CAPITOLUL XVI.

Mariannei i s-ar fi părut că atitudinea ei n-are absolut nici o scuză, dacă ar fi putut închide ochii în prima noapte după ce se despărţise de Willoughby. I-ar fi fost ruşine să-şi privească şi surorile în faţă a doua zi dimineaţă dacă nu s-ar fi sculat mai obosită de cum se culcase cu o seară înainte. Dar sentimentele care ar fi făcut-o să se ruşineze de liniştea ei, nu-i dădură prilejul să se facă de râs. Nu închise ochii toată noaptea şi plânse mai tot timpul. Se sculă cu o groaznică durere de cap, nu fu în stare să vorbească şi nici să mănânce ceva; făcu pe mama şi pe surorile ei să sufere clipă de clipă, neîngăduind nici uneia dintre ele s-o mângâie. Nu se putea spune că e lipsită de sensibilitate.

Când micul dejun luă sfârşit ieşi singură la plimbare şi hoinări prin satul Allenham, lăsându-se pradă amintirii unor bucurii din trecut şi plângând mai toată dimineaţa din pricina necazului ce-l avea de suferit.

Îşi petrecu seara în aceeaşi stare de spirit. Cântă toate melodiile preferate ale lui Willoughby, cum obişnuia să facă în trecut, toate ariile pe care le interpretaseră împreună şi şezu în faţa pianului privind cu ochi mari la fiecare notă pe care el o scrisese pentru ea, până ce ajunse să aibă o inimă atât de grea, încât nici n-ar mai fi putut încăpea în ea mai multă tristeţe. Şi aşa îşi hrăni ea mâhnirea zi de zi. Petrecea ore întregi la pian, acum cântând, acum plângând, şi-adesea vocea i se stingea din pricina lacrimilor. Iar cărţile, întocmai ca şi muzica, erau şi ele un prilej de a-i spori tristeţea, căci o ajutau să vadă contrastul dintre prezent şi trecut. Nu citea nimic altceva decât ceea ce citiseră pe vremuri împreună.

Dar durerea aceasta violentă nu putea fi îndurată un timp prea îndelungat; în decurs de câteva zile se transformă într-o melancolie mai calmă. Pe de altă parte însă îndeletnicirile ei zilnice, plimbările ei solitare şi meditaţiile îi provocau totuşi, din când în când, momente de durere, ce izbucneau cu tot atâta violenţă ca şi până atunci.

Nu primiră nici o scrisoare de la Willoughby, şi se părea că Marianne nici nu aşteaptă vreuna de la el. Mama ei fu surprinsă, iar Elinor fu din nou cuprinsă de nelinişte.

Dar doamna Dashwood putea găsi explicaţii ori de câte ori vroia, ceea ce o mulţumea cel puţin pe ea.

— Adu-ţi aminte, Elinor, spuse ea, chiar sir John ne aduce scrisorile de la poştă – şi tot el ni le şi duce.

Am convenit că ar fi nimerit să fim cât mai discrete şi trebuie să recunoaştem că acest lucru ar fi imposibil dacă corespondenţa Mariannei ar urma să treacă prin mâinile lui sir John.

Elinor nu putu să nege acest adevăr şi încercă să găsească în el un motiv care să explice în suficientă măsură tăcerea lor. Exista, totuşi, o metodă atât de directă, de simplă şi la care puteau, după părerea ei, recurge atât de lesne pentru a afla cum stau lucrurile cu adevărat şi a înlătura fără întârziere misterul, încât nu putu să nu i-o sugereze mamei ei.

— Dar de ce să n-o întrebi chiar acum pe Marianne, spuse ea, dacă este sau nu logodită cu Willoughby? Întrebarea n-ar putea s-o jignească, dacă ar veni de la tine, mama ei, o mamă atât de bună şi de înţelegătoare. N-ar fi decât rezultatul firesc al dragostei ce i-o porţi. Pe vremuri nu manifesta nici un fel de rezervă şi mai ales faţă de tine.

— Pentru nimic în lume nu i-aş pune o astfel de întrebare. Presupunând că nu sunt logodiţi, câtă suferinţă i-aş căşuna astfel! În orice caz n-ar fi de loc generos din partea mea. Nu i-aş mai merita niciodată încrederea, după ce aş sili-o să-mi facă o mărturisire într-o chestiune destinată, pentru moment, să fie tăinuită tuturor. Ocunosc pe Marianne; ştiu că mă iubeşte din toată inima şi că n-aş fi ultima căreia să-i aducă la cunoştinţă cum stau lucrurile, în cazul în care împrejurările i-ar îngădui să o facă. N-aş încerca să silesc pe nimeni să-mi mărturisească ceva, cu atât mai mult pe copila mea, pentru că simţul datoriei ar împiedica-o să mă mintă, aşa cum s-ar simţi poate înclinată s-o facă.

