CAPITOLUL XXI.

Familia Palmer se întoarse la Cleveland a doua zi şi celelalte două, de la Barton, rămaseră din nou să-şi ţină tovărăşie. Dar acest lucru nu dură multă vreme; lui Elinor nici nu-i ieşiseră încă bine din minte foştii vizitatori, nu încetase încă să se mire de Charlotte, care era atât de fericită, fără să aibă de ce, de domnul Palmer, care acţiona atât de simplu, înzestrat fiind cu însuşiri alese şi de curioasa lipsă de potrivire ce exista între soţ şi soţie – că zelul neostenit al lui sir John şi al doamnei Jennings de a-şi face rost de societate, îi furniză alte cunoştinţe.

Într-o dimineaţă, cu prilejul unei călătorii pe care o făcuseră la Exeter, întâlniseră două domnişoare, pe care doamna Jennings avu satisfacţia de a descoperi că îi sunt rude şi acest lucru fu suficient pentru sir John ca să le şi invite la Barton Park, de îndată ce-şi vor fi terminat obligaţiile mondene la Exeter. Acestea cedară foarte uşor în faţa invitaţiei lui sir John; lady Middleton fu foarte alarmată când, o dată cu întoarcerea soţului ei, află că avea să primească curând vizita a două fete, pe care nu le văzuse niciodată şi despre a căror eleganţă – şi chiar despre al căror considerabil rafinament – nu putea avea nici o dovadă; căci asigurările pe care le primi în această privinţă din partea soţului şi a mamei ei n-aveau nici o valoare. Dar ceea ce era încă şi mai prost, era faptul că îi mai erau şi rude; aşa că încercările doamnei Jennings de a o consola se vădiră cu totul neizbutite când îşi sfătui fiica să nu-i pese că sunt elegante; căci erau doar verişoare şi trebuiau să fie îngăduitoare unele faţă de celelalte. Şi cum era imposibil ca să le mai împiedice sosirea, lady Middleton se resemnă cu această idee, cu filosofia unei femei bine crescute, mulţumindu-se doar să-şi dojenească, de cinci sau de şase ori pe zi, soţul pentru ceea ce făcuse.

Domnişoarele sosiră: înfăţişarea nu le era de loc lipsită de eleganţă sau de rafinament. Rochiile le erau foarte la modă. Felul de a fi foarte politicos: fură încântate de casă şi de-a dreptul entuziasmate de mobilier; şi întâmplarea făcu să fie atât de înnebunite după copii, încât lady Middleton îşi făcu o bună părere despre ele încă înainte ca acestea să fi stat măcar o oră la Barton Park. Declară că sunt, într-adevăr, fete foarte plăcute, ceea ce, pentru domnia-sa, era de fapt o dovadă de admiraţie entuziastă. Aceste laude însufleţite îl făcură pe sir John să aibă o şi mai bună părere despre propria sa putere de discernământ şi o porni drept spre vilă, să le vestească domnişoarelor Dashwood sosirea domnişoarelor Steele şi să le asigure că sunt cele mai dulci fete de pe lume. Aceste laude însă nu le făcură să afle prea multe lucruri: Elinor ştia prea bine că te poţi întâlni cu cele mai dulci fete din lume în fiece colţişor al Angliei, îmbrăcând cele mai variate chipuri, trupuri, temperamente şi inteligenţe. Sir John vroia ca întreaga familie să facă pe dată o plimbare până la Barton Park spre a-i vedea musafirele. Ce om filotim şi binevoitor! Nu putea păstra nici măcar o verişoară, oricât de îndepărtată, numai pentru el şi ai săi!

— Veniţi acum, spuse el – vă rog să veniţi – trebuie să veniţi – susţin sus şi tare că trebuie să veniţi. Nici nu vă închipuiţi cât are să vă placă. Lucy e nemaipomenit de drăguţă şi atât de veselă şi de plăcută! Copiii se şi ţin scai de ea, de parc-ar fi o veche cunoştinţă. Şi amândouă vor atât de mult să vă cunoască; căci au auzit la Exeter că sunteţi cele mai frumoase fiinţe de pe lume. Şi eu le-am spus că e adevărat şi încă asta-i prea puţin spus. Sunt sigur c-o să fiţi încântate de ele. Au venit cu trăsura plină de jucării pentru copii. Cum puteţi fi atât de rele să nu veniţi? Ştiţi, într-un fel vă sunt verişoare. Voi sunteţi verişoare cu mine şi ele sunt verişoarele nevestei mele; aşa că sunteţi rude.

