CAPITOLUL XVII.

Doamna Dashwood fu doar o clipă mirată când îl văzu; căci sosirea lui la Barton era, după părerea ei, cât se poate de firească. Mirarea ei fu cu mult depăşită de bucuria şi expresiile sale de simpatie. Îl primi cu toată dragostea; şi timiditatea, răceala, rezerva lui nu putură rezista unei astfel de primiri. Începură să-l părăsească înainte de a intra în casă şi fu cu desăvârşire cucerit de purtarea încântătoare a doamnei Dashwood. Într-adevăr, un bărbat nu putea fi îndrăgostit de vreuna dintre fetele ei, fără să facă o pasiune şi pentru ea; şi curând Elinor avu bucuria de a-l vedea devenind tot mai mult el însuşi. Afecţiunea ce le-o purta păru că renaşte. Iar sentimentul lui faţă de bunăstarea lor deveni din nou perceptibil. Nu se putea totuşi spune că e bine dispus; le lăudă casa, îi admiră aşezarea, fu atent şi drăguţ, dar nu era, totuşi, binedispus. Acest lucru fu observat de întreaga familie; şi punând această stare de proastă dispoziţie pe seama îngustimii de vederi a mamei lui, doamna Dashwood se aşeză la masă, indignată pe toţi părinţii egoişti.

— Care sunt planurile doamnei Ferrars în legătură cu dumneata, în momentul de faţă? Întrebă ea, după ce luaseră masa şi se strânseseră cu toţii în jurul focului; tot mai vrea să devii un mare orator în ciuda propriilor dumitale dorinţe?

— Nu. Sper că acuma mama e convinsă că nu mai am nici talent şi nici vreo înclinaţie pentru viaţa politică.

— Dar cum ai să devii celebru? Căci trebuie să devii celebru ca să-ţi mulţumeşti familia. Şi cred că n-are să-ţi vină prea uşor, având în vedere că nu ştii cum să-ţi cheltuieşti banii, că nu-ţi prea plac străinii, că n-ai nici o profesie şi nici prea multă îndrăzneală.

— Dar nici n-am să încerc să devin celebru. N-am nici o dorinţă să mă disting în vreun fel oarecare şi am toate motivele să sper că n-o voi face niciodată. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi se poate impune să fiu un geniu şi un mare orator.

— Ştiu foarte bine că nu eşti ambiţios. Ai dorinţe foarte modeste.

— La fel de modeste ca şi ale celorlalţi muritori, cred.

Doresc, aşa cum o doreşte toată lumea, să fiu întru totul fericit; dar aşa cum doreşte toată lumea, această fericire trebuie să fie aşa cum îmi convine mie. Mărirea n-are să mă facă fericit.

— Ar fi de fapt imposibil! Exclamă Marianne. Ce legătură există oare între avere şi grandoare pe de o parte şi fericire pe de alta?

— Grandoarea n-are nimic de-a face cu fericirea, dar averea are, spuse Elinor.

— Ruşine să-ţi fie, Elinor, exclamă Marianne; banii pot aduce fericire numai acolo unde n-o poate aduce nimic altceva. În afară de înlesnire, banii nu pot oferi bucurii adevărate, în ce ne priveşte pe noi înşine.

— Poate că suntem, de fapt, de aceeaşi părere, spuse surâzând Elinor. Înlesnirea despre care vorbeai tu şi averea de care vorbeam eu sunt cam acelaşi lucru, cred; şi vom cădea desigur, de acord că fără ele, aşa cum e alcătuită astăzi lumea, am fi cu totul lipsite de confort. Atâta doar că ideile tale sunt mai nobile decât ale mele. Hai, spune-mi, te rog, ce înţelegi tu prin a fi înlesnit?

— Să ai cam o mie opt sute sau două mii de lire pe an; nu mai mult de atât…

Elinor râse.

— Două mii de lire pe an! După mine, averea înseamnă o singură mie! Îmi închipuiam eu că aşa stau probabil lucrurile.

— Şi totuşi două mii pe an nu-i un venit prea mare.