Elinor consideră mărinimia mamei ei exagerată, ţinând seama de tinereţea Mariannei, şi insistă în continuare, dar în zadar; o înţelepciune firească, o grijă şi o prudenţă la fel de firească mergeau mână în mână cu romantica delicateţa a doamnei Dashwood.

Trecură câteva zile înainte ca numele lui Willoughby să fie pomenit în prezenţa Mariannei de vreun membru al familiei; sir John şi doamna Jennings nu erau, fireşte, atât de delicaţi; glumele lor nu făceau decât să toarne gaz peste focul acestei dureri; dar într-o seară, dând întâmplător peste un volum de Shakespeare, doamna Dashwood exclamă:

— Nu l-am mai terminat pe Hamlet, Marianne. Dragul nostru Willoughby a plecat înainte de a reuşi să-l citim în întregime. O să-l punem de o parte, ca atunci când se va întoarce… dar s-ar putea întâmpla să treacă şi luni de zile până atunci…

— Luni de zile! Exclamă Marianne extrem de surprinsă. Nu, nici măcar săptămâni.

Doamna Dashwood regretă că-i scăpaseră acele vorbe; dar lui Elinor îi făcură plăcere, deoarece o determinară pe Marianne să-i dea un răspuns, care să exprime clar încrederea ei în Willoughby şi care să arate că-i cunoaşte intenţiile.

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după plecarea lui, Marianne fu convinsă să li se alăture surorilor ei în obişnuita lor plimbare, în loc să mai rătăcească de una singură. Până atunci evitase cu grijă să fie însoţită în hoinărelile ei. Când surorile ei îşi manifestau intenţia de a apuca în sus, pe dealuri, ea se strecura direct pe potecile ce duceau în josul văii; când era vorba ca ele s-o ia la vale, ea se grăbea să se caţere pe dealuri şi n-o mai puteau găsi când porneau la plimbare. Dar în cele din urmă fu convinsă de Elinor să le însoţească, fiindcă Elinor era împotriva izolării ei. Merseră pe drumul din vale, mai tot timpul într-o tăcere deplină, căci starea de spirit a Mariannei nu putea fi încă influenţată şi Elinor, mulţumită că reuşise să câştige bătălia într-o privinţă, nu încerca să împingă lucrurile prea departe. Dincolo de intrarea în vale, unde vegetaţia deşi încă bogată, era mai puţin sălbatică, iar priveliştea mai largă, în faţa ochilor li se deschise perspectiva unei lungi porţiuni a drumului pe care-l parcurseseră când veniseră întâi la Barton; şi ajungând acolo se opriră să privească de jur împrejur şi să cerceteze un peisaj ce alcătuia fundalul perspectivei pe care-o aveau de la vila lor dintr-un loc, în care nu se întâmplase să ajungă niciodată până atunci, în plimbările lor.

Printre elementele acestui decor observară şi unul însufleţit.; era un bărbat ce venea călare spre ele. Câteva minute mai târziu îşi putură da seama că e un gentilom şi-o clipă mai târziu Marianne exclamă extaziată:

— El este, zău că el este, ştiu precis că e el! Şi se grăbi să-i iasă în întâmpinare, când Elinor îi strigă:

— Marianne, mă tem că n-ai dreptate. Nu e Willoughby. Persoana nu e destul de înaltă ca să poată fi el şi nici n-are aerul lui.

— Ba da, ba da, strigă Marianne. Sunt sigură că el este. Are aerul lui, haina lui, calul lui… Ştiam eu că are să se întoarcă curând…

Şi înaintă grăbită; Elinor, spre a o împiedica pe Marianne să aibă o comportare bizară, pentru că era aproape sigură că bărbatul acela călare nu era Willoughby, grăbi pasul, potrivindu-l cu cel al Mariannei. Curând nu le mai despărţeau nici treizeci de yarzi de călăreţ şi privindu-l din nou, inima Mariannei suferi o profundă dezamăgire; întorcându-se dintr-o dată, fata o luă la fugă înapoi, spre casă, când amândouă surorile ei ridicară glasul, încercând s-o împiedice să plece şi o a treia voce, pe care-o cunoşteau aproape tot atât de bine ca şi pe cea a lui Willoughby, începu s-o roage să se oprească; întorcându-se mirată, Marianne îl văzu pe Edward Ferrars şi porni şi ea în întâmpinarea lui.

Era singurul om din lume care ar fi putut fi, în clipa aceea, iertat pentru faptul că nu e Willoughby; singurul care ar fi putut smulge un zâmbet din partea ei; şi ea îşi şterse lacrimile ca să-i poată zâmbi şi uită pentru o clipă propria-i dezamăgire, când îşi dădu seama cât este de fericită sora ei.

Ferrars descălecă şi dându-şi calul pe mâna servitorului său, se întoarse pe jos cu ele la Barton, unde venise anume ca să le facă o vizită.