Dar sir John nu le putu convinge: nu putu obţine decât promisiunea din partea lor, de a trece pe la Barton Park într-o zi-două şi le părăsi uimit de indiferenţa lor, întorcându-se acasă şi lăudându-le din nou farmecele faţă de domnişoarele Steele, aşa cum le lăudase pe domnişoarele Steele faţă de ele.

Când, aşa după cum promiseseră, veniră la Barton Park şi când le fură prezentate domnişoarelor Steele, ele nu găsiră nimic deosebit în înfăţişarea celei mai mari, care avea aproape treizeci de ani şi un chip care nu trăda nici frumuseţe şi nici inteligenţă, într-un cuvânt n-avea nimic demn de admirat; cât despre cealaltă, care n-avea mai mult de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, recunoscură că e deosebit de frumoasă: avea trăsături minunate, ochi iuţi şi ageri şi un aer monden care, deşi nu-i conferea o veritabilă eleganţă sau graţie, o făceau să aibă o înfăţişare distinsă. Se purtau cu deosebită politeţe şi în curând Elinor îşi dădu scama că sunt oarecum înţelepte, când remarcă prin ce atenţii necontenite şi judicioase încearcă să-i fie pe plac ladyei Middleton. Erau tot timpul entuziasmate de copiii ei, lăudându-le frumuseţea, solicitându-le linguşitor atenţia şi făcându-le toate capriciile; timpul ce-l mai aveau la dispoziţie, după ce-şi iroseau politeţea răspunzând la nişte cerinţe atât de neplăcute, şi-l petreceau admirând tot ceea ce făcea lady Middleton, dacă se întâmpla să facă ceva, sau să copieze modelul vreunei rochii elegante, pe care o purtase cu o zi înainte şi care pur şi simplu le încântase. Din fericire pentru cei care caută să intre în graţiile cuiva, folosindu-se de astfel de slăbiciuni, o mamă iubitoare, care abia aşteaptă ca odraslele ei să fie lăudate, este în acelaşi timp şi cât se poate de credulă: pretenţiile ei sunt exorbitante, dar ea e gata să înghită orice; aşa că excesiva afecţiune şi răbdare pe care domnişoarele Steele le manifestau faţă de vlăstarele ei erau prin urmare primite de lady Middleton fără pic de uimire sau de neîncredere. Cu ochiul ei de mamă binevoitoare şi îngăduitoare observa toate poznele impertinente şi şiretlicurile dubioase la care se supuneau verişoarele ei. Văzu cum le sunt dezlegate eşarfele, cum li se trage părul peste urechi, văzu cum li se scotoceşte prin coşuleţele de lucru şi li se şterpelesc cuţitaşele şi foarfecii, şi nu se îndoi o clipă că toate acestea nu provoacă decât încântare reciprocă. Nu fu surprinsă de nimic alta decât de indiferenţa manifestată de Elinor şi de Marianne, care şedeau de o parte, fără să încerce să participe la cele ce se petreceau.

— John e atât de bine dispus astăzi! Spuse ea, când acesta luă batista domnişoarei Steele şi-o aruncă pe fereastră – face tot felul de năzbâtii.

Şi curând după aceea, când cel de-al doilea băiat al ei o muşcă tare de tot pe aceeaşi domnişoară de deget, observă cu tandreţe:

— Vai, cât de jucăuş mai e şi William! Şi uite-o şi pe mititica, drăgălaşa mea Anna-Maria, adăugă ea, mângâind drăgăstos o fetiţă de vreo trei ani, care nu făcuse de loc gălăgie în ultimele două minute; e întotdeauna atât de blândă şi de liniştită. E cea mai cuminte fetiţă care-a existat vreodată!

Dar din nefericire, pe când o îmbrăţişa, spunând acele cuvinte, un ac din coafura ladyei Middleton zgârie uşor gâtul fetiţei şi astfel acel model de blândeţe începu să scoată nişte ţipete atât de sălbatice, încât nici chiar cea mai gălăgioasă dintre creaturile de pe lume n-ar fi putut-o întrece. Consternarea manifestată de mama ei fu exagerată, dar nu putu întrece spaima prin care trecură domnişoarele Steele şi toate trei făcură tot ce era de făcut într-o împrejurare atât de critică, tot ceea ce le sugeră dragostea lor ca fiind în stare să mai aline chinurile micuţei în suferinţă. O aşezară în poala mamei lor, o copleşiră cu sărutări, rana fiindu-i spălată cu apă de lavandă de către una dintre domnişoarele Steele, care îngenunchease ca să o poată doftorici, pe când cealaltă o îndopa cu bomboane.

