CAPITOLUL XLVI.

Boala Mariannei, deşi prin natura ei nu putea să n-o slăbească, durase destul de puţin pentru a nu-i întârzia însănătoşirea; iar tinereţea, vigoarea ei firească şi ajutorul oferit de prezenţa mamei sale, o făcură să-şi revină atât de lin încât să-i permită ca, la patru zile de la sosirea doamnei Dashwood, să se poată muta în budoarul doamnei Palmer. Şi o dată instalată acolo, colonelul Brandon fu poftit s-o viziteze, chiar la insistenţele Mariannei, care ardea – de nerăbdare să-i exprime caldele ei mulţumiri pentru că îi adusese mama.

După părerea lui Elinor, emoţia pe care el o manifestă când intră în odaie şi văzu cât de mult se schimbase şi-i luă mâna palidă pe care Marianne i-o întinse numaidecât, izvora probabil şi din altceva decât din dragostea ce-o simţea pentru ea sau din faptul că îşi dădea seama că ceilalţi sunt conştienţi de sentimentele lui; curând Elinor descoperi în ochii lui trişti şi în felul în care se schimba la faţă în timp ce o privea pe sora ei, că el îşi aduce probabil aminte de multe scene nefericite din trecut, amintiri sugerate desigur de acea asemănare dintre Marianne şi Eliza, despre care el îi pomenise şi care devenise acum, fără-ndoială şi mai izbitoare, din pricina ochilor duşi în fundul capului, a pielii de o culoare bolnăvicioasă, a felului în care stătea sprijinindu-se pe spate, din cauza slăbiciunii, cât şi din pricina căldurii cu care-şi arăta recunoştinţa faţă de el.

Doamna Dashwood, care şi ea era la fel de atentă ca şi Elinor la cele ce se petreceau, având însă cu totul altceva în minte şi aşadar căutând să descopere cu totul altceva, nu văzu nimic în purtarea colonelului decât ceea ce îi sugerau cele mai simple şi mai evidente senzaţii, iar vorbele şi acţiunile Mariannei – ajunse ea să se convingă – lăsau să se întrevadă ceva mai mult decât simpla gratitudine.

După alte două-trei zile, deoarece Marianne îşi revenea vizibil pe zi ce trecea, doamna Dashwood, îndemnată atât de propriile ei dorinţe, cât şi de acelea ale fiicei ei, începu să vorbească de plecarea la Barton. De hotărârile ei depindeau măsurile ce trebuiau să le ia cei doi prieteni ai lor: doamna Jennings nu putea pleca de la Cleveland atâta timp cât doamna Dashwood şi fiicele ei mai erau încă acolo; şi foarte curând, după ce fu rugat de toată lumea, colonelul fu convins să-şi considere şederea acolo ca fiind la fel de certă, dacă nu şi la fel de indispensabilă. Pe de altă parte, la insistenţele lui şi ale doamnei Jennings, doamna Dashwood acceptă să se folosească de trăsura colonelului în drumul lor de întoarcere, pentru ca fiica ei bolnavă să călătorească mai confortabil; iar domnul Brandon, la invitaţia ce-i fu adresată de către doamna Dashwood şi chiar şi de doamna Jennings, a cărei fire binevoitoare şi activă o făcea să fie săritoare şi prietenoasă nu numai în ceea ce o privea, ci şi în numele altora, se oferi cu plăcere să treacă peste vreo câteva săptămâni pe la vilă să le facă o vizită, cu ocazia căreia avea să-şi ia înapoi trăsura.

Sosi şi ziua despărţirii, când trebuiau să plece de la Cleveland. Marianne îşi luă rămas bun de la doamna Jennings cu manifestări deosebite şi îndelungi de profundă recunoştinţă – o recunoştinţă respectuoasă şi însoţită de nenumărate urări de bine, care păreau să izvorască din străfundul inimii ei, dintr-o tainică pocăinţă pentru lipsa de atenţie ce-o dovedise faţă de ea în trecut; îi spuse la revedere colonelului Brandon cu o cordialitate prietenească. El o ajută, cu multă grijă, să se urce în trăsură, arătându-se parcă doritor ca ea să ocupe cel puţin jumătate din aceasta. Apoi intrară doamna Dashwood şi Elinor, iar colonelul şi doamna Jennings rămaseră singuri să mai vorbească despre prietenele ce tocmai plecaseră,. Şi să simtă cât sunt de trişti, până când doamna Jennings fu chemată în trăsura ei, să se mai consoleze puţin de pierderea celor două tinere prietene ale ei, pălăvrăgind cu camerista şi numaidecât după aceea colonelul Brandon porni de unul singur spre Delaford.

