s-ar fi îndoit de ceva şi după o oarecare ezitare, spuse:

— Vă referiţi poate la fratele meu… vreţi poate să spuneţi doamna… doamna Robert Ferrars…

— Doamna Robert Ferrars! Repetară Marianne şi doamna Dashwood cu un glas ce trăda o profundă uimire; şi deşi Elinor nu putu să rostească nici un cuvânt, până şi ochii ei îl fixau cu aceeaşi mirare nerăbdătoare. Edward se ridică de pe scaun şi se duse până la fereastră, dând impresia că nu ştie ce-ar trebui să facă; luă de pe pervazul ferestrei un foarfece şi stricându-l pentru că îi tăie teaca în bucăţele în timp ce vorbea, spuse, în grabă mare:

— Poate că nu ştiţi; se prea poate să nu fi aflat că fratele meu s-a căsătorit de curând cu… cu cea mai tânără dintre… cu domnişoara Lucy Steel.

Vorbele lui fură repetate cu o uimire de nedescris de mama şi de surorile ei, dar nu de Elinor care şedea, cu capul aplecat asupra lucrului de mână, atât de agitată încât abia dacă mai ştia unde se află.

— Da, spuse el, s-au căsătorit săptămâna trecută şi acum sunt la Dawlish.

Elinor nu mai putu rămâne locului. Ieşi aproape alergând din salonaş; şi de îndată ce uşa se închise în urma ei, izbucni în lacrimi de bucurie, care, i se păru că nu se vor mai opri niciodată. Edward, care până atunci se uitase ori încotro numai la Elinor nu, o văzu că pleacă în grabă şi îşi dădu probabil seama de emoţia de care era stăpânită sau poate că o şi auzi chiar: căci imediat după aceea căzu într-o reverie ce nu putu fi, întreruptă de nici o observaţie, de nici o întrebare şi nici măcar de vorbele pline de afecţiune ale doamnei Dashwood; şi în cele din urmă, fără să mai spună nimic, părăsi încăperea şi porni pe jos spre sat, lăsându-i pe ceilalţi în culmea uimirii şi în mare încurcătură, neştiind ce să creadă despre această schimbare atât de neaşteptată şi de minunată a situaţiei – căci n-aveau nici un alt mijloc de a se lămuri decât propriile lor presupuneri.