Fiind astfel răsplătită pentru lacrimile ce le vărsa, fetiţa fu prea înţeleaptă ca să înceteze de a mai plânge. Continua să ţipe şi să suspine cu voluptate, să-i lovească cu picioarele pe cei doi fraţi ai ei pentru că vroiau să o atingă; şi toate mângâierile lor puse laolaltă se dovediră a fi fără efect, până când lady Middleton îşi aduse aminte că într-o situaţie la fel de nefericită, cu o săptămână în urmă, nişte dulceaţă de caise fusese aplicată cu mult succes la o tâmplă învineţită; acelaşi tratament fu repede sugerat pentru această zgârietură neaşteptată şi o scurtă întrerupere a ţipetelor din partea micuţei domnişoare la auzul acestor vorbe, le făcu să spere că leacul nu va fi respins. Aşadar fu scoasă din cameră, în braţele mamei ei, ce porni în căutarea medicamentului; şi cum cei doi băieţi preferară s-o urmeze, cu toate că mama lor îi rugă de mai multe ori să rămână acolo, cele patru domnişoare fură lăsate într-o linişte ce nu mai domnise de multe ore în odaia aceea.

— Vai, mititica! Spuse domnişoara Steele cea mare, de îndată ce ieşiră din cameră, ar fi putut să se întâmple un accident foarte neplăcut.

— Nu prea văd cum, spuse Marianne, în afară de cazul în care ar fi avut loc în cu totul alte împrejurări.

Dar aşa se întâmplă de obicei, lumea se sperie prea tare, când de fapt n-ar prea avea motive s-o facă.

— Ce femeie blândă e lady Middleton, spuse Lucy Steele.

Marianne tăcu; nu putea exprima ceea ce nu simţea, oricât de banală ar fi fost împrejurarea; aşa încât sarcina de a spune minciuni, când politeţea o cerea, cădea întotdeauna în seama lui Elinor. Fiind astfel solicitată, îşi dădu toată osteneala să vorbească despre lady Middleton cu mai multă căldură decât se simţea în stare, deşi cu mult mai puţină decât o făcuse domnişoara Lucy.

— Şi sir John, exclamă sora ei mai mare, ce bărbat fermecător e şi el!

Şi de astă dată, laudele domnişoarei Dashwood, fiind simple şi corecte, interveniră fără prea multă strălucire.

Remarcă doar că este foarte vesel şi prietenos.

— Şi ce familie încântătoare au! N-am văzut în viaţa mea copii atât de drăguţi. Trebuie să recunosc că sunt nebună după ei; de fapt ţin întotdeauna enorm la copii.

— Îmi închipui c-aşa trebuie să fie, spuse Elinor zâmbind, după câte am observat în cursul acestei dimineţi.

— Am impresia, spuse Lucy, că dumneata consideri copiii familiei Middleton a fi puţin cam prea răsfăţaţi; poate că lucrurile sunt împinse cam până la limită; dar e atât de firesc din partea doamnei Middleton; cât despre mine, mie îmi plac copiii isteţi şi plini de viaţă. Nu-i pot suferi când sunt cuminţi şi potoliţi.

— Mărturisesc, replică Elinor, că atunci când sunt la Barton Park nu mă gândesc niciodată cu groază la copiii cuminţi şi potoliţi.

Cuvintele ei fură urmate de o scurtă pauză, întreruptă de domnişoara Steele cea mai în vârstă, care părea foarte dispusă să facă conversaţie şi care acum întrebă, cam brusc:

— Şi cum vă place în Devonshire, domnişoară Dashwood? Îmi închipui că trebuie să vă fi părut foarte rău să părăsiţi Sussexul.

Surprinsă oarecum de familiaritatea acestei întrebări, sau cel puţin de felul în care fusese rostită, Elinor răspunse că într-adevăr îi pare rău.

— Domeniul Norland este minunat de frumos, nu?