Doamna Dashwood şi fetele ei călătoriră două zile, iar Marianne le suportă fără să dea semne de oboseală prea mare. Tot ce putea realiza afecţiunea cea mai zeloasă şi grija cea mai plină de solicitudine pentru a o face să se simtă bine constitui preocuparea fiecăreia dintre cele două grijulii însoţitoare ale Mariannei şi amândouă fură răsplătite prin faptul că ea călători comod şi liniştit.

Seninătatea surorii ei îi oferi o deosebită satisfacţie lui Elinor. După ce o văzuse pe Marianne suferind neîncetat săptămâni de-a rândul, cu sufletul chinuit de durere, neavând nici curajul să se destăinuie şi nici bărbăţia să ascundă totul, Elinor observă acum, cu o bucurie pe care nimeni altul nu o putea împărtăşi, o evidentă linişte sufletească, linişte care fiind, după cum nădăjduia ea, rezultatul unor meditaţii profunde, aveau cu siguranţă s-o aducă în cele din urmă la mulţumire şi voioşie.

Pe când se apropiau de Barton însă, şi dădură peste peisaje în care fiecare câmpie şi fiecare copac îi aduceau aminte de ceva deosebit şi dureros, Marianne deveni tăcută şi gânditoare şi întorcându-şi faţa ca ele să n-o poată vedea, rămase cu privirea aţintită la cele ce i se perindau pe dinaintea ochilor. Dar Elinor nici nu se miră şi nici nu-i găsi vreo vină pentru această atitudine; şi când, ajutând-o să coboare din trăsură, Elinor observă că Marianne plânsese, acest lucru i se păru o emoţie foarte firească ce nu putea în nici un caz să deştepte un sentiment mai puţin tandru decât compătimirea, iar faptul că încercase să-şi ascundă lacrimile era doar spre lauda ei. În întreaga sa comportare de după aceea, Elinor remarcă tendinţa unei minţi ce devenise conştientă că trebuie să se stăpânească; fiindcă, nici nu intrară bine în salonaşul lor, că Marianne se uită de jur împrejur cu un aer dârz, de parcă ar fi fost ferm hotărâtă să se obişnuiască de îndată cu toate obiectele ce i-ar fi putut aduce aminte de Willoughby. Nu vorbi decât puţin, dar toate cuvintele pe care le rosti erau menite să stârnească voioşie; şi deşi uneori îi scăpa câte un suspin, era întotdeauna compensat de zâmbet. După-masă vru să-şi încerce pianul. Se duse până la el, dar notele pe care i se opriră ochii mai întâi erau ale unei opere de care-i făcuse rost Willoughby şi care conţinea câteva dintre duetele lor favorite, având numele lui, scris cu propria-i mână, pe prima foaie. Asta era prea mult. Clătină din cap, puse notele deoparte şi după ce-şi plimbă câteva minute degetele pe clape, se plânse că simte o slăbiciune în degete şi închise capacul declarând, totuşi, cu tărie, că în viitor va exersa foarte mult.

Ziua următoare nu aduse vreo modificare acestor simptome favorabile. Dimpotrivă, cu mintea şi trupul întărite deopotrivă de odihnă, se comportă şi vorbi cu mai multă vioiciune autentică spunând că abia aşteaptă întoarcerea lui Margaret şi discutând despre nepreţuita unitate a familiei ce va fi astfel restabilită, despre obiceiurile lor comune şi despre buna dispoziţie a societăţii lor, ca despre singura fericire pe care merita să o doreşti.

— Când vremea se va linişti şi după ce o să-mi revin în puteri, spuse ea, o să facem împreună plimbări lungi în fiecare zi. O să mergem până la ferma de la marginea dunei şi-o să vedem cum le mai merge copiilor; o să ne ducem până la noile plantaţii ale lui sir John de la Barton Cross şi de la Abbeyland, să vizităm deseori vechile ruine ale mânăstirii şi-o să încercăm să dăm de urma vechilor fundaţii până unde ni s-a spus că ajungeau pe vremuri. Sunt încredinţată că vom fi fericite. Sunt convinsă că ne vom petrece vara în deplină mulţumire. Nu vreau să mă scol niciodată mai târziu de ora şase şi de atunci şi până la cină am să-mi împart tot timpul între muzică şi lectură. Mi-am făcut eu un plan al meu şi sunt hotărâtă să încep un studiu serios. Cunosc prea bine biblioteca noastră ca să mai pot recurge la ea pentru altceva decât ca să mă amuz. Dar la Barton Park sunt o mulţime de lucrări ce merită să fie citite, şi mai sunt şi altele, mai moderne pe care ştiu că le-aş putea împrumuta de la colonelul Brandon. Citind chiar numai şase ore pe zi, voi câştiga în decurs de un an o educaţie care simt că-mi lipseşte în momentul de faţă.

