CAPITOLUL XLVII.

Doamna Dashwood nu asculta fără emoţie apărarea ce i se aduse fostului ei favorit. Se bucură să ştie că poate fi absolvit de o parte din acuzaţiile ce i se aduseseră; îi păru rău pentru el; ar fi vrut să-l ştie fericit. Dar nu mai putu avea pentru el sentimentele din trecut. Nimic nu i-l mai putea aduce înapoi Mariannei, cu o reputaţie nepătată şi o credinţă neclintită. Nimic nu putea şterge suferinţele ce i le pricinuise Mariannei şi nici atitudinea lui vinovată faţă de Eliza. Nimic nu putea aşadar să o facă pe doamna Dashwood să aibă aceeaşi stimă ce i-o purtase şi nici să-i atingă în vreun fel oarecare interesele colonelului Brandon.

Dacă, la fel ca şi Elinor, doamna Dashwood ar fi auzit întreaga poveste chiar de la Willoughby, dac-ar fi fost martora tulburării lui profunde şi-ar fi fost influenţată de înfăţişarea şi comportarea lui – este foarte probabil că l-ar fi compătimit mai mult. Dar Elinor n-avea nici puterea, nici dorinţa să stârnească asemenea sentimente în inima interlocutoarelor ei, printr-o amănunţită relatare, aceleaşi sentimente pe care le încercase ea când îl ascultase. Meditaţia o făcuse să judece calm şi îi temperase propriile ei păreri despre meritele lui Willoughby; aşa că nu dorea altceva decât să prezinte pur şi simplu realitatea şi să dea în vileag adevăratele lui trăsături de caracter, fără ca vreo subliniere duioasă să permită fanteziei să facă tot felul de presupuneri.

În aceeaşi seară, pe când erau împreună toate trei, Marianne începu să vorbească din nou despre el din proprie iniţiativă. Dar faptul că un timp rămăsese cufundată într-o meditaţie agitată, neliniştită, că i se îmbujoraseră obrajii, pe când vorbea şi că vocea îi era nesigură, toate acestea dovedeau limpede că n-o făcea fără efort.

— Aş vrea să vă asigur pe amândouă, spuse ea, că văd lucrurile aşa cum aţi dori voi să le văd.

Doamna Dashwood ar fi întrerupt-o imediat, încercând să o calmeze cu manifestări de duioşie, dacă Elinor, care voia cu adevărat să afle părerea sinceră a surorii ei, nu ar fi îndemnat-o cu un semn nerăbdător să tacă. Marianne continuă încet:

— Cele ce mi-au fost împărtăşite de Elinor azi dimineaţă au fost o mare mângâiere pentru mine; am auzit-o spunându-mi exact ceea ce aş fi vrut să aflu.

Vocea i se stinse câteva momente, dar revenindu-şi adăugă, mai calmă decât până atunci:

— Acum sunt pe deplin mulţumită şi nu mai doresc nimic altceva. N-aş fi putut fi niciodată fericită alături de el dacă aş fi aflat toate acestea, aşa cum era normal să se întâmple, mai curând sau mai târziu. N-aş mai fi avut nici încredere, nici stimă pentru el.

— Ştiu, ştiu că aşa este, strigă mama ei. Să fi fost fericită alături de un bărbat atât de desfrânat! Alături de cineva care-a tulburat liniştea celui mai drag dintre prietenii noştri, celui mai bun dintre oameni! Nu – nu i-ar fi stat în fire Mariannei să fie fericită cu un asemenea bărbat! Conştiinţa ei, conştiinţa ei atât de sensibilă ar fi simţit tot ce-ar fi trebuit să simtă cea a soţului ei.

Marianne oftă şi repetă:

— Nu mai vreau nimic altceva.