Adăugă domnişoara Steele.

— L-am auzit pe sir John admirându-l foarte mult, spuse Lucy, care părea a considera că libertatea ce şi-o luase sora ei necesită o scuză.

— Presupun că toată lumea care l-a văzut vreodată trebuie să-l admire, replică Elinor; cu toate că nu oricine îi poate aprecia frumuseţile aşa cum o facem noi.

— Şi erau mulţi domnişori distinşi pe-acolo? Cred că nu sunt prea numeroşi prin părţile acestea. În ceea ce mă priveşte, socot că prezenţa lor este întotdeauna binevenită şi importantă.

— Dar ce te face să crezi, spuse Lucy, părând a fi ruşinată de atitudinea surorii ei, că în Devonshire sunt mai puţini tineri rafinaţi decât în Sussex?

— Draga mea, nu cred c-am spus că nu sunt. Am convingerea că există o mulţime de tineri gentilomi eleganţi la Exeter; dar, vezi, de unde să ştiu eu câţi anume ar putea fi prin împrejurimile Norlandului; îmi era doar teamă că domnişoarelor Dashwood Bartonul li s-ar putea părea plictisitor, dacă aici nu mai au atâţia curtezani ca pe vremuri. Dar poate că pe dumneavoastră nu vă interesează acest capitol şi vă simţiţi la fel de bine şi fără adoratori.

Cât despre mine, mie îmi plac grozav de mult, cu condiţia să fie elegant îmbrăcaţi şi să se poarte politicos. Dar nu pot să-i sufăr când sunt murdari şi scârboşi. Uite de pildă domnul Rose, de la Exeter, un tânăr grozav de bine îmbrăcat, un adevărat filfizon, funcţionar la domnul Simpson, ei, şi cu toate astea, de s-ar întâmpla să dai ochii cu el dimineaţa, nici nu merită să-i arunci o privire. Presupun că fratele dumitale, care era foarte bogat, trebuie să fi fost un adevărat dandy înainte de a se însura nu-i aşa, domnişoară Dashwood?

— Zău dacă ştiu cum să vă răspund la întrebare, replică Elinor, pentru că nu pricep prea bine adevăratul înţeles al cuvântului. Dar în orice caz, pot să vă spun, că dacă a fost un dandy înainte de a se căsători, tot aşa a şi rămas, pentru că nu s-a schimbat absolut de loc.

— Vai de mine, dar nimeni nu se mai gândeşte la bărbaţii însuraţi ca la nişte tineri demni de luat în seamă – au ei altele de făcut…

— Doamne, Anne, exclamă sora ei, dar nu mai eşti în stare să vorbeşti de nimic altceva? Ai să le faci pe domnişoarele Dashwood să creadă că nu te gândeşti decât la asta.

Şi apoi, pentru a schimba subiectul, începu să admire casa şi mobila din ea.

Această mostră era suficientă pentru ca domnişoarele Dashwood să-şi poată forma o părere despre domnişoarele Steele. Vulgaritatea, prostia şi libertatea manifestărilor celei mai mari nu-i puteau fi spre laudă; şi cum Elinor nu se lăsa orbită de frumuseţea sau isteţimea celei mai mici, dându-şi seama că e departe de a avea o candoare şi o eleganţă înnăscute, părăsi casa fără a dori să le cunoască mai bine.

Nu la fel se întâmplă însă şi cu domnişoarele Steele.

Veniseră de la Exeter având multă admiraţie disponibilă pentru sir John Middleton, pentru familia lui şi pentru absolut toate neamurile lui; şi nu fură de loc zgârcite în a şi-o arăta faţă de graţioasele lui verişoare, pe care le declarară a fi cele mai frumoase, elegante, plăcute şi reuşite fete ce le fuseseră dat să cunoască şi pe care erau foarte dornice să le vadă cât mai des. Aşa că foarte curând Elinor îşi dădu seama că asta le era soarta inevitabilă; căci, cum sir John era cu totul de partea domnişoarelor Steele, domnişoarele Dashwood nu li se mai putură opune şi fură silite să se supună unei intimităţi ce le obliga să rămână câte o oră sau două împreună în aceeaşi cameră, aproape în fiecare zi. Mai mult decât atât, sir John nu putea face; nici nu-şi închipuia însă că ar fi nevoie de mai mult: a fi împreună însemna, după părerea lui, a fi în intimitate; şi cum reuşea, prin permanentele lui maşinaţii, să le strângă laolaltă, n-avea nici cea mai mică îndoială că deveniseră prietene la toartă.