Elinor îşi preţui sora pentru un plan atât de nobil, deşi zâmbi în sinea ei când îşi dădu seama de fantezia-i nesăţioasă, aceeaşi care o împinsese până la extrema unei indolenţe trândave şi a unei nemulţumiri egoiste şi care acum făcea să pară excesiv un plan privitor la îndeletniciri atât de raţionale şi la o stăpânire de sine atât de lăudabilă. Zâmbetul i se transformă totuşi în suspin când îşi aduse aminte că nu-şi îndeplinise încă făgăduiala ce i-o făcuse lui Willoughby şi-i era teamă că ceea ce trebuia să-i comunice ar putea tulbura din nou starea de spirit a Mariannei, distrugând, cel puţin pentru un timp, această frumoasă perspectivă de paşnică activitate. Dorind, aşadar, să mai amâne acel ceas nefast, se hotărî să aştepte până ce sora ei se va mai înzdrăveni. Dar n-avu încotro şi curând trebui să-şi încalce hotărârea.

Marianne era acasă de vreo două-trei zile, înainte ca vremea să fi devenit destul de frumoasă ca să-i permită unei convalescente să se aventureze în aer liber. Dar în cele din urmă avură parte de o dimineaţă blândă, plăcută, o dimineaţă ce-ar fi putut ispiti dorinţele fiicei şi-ar fi putut îndreptăţi încrederea mamei; aşa că Marianne, sprijinindu-se de braţul lui Elinor, începu să se plimbe pe aleea din faţa casei atâta timp cât o putea face fără să obosească.

Cele două surori porniră încetişor, aşa cum o cerea sănătatea şubredă a Mariannei, care nu se mai plimbase de când fusese bolnavă; şi nu se îndepărtaseră decât atât cât să poată vedea pe de-a-ntregul dealul din spatele casei lor, când, cu ochii aţintiţi asupra lui, Marianne se opri şi spuse calm:

— Uite-acolo, chiar acolo, zise ea, arătând cu mâna, pe movila aceea, acolo am căzut, şi-acolo l-am văzut prima dată pe Willoughby.

Vocea i se stinse când îi rosti numele, dar revenindu-şi numaidecât, adăugă:

— Sunt mulţumită să constat că pot privi fără să mă întristez spre locul acela. Să mai discutăm oare subiectul, Elinor? Spuse ea, ezitând. Sau poate ar fi o greşeală?

Sper că acum pot vorbi despre asta aşa cum se cuvine.

Elinor o îndemnă cu multă duioşie să-şi deschidă inima.

— Cât priveşte părerile de rău, zise Marianne, nu prea mai simt aşa ceva în legătură cu el. N-am de gând să-ţi vorbesc despre sentimentele ce le-am avut pentru el, ci despre ceea ce simt eu acum. În momentul de faţă, dac-aş fi sigură într-o anumită privinţă, dacă mi s-ar permite să gândesc că n-a jucat întotdeauna teatru, că nu m-a înşelat întotdeauna, dar mai presus de toate dac-aş fi încredinţată că n-a fost niciodată chiar atât de ticălos cum m-a făcut uneori imaginaţia mea să mă tem că este, după ce-am aflat de povestea nefericită a acelei fete…

Se opri. Elinor se bucură auzindu-i cuvintele şi-i spuse:

— Dac-ai fi încredinţată de acest lucru, ai impresia că te-ai simţi mai liniştită.

— Da. Liniştea mea sufletească este de două ori tulburată de această situaţie; căci nu numai că este îngrozitor să bănuieşti de asemenea intenţii pe cineva, care-a însemnat ce-a însemnat pentru mine, dar cum apar eu în propriii mei ochi? Într-o situaţie ca a mea, ce altceva decât o afecţiune ruşinos de nestăpânită m-a putut expune la…

— Bine, dar atunci, o întrebă sora ei, cum îţi explici comportarea lui?

— Atunci l-aş socoti – oh, şi cu câtă bucurie – l-aş socoti doar frivol, din cale-afară de frivol.

Elinor nu mai spuse nimic. În sinea ei se dădea o luptă: ce era mai bine să facă: să-i spună povestea chiar atunci sau s-o amâne pe când Marianne se va fi înzdrăvenit; şi câteva minute merseră în tăcere.