Spuse Marianne. Nu se poate întreţine aşa cum trebuie o familie cu mai puţin de atât. Sunt convinsă că cerinţele mele sunt foarte modeste. O gospodărie ca lumea, servitori, o trăsură, poate chiar două şi hăitaşi, nu se poate întreţine cu mai puţini bani.

Elinor zâmbi din nou, auzind-o pe sora ei descriind cu atâtea amănunte viitoarele lor cheltuieli de la Combe Magna.

— Hăitaşi! Repetă Edward. Dar la ce-ţi trebuie hăitaşi? Doar nu toată lumea vânează.

Marianne roşi pe când îi răspundea:

— Dar majoritatea vânează.

— Aş vrea, spuse Margaret schimbând subiectul discuţiei, ca cineva să ne înzestreze pe fiecare dintre noi cu o mare avere.

— Ce grozav ar mai fi! Exclamă Marianne, cu ochii strălucind de entuziasm şi cu obrajii îmbujoraţi la gândul acestei fericiri imaginare.

— Cred că toată lumea ar vrea aşa ceva, spuse Elinor, în ciuda faptului că averea nu poate fi nesfârşită.

— Doamne! Exclamă Margaret, ce fericită aş mai fi. Mă întreb ce-aş face cu ea!

Marianne îţi lăsa impresia că n-are nici un fel de îndoieli în această privinţă.

— Eu una n-aş şti cum să cheltuiesc o avere atât de mare, dacă toţi copiii mei ar fi bogaţi fără ajutorul meu, spuse doamna Dashwood.

— Dac-ai începe să-ţi pui casa la punct, zise Elinor, ai şti cum s-o cheltuieşti.

— Dac-ar fi să fie aşa, ce comenzi extraordinare aţi mai trimite de aici la Londra, spuse Edward. Ce zile fericite pentru librari, pentru negustorii de note muzicale şi de reproduceri de artă! Dumneata, domnişoară Dashwood, ai da comanda să ţi se trimită toate gravurile de valoare iar cât despre Marianne, ştiu ce suflet mare are, pentru ea n-ar exista destulă muzică în Londra care s-o mulţumească. Ce de cărţi! Thomson, Cowper, Scott – le-ar cumpăra şi iar le-ar cumpăra: cred c-ar cumpăra toate exemplarele, ca nu cumva să cadă vreunul în mâini nedemne de el; şi-ar face rost de toate cărţile ce-ar putea-o învăţa cum să admire un pom bătrân şi noduros. N-am dreptate, Marianne? Iartă-mă dacă sunt foarte obraznic. Dar voiam să-ţi arăt că n-am uitat de vechile noastre dispute.

— Îmi place să mi se aducă aminte de trecut, Edward, fie el trist sau vesel; mi-e drag să-mi amintesc de el şi n-ai să mă superi niciodată dac-ai să-mi vorbeşti de vremurile de demult. Ai mare dreptate în presupunerile pe care le faci despre felul în care mi-aş cheltui banii – cel puţin o parte din ei – banii ce mi-ar prisosi fără îndoială că i-aş folosi îmbogăţindu-mi colecţia de note muzicale şi de cărţi.

— Şi grosul averii l-ai investi în alocaţii pentru autori şi moştenitorii lor.

— Nu, Edward, aş avea eu altceva de făcut cu ei.

— Atunci poate că i-ai oferi drept răsplată persoanei care va scrie cea mai izbutită pledoarie în favoarea maximei tale preferate, că nimeni nu poate iubi mai mult decât o dată în viaţă, căci presupun că nu ţi-ai schimbat părerea în această privinţă?

— Sigur că nu. La vârsta mea părerile devin oarecum stabile. E puţin probabil să mai aud sau să mai văd ceva care să mă facă să mi le schimb.

— După cum vezi, Marianne e la fel de neclintită în părerile ei ca întotdeauna. Nu s-a schimbat de loc, spuse Elinor.

— Numai c-a devenit ceva mai gravă de cum era.

— Nu, Edward, spuse Marianne. Nu-i cazul să mi-o reproşezi. Nici tu nu eşti din cale-afară de vesel.

— De ce crezi că nu sunt? Replică el, cu un oftat. Dar eu n-am fost niciodată vesel din fire.