— Priveşti chestiunea, zise Elinor, exact cum trebuie să fie ea considerată de o minte înţeleaptă şi sănătoasă; şi îndrăznesc să spun că îţi dai seama, la fel de bine ca şi mine, că nu numai în această împrejurare, dar şi în multe altele, ai motive suficiente să fii convinsă că mariajul tău ţi-ar fi adus negreşit multe buclucuri şi dezamăgiri ce nu pot fi puse la îndoială, în care ai fi fost prea puţin sprijinită de o afecţiune care, din partea lui, s-ar fi dovedit mult mai puţin solidă. Dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost întotdeauna săracă. El singur recunoaşte că e un risipitor şi întreaga-i comportare demonstrează că jertfa de sine este un cuvânt pe care nici nu-l înţelege. Pretenţiile lui pe de o parte şi pe de alta lipsa ta de experienţă, într-o căsnicie întemeiată pe un venit mic, foarte mic, n-ar fi făcut decât să ducă la supărări, care n-ar fi fost mai puţin dureroase pentru tine, cu atât mai mult cu cât ţi-ar fi fost cu totul necunoscute şi neaşteptate. Ştiu că sentimentul tău de onoare şi cinste te-ar fi făcut, când ţi-ai fi dat seama de cum stau lucrurile, să încerci să fii cât se poate mai econoamă; şi, poate că dacă cumpătarea s-ar fi mărginit numai la bunăstarea ta, ţi s-ar fi permis să o practici – dar mai departe… şi-n ce măsură ar fi reuşit doar propria ta administrare, împinsă la maximum, să împiedice ruina ce-ar fi început încă înainte de căsătoria ta? Dincolo de aceasta, oricât de raţională ar fi fost strădania ta de a-i restrânge costisitoarele plăceri, n-ar trebui oare să ne temem că, în loc să convingi un om atât de egoist să consimtă la aşa ceva, ai fi reuşit doar să ai mai puţină influenţă asupra inimii lui şi să-l faci să regrete legătura care l-a implicat în asemenea dificultăţi?

Buzele Mariannei tremurară şi repetă cuvântul „egoist” pe un ton ce spunea: „Crezi într-adevăr că aşa este?”

— Întreaga lui comportare, replică Elinor, de la începutul şi până la sfârşitul idilei voastre, nu s-a bazat decât pe egoism. Din egoism s-a jucat la început cu sentimentele tale şi tot din egoism, atunci când şi el a început să te îndrăgească, a amânat mărturisirea acestui lucru şi a plecat, în cele din urmă, de la Barton. Propria lui plăcere sau comoditate i-au fost principiul călăuzitor în toate amănuntele.

— E foarte adevărat. Nu s-a gândit niciodată la fericirea mea.

— În momentul de faţă, continuă Elinor, regretă ce-a făcut. Şi de ce-o regretă? Pentru că a constatat că cele ce-a făcut nu i-au priit. Nu l-au făcut fericit. În prezent nu mai are încurcături financiare – nu mai suferă din pricina unui rău de felul acesta, aşa că nu se gândeşte decât la faptul că s-a însurat cu o femeie a cărei fire este mai puţin plăcută decât a ta. Dar poţi oare din toate acestea să tragi concluzia că, dacă s-ar fi însurat cu tine, ar fi fost fericit? Ar fi avut neplăceri de altă natură, în cazul din urmă ar fi suferit din pricina nevoilor materiale, care, acum că nu le mai cunoaşte, le consideră a fi cu totul lipsite de importanţă. Ar fi avut o soţie de care nu s-ar fi putut plânge, dar ar fi fost întotdeauna strâmtorat, mereu sărac; şi probabil că foarte curând ar fi învăţat să preţuiască nenumăratele avantaje ale unei, moşii fără datorii şi ale unui venit frumuşel ca fiind mult mai importante decât chiar fericirea casnică şi decât însăşi firea unei neveste.

— Nu mă îndoiesc că aşa este, spuse Marianne, şi că n-am nimic de regretat… nimic altceva decât propria-mi nebunie.

— Spune mai degrabă că nu regreţi decât imprudenţa mamei tale, copila mea, spuse doamna Dashwood; ea este răspunzătoare de întreaga situaţie.

Marianne nu vru să o lase să continue; şi Elinor, mulţumită că fiecare dintre ele îşi dă seama de propria greşeală, vru să evite amintirea trecutului ce-ar fi putut înrăutăţi starea de spirit a surorii ei; aşa că revenind la primul subiect, Elinor continuă numaidecât:

— Eu cred că întreaga poveste ne poate face să tragem o singură concluzie corectă şi anume că toate greutăţile lui Willoughby au provenit din primul lui păcat împotriva virtuţii, din comportarea lui faţă de Eliza Williams. Această ticăloşie pe care a săvârşit-o a fost punctul de plecare al tuturor celor ce i-au urmat – mai puţin grave – şi al întregii lui nemulţumiri de acum.

Marianne încuviinţă din inimă observaţiile lui Elinor, iar acestea din urmă fură un prilej pentru mama lor de a enumera suferinţele şi meritele colonelului Brandon, cu căldura dictată atât de prietenie cât şi de interes. Dar Marianne nu părea că aude mare lucru din ce spune mama ei.