În cele din urmă, Marianne spuse, oftând:

— Nu-i doresc prea mult bine din moment ce-aş vrea ca gândurile lui tainice să nu fie mai puţin plăcute decât ale mele. Va avea destul de suferit în cazul acesta.

— Îţi compari oare comportarea cu a lui?

— Nu. O compar cu ce-ar fi trebuit să fie; o compar cu a ta, Elinor.

— Dar situaţiile noastre nu se aseamănă câtuşi de puţin.

— Ba s-au asemănat mai mult decât purtarea noastră.

Draga mea Elinor, nu apăra, din bunătate, ceea ce ştiu că judecata ta condamnă cu siguranţă. Boala mi-a dat prilejul să reflectez. Mi-a dat răgazul şi calmul necesar pentru o serioasă reculegere. Cu mult înainte de a-mi fi revenit îndeajuns pentru a putea vorbi, eram perfect capabilă să reflectez. M-am gândit la trecut; şi propria mea comportare de la începutul cunoştinţei noastre cu el, nu m-a făcut să constat decât un şir de imprudenţe faţă de mine însămi şi de mici răutăţi faţă de alţii. Mi-am dat seama că propriile mele simţăminte mi-au adus suferinţe şi că lipsa mea de tărie sufletească faţă de el era cât pe-aci să mă bage în groapă. Ştiam prea bine că boala mea mi-o datoresc mie însămi, din pricina unei neglijenţe pe care am manifestat-o faţă de propria-mi sănătate şi care, încă de pe atunci, mi-am dat seama că este greşită. Dac-aş fi murit, ar fi însemnat sinucidere. N-am fost conştientă de pericolul în care m-am aflat, decât după ce-am scăpat de el; dar mă mir cum de mi-am mai revenit, încercând sentimentele pe care mi le-au provocat aceste reflecţii… mă mir cum de însăşi dorinţa mea de a trăi pentru a avea timp să-mi răscumpăr greşelile în faţa lui Dumnezeu şi a voastră, a tuturor, nu m-a ucis pe dată. Şi dac-aş fi murit câtă suferinţă ţi-aş fi provocat ţie, îngrijitoarea mea, prietena mea, sora mea! Tu, care-ai văzut tot egoismul meu fără astâmpăr din ultima vreme; tu care ştiai de tot zbuciumul inimii mele! Cum aş fi rămas oare în amintirea ta?

Şi-apoi mama! Cum ai fi putut s-o consolezi! Nici nu găsesc cuvinte să-mi exprim oroarea pe care o am faţă de mine însămi. Ori de câte ori îmi îndreptam gândurile spre trecut, nu vedeam decât vreo datorie neglijată sau vreo slăbiciune căreia mă lăsasem pradă. Mi se părea că i-am rănit pe toţi. N-am răsplătit decât cu un dispreţ lipsit de orice urmă de recunoştinţă bunătatea, nesfârşita bunătate a doamnei Jennings. Am fost insolentă şi nedreaptă cu familiile Middleton, Palmer şi Steele, şi chiar cu oricare dintre cunoştinţele noastre obişnuite; inima îmi era împietrită, nu le mai recunoştea meritele şi mă iritau până şi atenţiile lor. Lui John, ba şi lui Fanny chiar, până şi lor, le-am dat mai puţin decât le datoram, chiar dacă nu meritau prea mult. Dar tu, tu mai presus de toată lumea, mai presus chiar şi decât mama, ai fost nedreptăţită de mine. Eu şi numai eu ştiam ce-i în inima ta şi cât suferi; şi în ce măsură m-a influenţat acest lucru? Nu m-a dus la nici un fel de compătimire care să-ţi fie de folos ţie sau mie. Îţi aveam exemplul în faţă; dar la ce mi-a slujit? Am ţinut seama oare mai mult de tine şi de tihna ta? Ţi-am imitat eu stăpânirea ta de sine sau ţi-am micşorat oare obligaţiile luând parte la acele îndeletniciri de generală complezenţă sau de deosebită gratitudine pe care a trebuit de atunci să le duci la bun sfârşit de una singură? Nu, nici măcar atunci când te ştiam nefericită şi cu atât mai puţin când te credeam că te simţi în largul tău; n-am făcut nici un efort pe calea datoriei sau a prieteniei, permiţând durerii să sălăşluiască doar în sufletul meu, regretând numai acea inimă care mă nedreptăţise şi mă părăsise şi lăsându-te pe tine – faţă de care pretindeam că am o nesfârşită afecţiune – să fii nefericită din pricina mea.