— Cred că nici firea Mariannei nu e veselă, spuse Elinor; mi-ar veni greu să spun despre ea că este o fată veselă – e foarte serioasă, foarte zeloasă în tot ce face, uneori vorbeşte mult şi întotdeauna cu însufleţire – dar nu se arată prea adesea veselă cu adevărat.

— Cred că ai dreptate, replică el, şi cu toate astea am considerat-o întotdeauna ca pe o fată vioaie.

— Şi mie mi s-a întâmplat de multe ori să constat că fac astfel de greşeli, spuse Elinor, să apreciez greşit firea cuiva într-o privinţă sau alta închipuindu-mi că oamenii sunt mult mai veseli sau mai gravi, sau mai deştepţi sau mai proşti decât sunt în realitate şi nici nu ştiu să spun de ce, de unde anume a provenit această impresie greşită. Uneori te conduci după ceea ce îţi spun ei înşişi despre ei de multe ori după ceea ce îţi spun alţii de ei, fără să stai să te gândeşti şi să apreciezi singur.

— Dar credeam că e bine să ne conducem numai după părerea altora, Elinor, spuse Marianne. Credeam că am fost înzestrate cu judecată, numai ca să ne-o aservim judecăţii celor din jurul nostru. Astea sunt concepţiile tale, după câte ştiu.

— Nu, Marianne, niciodată. Concepţiile mele n-au tins spre aservirea înţelegerii. Ceea ce am încercat să influenţez n-a fost decât comportarea. Nu trebuie să mă înţelegi greşit. Mărturisesc că sunt vinovată de a fi dorit adeseori ca tu să dai cunoştinţelor noastre, în general, mai multă atenţie; dar te-am sfătuit eu vreodată să le adopţi sentimentele şi să te conformezi judecăţii lor în problemele serioase?

— Asta înseamnă că n-ai reuşit s-o faci pe sora ta să-ţi adopte ideile de politeţe generală, îi spuse Edward lui Elinor. Nu câştigi de loc teren?

— Dimpotrivă, răspunse Elinor uitându-se cu mult subînţeles la Marianne.

— Părerea mea, spuse el, este exact aceeaşi, dar mi-e teamă că în ceea ce priveşte punerea ei în practică seamăn mai mult cu sora ta. Nu vreau niciodată să jignesc pe cineva, dar sunt de o timiditate prostească, aşa încât adesea dau impresia că nu sunt destul de atent, când de fapt nu sunt reţinut decât de stinghereala mea firească. M-am gândit de multe ori că natura trebuie să mă fi destinat societăţii unor oameni simpli; nu mă simt de loc la îndemână printre oamenii de bună condiţie pe care nu-i cunosc îndeaproape.

— Dar Marianne e nepoliticoasă nu din pricină că ar fi timidă, spuse Elinor.

— Îşi dă prea bine seama de valoarea ei ca să-i fie ruşine când n-are rost, replică Edward. Timiditatea nu e decât efectul unui sentiment de inferioritate de un fel sau altul. Dacă m-aş putea convinge că felul meu de a fi este firesc şi elegant, n-aş mai fi timid.

— Dar ai fi oricum rezervat, spuse Marianne, şi asta-i şi mai rău.

Edward tresări:

— Rezervat! Sunt oare rezervat, Marianne?

— Sigur, eşti foarte rezervat.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse el, roşindu-se.

Rezervat! Dar cum, în ce fel? Dar ce-ar trebui să-ţi spun? Ce-ţi trece prin gând?

Elinor fu foarte surprinsă să-l vadă atât de emoţionat, dar încercând să schimbe subiectul cu o glumă îi spuse:

— N-o cunoşti destul de bine pe sora mea ca să ştii ce vrea să spună? Nu ştii că ea-i consideră rezervaţi pe toţi cei ce nu vorbesc la fel de repede ca ea şi care nu se extaziază de aceleaşi lucruri ca şi ea?

Edward nu-i răspunse. Deveni iar grav şi gânditor, cum nu se poate mai grav şi mai gânditor şi rămase un timp tăcut şi mohorât.