După cum se şi aşteptase, Elinor observă în următoarele două-trei zile că Marianne nu se mai întremează aşa cum începuse; dar cum hotărârea ei părea a fi neabătută şi cum ea încerca încă să pară veselă şi degajată, Elinor rămase încredinţată că timpul îşi va spune cuvântul asupra sănătăţii ei.

Se întoarse şi Margaret şi astfel întreaga familie ajunse să fie din nou împreună, şi-şi reîncepură viaţa tihnită în vilişoara lor, şi chiar dacă încă nu-şi îndeplineau îndeletnicirile obişnuite cu tot atâta energie ca atunci când se stabiliseră la Barton, plănuiră cel puţin să le continue cu mult zel în viitor.

Elinor devenise nerăbdătoare să mai afle unele lucruri despre Edward. Nu mai auzise nimic despre el de când plecase ea de la Londra, nu ştia nimic nou despre intenţiile lui şi nici nimic sigur despre actuala lui reşedinţă. Din pricina bolii Mariannei, între Elinor şi fratele ei avusese loc un schimb de scrisori; şi în prima scrisoare ce o primise de la John, dăduse peste următoarea propoziţie: „Nu ştim nimic despre nefericitul nostru Edward, şi nu pot nici măcar să mă interesez în legătură cu acest subiect, interzis cu străşnicie, dar trag concluzia că mai este.

Încă la Oxford”; numai atât află ea despre Edward din corespondenţa lui John, căci numele lui Edward nu mai fu nici măcar pomenit în următoarele scrisori. Dar nu-i era sortit să rămână multă vreme neştiutoare despre măsurile ce le luase el.

Într-o dimineaţă, servitorul lor fusese trimis la Exeter cu nişte treburi; şi pe când le servea masa şi după ce răspunsese la întrebările stăpânei lui cu privire la felul în care îşi îndeplinise misiunea, le făcu şi următoarea comunicare din proprie iniţiativă:

— Cred că ştiţi, doamnă, că domnul Ferrars s-a căsătorit.

Marianne tresări îngrozitor, îşi aţinti ochii asupra lui Elinor, o văzu pălind şi se lăsă pe spate, pradă unei crize de nervi. Doamna Dashwood, ale cărei priviri se îndreptaseră instinctiv în aceeaşi direcţie, pe când îi răspundea servitorului, fu şocată să constate, după înfăţişarea lui Elinor, cât de mult suferă de fapt; şi, o clipă mai târziu, speriată în aceeaşi măsură şi din cauza Mariannei, nu mai ştiu căreia dintre cele două fete ale ei să-i dea atenţie mai întâi.

Servitorul, care nu observă decât că domnişoara Marianne nu se simte bine, fu îndeajuns de înţelept să o cheme pe una dintre fetele de serviciu, care, cu ajutorul doamnei Dashwood, o duse aproape pe sus până în cealaltă odaie. Între timp Marianne îşi mai reveni puţin; iar mama ei, lăsând-o în grija lui Margaret şi a slujnicei, se reîntoarse la Elinor care, deşi încă mult tulburată, îşi recăpătase până-ntr-atât stăpânirea de sine şi glasul, încât tocmai se pregătea să-l întrebe pe Thomas de unde aflase vestea. Doamna Dashwood îşi luă imediat asupra ei toată bătaia de cap în această privinţă, aşa că Elinor beneficie de informaţii fără să-şi mai dea osteneala să le ceară.

— Cine ţi-a spus că domnul Ferrars s-a căsătorit, Thomas?

— L-am văzut chiar eu pe domnul Ferrars azi dimineaţă la Exeter, doamnă, şi am văzut-o şi pe doamna dumnealui, domnişoara Steele cum îi zicea înainte. Erau amândoi într-o trăsură ce s-a oprit în faţa hanului New London, când eu m-am dus acolo cu un bilet de-al lui Sally, de la Barton Park, pentru fratele ei, care este unul dintre surugii. S-a întâmplat că mi-am ridicat ochii când am trecut pe lângă trăsură, aşa că am văzut imediat că în ea e domnişoara Steele a mică; aşa că mi-am scos pălăria şi ea m-a cunoscut şi m-a chemat şi a întrebat de dumneavoastră, doamnă, şi de domnişoarele, mai ales de domnişoara Marianne şi mi-a poruncit să vă spun din partea ei salutări şi din partea lu domn Ferrars, cele mai frumoase salutări şi urări şi cât de rău le pare că nu are timp să vină să vă vadă, da ei era foarte grăbiţi să meargă mai departe, că trebuia să mai meargă niţeluş o bucată de vreme, da orişicât că are să treacă neapărat să vă vadă când s-or întoarce.