Dar aici încetă şuvoiul de reproşuri ce şi le făcea; iar Elinor, nerăbdătoare s-o aline, deşi prea cinstită pentru a o măguli, îi aduse pe dată laudele şi sprijinul atât de mult meritate de sinceritatea şi de pocăinţa Mariannei.

Aceasta o strânse de braţ şi răspunse:

— Eşti foarte bună. Viitorul o va dovedi. M-am gândit eu la un plan al meu, şi dac-am să mă pot ţine de el am să reuşesc să-mi stăpânesc sentimentele şi să-mi schimb în bine caracterul. N-am să le mai las să-i supere pe alţii şi nici să mă mai chinuie pe mine. De aici înainte n-am să trăiesc decât pentru familia mea. Tu, mama şi Margaret veţi fi de azi înainte întregul meu univers; o să-mi împart dragostea numai între voi. N-am să mai doresc niciodată câtuşi de puţin să mă îndepărtez de voi sau de căminul meu: şi dac-am să mai apar vreodată în societate, apoi atunci am s-o fac numai ca să vă arăt că sunt mai smerită, că inima mea e mai bună şi că pot face faţă cum se cuvine îndatoririlor mondene, obligaţiilor minore pe care ni le impune viaţa, cu amabilitate şi răbdare. Iar în ceea ce-l priveşte pe Willoughby, cred că n-ar avea nici un rost să pretind că-l voi uita curând sau că-l voi uita vreodată. Amintirea ce i-o port n-o să poată fi înlăturată de vreo schimbare a situaţiei şi nici a părerilor mele. Dar va fi ţinută în frâu, dominată de credinţă, de raţiune, de o activitate asiduă. Se opri şi adăugă cu un glas mai scăzut:

— Dac-aş putea măcar şti ce-i în inima lui, mi-ar fi mult mai uşor să suport totul.

Elinor, care de câtva timp tot chibzuia dacă ar fi potrivit sau nu să îndrăznească să-i relateze spusele lui Willoughby chiar atunci, îi auzi vorbele, fără însă ca acest lucru să o ajute să ia în sfârşit o hotărâre; şi dându-şi seama că dacă reflecţia nu e de nici un folos, curajul trebuie să facă totul, se pomeni deodată că începe să-i spună adevărul.

Reuşi să-i relateze faptele cu destulă dibăcie, după părerea ei; o pregăti cu multă precauţie pe nerăbdătoarea ei ascultătoare; îi povesti simplu şi cinstit punctele principale pe care îşi întemeiase Willoughby scuzele; recunoscu toată căinţa lui drept sinceră şi nu atenuă decât declaraţiile sale că ar mai iubi-o şi acum pe Marianne.

Marianne nu scoase o singură vorbă. Tremura, iar privirile îi erau aţintite în pământ. Buzele îi păliră încă şi mai tare decât când era bolnavă. Inima ei era chinuită de mii de întrebări, dar nu îndrăzni să rostească niciuna. Sorbea toate cuvintele lui Elinor cu nesaţ, cu răsuflarea întretăiată de emoţie; fără să-şi dea seama, mâna ei o strânse pe aceea a surorii sale, iar lacrimile îi şiroiră pe obraji.

Fiindu-i teamă că sora ei prea se obosise, Elinor o conduse spre casă; şi până ce ajunseră la uşa vilei lor, dându-şi prea bine seama cât de curioasă trebuie să fie Marianne, deşi aceasta nu-i puse nici măcar o singură întrebare, Elinor nu-i vorbi decât de Willoughby şi despre conversaţia ce-o avusese cu el; şi-i relată cu o atentă minuţiozitate fiecare detaliu referitor la înfăţişarea lui şi la cuvintele ce i le adresase, bineînţeles în măsura în care-şi putea permite să-i dea amănunte, fără a stârni vreo primejdie. De îndată ce intrară în casă, Marianne o părăsi şi se retrase sus, în camera ei, după ce o sărută cu recunoştinţă şi după ce rosti doar câteva cuvinte, pe care abia le putu articula printre lacrimi:

— Spune-i şi mamei.

Elinor nici nu vru măcar să încerce să tulbure singurătatea pe care sora ei o căuta acum pe bună dreptate; şi cu gândurile preocupate de a-i prevedea rezultatul şi hotărâtă să reia subiectul, dacă cumva s-ar fi întâmplat ca Marianne să nu-l redeschidă, se îndreptă spre salonaş spre a duce la îndeplinire rugămintea pe care Marianne i-o adresase la despărţire.