Trebuie să recunoaştem că făcu tot ce-i stătea în putinţă să risipească rezerva ce-o manifestau domnişoarele Dashwood, dându-le domnişoarelor Steele informaţii despre tot ce ştia sau presupunea că ştie despre verişoarele lui, până în cele mai intime amănunte; şi Elinor nu le văzuse mai mult de două ori că cea mai mare dintre ele îi şi ură succes în legătură cu sora ei care avusese norocul să cucerească un dandy foarte bine, de când venise la Barton.

— Nu încape vorbă că are să fie grozav de bine s-o măritaţi atât de tânără, spuse ea, şi, după câte am auzit, cu un adevărat gentilom, un bărbat extraordinar de chipeş.

Şi sper că, şi dumneata să fii, cât de curând, la fel de norocoasă, dar te pomeneşti că şi ai vreun prieten pus de-o parte.

Elinor nu-şi putea închipui că sir John va fi mai discret în a-şi dezvălui bănuielile în legătură cu ataşamentul ei faţă de Edward, decât fusese cu lucrurile care o priveau pe Marianne; de fapt, când era să aleagă între ele două, prefera să-şi râdă de sentimentele lui Elinor, deoarece le descoperise mai de curând şi nici nu era chiar atât de sigur de ele; şi, de la vizita lui Edward nu se întâmplase niciodată să ia masa împreună fără ca el să bea în sănătatea celor mai afectuoase sentimente ale ei, fără ca el să clipească şi să dea din cap cu mult subînţeles, încât era imposibil să nu atragă atenţia tuturor celor de faţă. La fel, litera F fusese necontenit scoasă în evidenţă şi devenise prilejul atâtor glume, încât faptul că era cea mai spirituală literă din alfabet devenise de multă vreme, pentru Elinor, un lucru pe deplin stabilit.

După cum se şi aştepta, domnişoarele Steele profitau acum din plin de aceste glume; cea mai mare dintre ele era foarte curioasă să afle numele domnului la care se făcea aluzie, ceea ce, deşi o făcea adesea cu impertinenţă, era în perfectă concordanţă cu indiscreţia ce-i stătea în fire şi care o făcea să-şi vâre nasul în treburile familiei lor. Dar sir John nu se jucă prea mult cu acea curiozitate ce-i plăcea să o deştepte, căci fu cel puţin la fel de încântat să pomenească numele pe cât fu domnişoara Steele să-l audă.

— Se numeşte Ferrars, spuse el, vorbind în şoaptă, dar îndeajuns de tare spre a fi auzit; dar, te rog, nu-l spune mai departe căci e un mare secret.

— Ferrars! Repetă domnişoara Steele; domnul Ferrars este fericitul muritor? Cum adică? Fratele cumnatei dumitale, domnişoară Dashwood? Un tânăr într-adevăr foarte agreabil; îl cunosc foarte bine.

— Anne, cum poţi spune una ca asta? Exclamă Lucy, care venea cu câte un amendament la toate afirmaţiile surorii ei. E prea de tot să pretinzi că-l cunoşti foarte bine, deşi nu l-ai văzut decât o dată sau de două ori la unchiul nostru.

Elinor auzi toate acestea cu atenţie şi uimire. „Cine putea fi acel unchi? Unde locuia el? Cum de au ajuns să se cunoască?” Ar fi vrut foarte mult ca ele să continue subiectul, deşi preferă să nu intervină personal; dar nu se mai adăugă nimic în legătură cu cele ce-o interesau şi, pentru prima oară în viaţa ei, găsi că doamna Jennings nu este îndeajuns de curioasă să afle tot felul de mărunţişuri şi că nici nu este dispusă să le comunice. Felul în care domnişoara Steele vorbise despre Edward îi spori curiozitatea; căci îi dădu impresia că este oarecum răutăcioasă şi îi sugeră bănuiala că respectiva domnişoară ştia ceva, sau îşi închipuia că ştie ceva în dezavantajul lui.

Dar curiozitatea nu-i fu de nici un folos; căci numele domnului Ferrars nu mai fu băgat în seamă de domnişoara Steele când se făcu aluzie la el şi nici chiar când sir John îl rosti fără reticenţe.