— Dar ţi-a spus că s-a măritat, Thomas?

— Da, doamnă. A zâmbit şi mi-a spus cum şi-a schimbat numele de când este prin părţile astea. Dumneaei a fost întotdeauna o domnişoară binevoitoare, care vorbeşte pe şleau şi care se poartă frumos. Aşa că mi-am luat şi eu coraj să-i urez fericire.

— Şi era şi domnul Ferrars cu ea în trăsură?

— Da, doamnă, l-am văzut chiar când se lăsa pe spate pe pernă, dar nu s-a uitat în sus: dumnealui nu prea e un domn care să vorbească mult.

Inima lui Elinor îşi dădea foarte bine seama că lui Lucy nu-i prea convenea să se afişeze şi probabil că doamna Dashwood îşi explică lucrurile cam în acelaşi fel.

— Şi nu mai era nimeni în trăsură?

— Nu, doamnă, nu era decât ei doi.

— Nu ştii de unde veneau?

— Drept de la Londra, cum mi-a spus domnişoara Lucy – vreau să zic doamna Ferrars.

— Şi se duceau mai departe, spre apus?

— Da, doamnă, dar nu ca să zăbovească mult. O să se-ntoarcă repede şi-o să treacă negreşit pe aici.

La auzul acestor cuvinte, doamna Dashwood se uită la fiica ei; dar Elinor era prea înţeleaptă ca să le aştepte vizita. O recunoştea întrutotul pe Lucy în mesajul pe care-l primise, dar era încredinţată că Edward nu va trece niciodată pe la ele. Remarcă, pe un ton scăzut, că probabil se duceau la domnul Pratt, lângă Plymouth.

Se părea că Thomas nu mai ştia nimic în plus. Dar Elinor avea aerul că ar fi vrut să mai afle şi alte lucruri.

— Şi ai aşteptat să-i vezi plecând, înainte de a te întoarce?

— Nu, doamnă – caii ieşea chiar atunci, dar eu n-am putut să mai zăbovesc; mi-a fost frică să nu întârziu.

— Şi doamna Ferrars arăta bine?

— Da, doamnă, şi mi-a zis că se simte foarte bine; şi eu am zis întotdeauna că e o domşoară foarte frumoasă… şi părea că-i grozav de mulţumită.

Doamnei Dashwood nu-i mai veni în minte nici o altă întrebare; aşa că îl pofti pe Thomas să strângă faţa de masă şi să se retragă, nemaiavând nevoie de nimic. Marianne îi trimisese vorbă că n-o să mai mănânce, cât despre doamna Dashwood şi Elinor, îşi pierduseră şi ele pofta de mâncare; iar Margaret se putea considera a fi foarte privilegiată pentru că, după toate necazurile prin care trecuseră surorile ei în ultima vreme, după ce ele fuseseră în atâtea rânduri în situaţia de a nu le mai arde de mâncare ea, Margaret, nu fusese niciodată nevoită să rămână nemâncată.

După ce se aduse desertul şi vinul, doamna Dashwood şi Elinor rămaseră singure şi multă vreme stătură împreună, cufundate în gânduri, fără ca vreuna să scoată o vorbă. Doamna Dashwood nu îndrăznea să facă nici o remarcă, fiindu-i teamă să încerce a o mângâia. Îşi dădea acum seama că greşise atunci când se bizuise pe seninătatea pe care Elinor voise să o simuleze; şi pe bună dreptate trase concluzia că fata ei mai mare îi prezentase anume lucrurile într-o lumină atenuată, spre a nu-i mai spori nefericirea ce i-o pricinuise suferinţa Mariannei. Constată că fusese indusă în eroare de atenţia grijulie, înţeleaptă a fiicei ei, care o lăsase să-şi închipuie că ataşamentul, pe care ea îl observase în trecut, foarte limpede, era de fapt mult mai puţin decât se obişnuise să creadă sau decât se dovedea acum a fi. Doamnei Dashwood îi era tare teamă că din pricina acestei impresii greşite fusese nedreaptă, lipsită de atenţie, ba, mai mult încă, fusese rea cu Elinor a ei; că mâhnirea Mariannei, pentru că fusese mai făţiş recunoscută, mai sub ochii ei, o făcuse să-şi manifeste prea mult duioşia faţă de Marianne, şi să uite că poate şi Elinor, cealaltă fiică a ei, suferă aproape tot atât de mult, evident fără să exagereze lucrurile şi fără să se dea bătută.