Întreaga familie îl primi cu mult entuziasm, dar mai ales Marianne, care manifestă chiar mai multă căldură decât Elinor. Într-adevăr, pentru Marianne, întâlnirea dintre Edward şi sora ei nu însemna decât o continuare a acelei inexplicabile rezerve pe care o remarcase adesea la Norland în purtarea unuia faţă de celălalt. Lui Edward, mai ales, îi lipsea înfăţişarea ce se cuvenea să o aibă un îndrăgostit şi vorbele ce trebuia să le rostească în împrejurări ca cea de faţă. Se simţea încurcat, cu greu puteai spune dacă se bucură să le vadă, nu era nici extaziat şi nici vesel, scoase puţine cuvinte în afară de cele pe care trebuia să le rostească atunci când le răspundea la întrebări şi nu-i arătă Elinorei nici un semn de afecţiune. Marianne privea şi asculta cu uimire sporită, începu chiar să încerce un sentiment de antipatie faţă de Edward, sentiment care luă sfârşit aşa cum luau sfârşit toate trăirile ei, prin aceea că gândurile o purtară din nou către Willoughby, al cărui fel de a fi alcătuia un contrast suficient de izbitor faţă de acela al presupusului său viitor cumnat.

După un scurt răstimp, ce urmă surprizei acestei prime întâlniri, Marianne îl întrebă pe Edward dacă vine direct de la Londra. Nu, se afla de vreo două săptămâni în Devonshire.

— De două săptămâni! Repetă ea, uimită de faptul că stătuse atâta vreme în acelaşi comitat cu Elinor, fără să se fi grăbit să vină să o vadă.

El păru a fi destul de deprimat când adăugă că stătuse la nişte prieteni lângă Plymouth.

— Ai fost de curând în Sussex? Întrebă Elinor.

— Am fost la Norland cam cu o lună în urmă.

— Şi cum mai arată dragul, scumpul conac de la Norland? Exclamă Marianne.

— Probabil că dragul, scumpul conac de la Norland arată aşa cum arată de obicei în acest anotimp. Pădurile şi potecile îi sunt, probabil, acoperite cu un strat gros de frunze moarte.

— Oh, strigă Marianne, cu câtă admiraţie le mai priveam căzând! Cât de încântată mai eram, când mă plimbam, să văd mii şi mii de frunze mânate de vânt către mine! Ce senzaţii mă făceau să încerc acest anotimp, întreaga atmosferă! Acum nu mai e nimeni acolo să le bage-n seamă. Nimeni nu se mai uită la ele, decât ca la o pacoste; sunt măturate în grabă şi îndepărtate din faţa privirilor.

— Nu toată lumea, răspunse Elinor, are pasiunea ta pentru frunzele moarte.

— Într-adevăr, adesea sentimentele mele nu sunt împărtăşite, adesea ele nu sunt înţelese. Dar uneori se întâmplă să fie. Şi pe când rostea aceste cuvinte căzu, câteva clipe, într-o reverie; dar trezindu-se din ea, spuse:

— Şi acum, Edward, zise ea atrăgându-i atenţia asupra peisajului, iată aceasta este valea Barton. Priveşte în susul ei şi rămâi nesimţitor dacă poţi. Ia uită-te la dealurile de colo. Ai mai văzut vreodată altele la fel de frumoase? La stânga, printre pădurile şi plantaţiile acelea se află Barton Park. Se şi vede un colţ din casă. Şi dincolo de dealul cel mai îndepărtat, ce se ridică atât de majestuos, se află căsuţa noastră.

— E o regiune frumoasă, replică el, dar văile astea trebuie să fie pline de noroi iarna.

— Cum te poţi gândi la noroi, când ai în faţă astfel de privelişti?

— Pentru că, printre lucruri frumoase, văd în faţa mea şi o potecă murdară, replică el, zâmbind.

„Ce curios”, îşi spuse Marianne, păşind mai departe.

— Aveţi vecini agreabili? Familia Middleton e simpatică?

— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Marianne; în această privinţă suntem cât se poate de dezavantajate.

— Marianne, strigă sora ei, cum poţi spune una ca asta? Cum de poţi fi atât de nedreaptă? E o familie foarte respectabilă, domnule Ferrars; şi faţă de noi s-a purtat cum nu se poate mai prietenos. Ai uitat, Marianne, câte zile plăcute le datorăm noi lor?

— Nu, spuse Marianne, cu glas scăzut, şi nici momentele penibile ce le-am încercat din pricina lor.

Elinor nu băgă în seamă ce spune; şi îndreptându-şi atenţia spre vizitatorul lor, se strădui să întreţină o conversaţie cu el, vorbindu-i despre actuala lor reşedinţă, despre anumite avantaje ce le prezintă etc., smulgându-şi din când în când întrebări şi observaţii. Răceala şi rezerva pe care o manifesta o jigneau foarte tare; era necăjită şi pe jumătate supărată; dar hotărând să se manifeste faţă de el ţinând mai degrabă seama de trecut decât de prezent, evită orice aparenţă de neplăcere sau resentiment şi-l trată aşa cum credea ea că se cade să te porţi cu o cunoştinţă de familie.