CAPITOLUL XXII.

Marianne, care nu tolera niciodată nimic vecin cu impertinenţa, vulgaritatea, inferioritatea, nici măcar gusturile care nu se potriveau cu ale ei, ajunsese între timp foarte puţin dispusă, prin însăşi starea ei de spirit, să se arate încântată de domnişoarele Steele sau să le încurajeze avansurile; constantei rezerve pe care o manifesta sora ei în comportarea sa faţă de ele, şi care împiedica orice încercare de apropiere din partea lor, îi atribuia Elinor preferinţa ce i-o arătau ei domnişoarele Steele; această preferinţă deveni în curând evidentă din partea amândurora, dar mai ales din partea lui Lucy, care nu pierdea nici un prilej de a o atrage în conversaţie sau de a se strădui să se apropie de ea împărtăşindu-i sincer şi deschis sentimentele.

Lucy era isteaţă din fire; de multe ori observaţiile ei erau juste şi amuzante; şi Elinor găsea adesea că e o tovărăşie plăcută pentru o jumătate de oră; dar însuşirile ei naturale nu fuseseră desăvârşite prin educaţie; era ignorantă şi incultă; nu-şi putu ascunde faţă de domnişoara Dashwood incapacitatea de a-şi dezvolta isteţimea, lipsa ei de cunoştinţe în cele mai banale probleme, în ciuda permanentei strădanii de a se pune într-o lumină avantajoasă. Elinor văzu cu compătimire neglijarea aptitudinilor pe care educaţia ar fi putut să le facă să devină atât de onorabile; curând îşi dădu seama, cu mai puţină înţelegere, şi de lipsa ei totală de delicateţe, de cinste şi integritate morală, dovedită de atenţiile, asiduitatea şi linguşelile faţă de cei de la Barton Park; şi nu putea să aibă satisfacţii trainice în tovărăşia unei persoane care adăuga la ignoranţă lipsa de sinceritate; a cărei lipsă de educaţie nu le dădea posibilitatea să stea de vorbă de la egal la egal şi a cărei purtare faţă de alţii făcea să devină cu totul lipsită de valoare orice dovadă de atenţie şi deferenţă manifestate faţă de ea însăşi.

— Poate că ai să-mi socoţi întrebarea ciudată, spuse Lucy într-o zi pe când mergeau împreună de la Barton Park către vilă, dar spune-mi, te rog, o cunoşti cumva personal pe doamna Ferrars, mama cumnatei dumitale?

Lui Elinor întrebarea i se păru într-adevăr ciudată şi faţa îi trădă acest sentiment, în timp ce-i răspundea că n-o văzuse niciodată pe doamna Ferrars.

— Adevărat? Replică Lucy; mă mir foarte mult, căci îmi închipuiam că trebuie s-o fi întâlnit la Norland din când în când. Atunci n-ai să-mi poţi, probabil, spune ce fel de femeie este?

— Nu, îi răspunse Elinor, foarte prudentă în a-şi exprima adevărata părere despre mama lui Edward şi de loc doritoare să satisfacă ceea ce ei i se părea o curiozitate impertinentă; nu ştiu nimic despre ea.

— Cred că-ţi închipui despre mine că mă comport foarte ciudat, interesându-mă în felul acesta despre ea, spuse Lucy, privind-o foarte atent pe Elinor, în timp ce-i vorbea; dar s-ar putea să am motive – ce n-aş da să pot merge mai departe; sper totuşi că n-ai să mă nedreptăţeşti crezând că o fac din obrăznicie.

Elinor îi dădu un răspuns politicos şi câteva clipe merseră mai departe fără să scoată o vorbă. Tăcerea fu întreruptă de Lucy, care reveni la subiect spunând, cu oarecare şovăială:

— Nu pot suporta ideea să-ţi închipui despre mine că sunt obraznică prin curiozitatea mea. Cred că aş prefera să fac orice pe lumea asta decât să fiu astfel considerată de o persoană a cărei bună părere o preţuiesc aşa cum o preţuiesc pe-a dumitale. Şi sunt convinsă că n-ar trebui să am nici cea mai mică teamă să mă încred în dumneata; într-adevăr, m-aş bucura tare mult dac-ai vrea să mă sfătuieşti cum să mă descurc într-o situaţie atât de neplăcută ca cea în care mă găsesc; dar, nu-i cazul să te necăjesc, îmi pare rău că nu s-a întâmplat s-o cunoşti pe doamna Ferrars.

— Îmi pare şi mie rău că n-o cunosc, mai ales dacă părerea mea despre ea ţi-ar fi de vreun folos, răspunse Elinor foarte uimită. Dar, zău, crede-mă, n-am ştiut că eşti cât de cât în legătură cu familia Ferrars şi de aceea, drept să-ţi spun, sunt puţin surprinsă să te aud punându-mi atâtea întrebări privitoare la persoana ei.

— Îmi închipui că eşti şi nici nu mă mir. Dar n-ai mai fii atât de surprinsă dacă aş putea îndrăzni să-ţi spun totul. Fără îndoială că doamna Ferrars nu înseamnă nimic pentru mine în prezent, dar s-ar putea să vină şi vremea – şi cât de curând o să vină, nu depinde decât de ea – când am putea intra în legături foarte strânse.

Îşi lăsă ochii în jos, în timp ce spunea aceste cuvinte, cu drăgălaşă sfioşenie şi aruncându-i însoţitoarei sale doar o privire piezişă, pentru a-şi putea da seama de efectul produs.

— Doamne sfinte! Strigă Elinor, ce vrei să spui? Îl cunoşti pe domnul Robert Ferrars? Îl cunoşti într-adevăr?

Şi nu se simţi prea încântată la ideea că va avea o astfel de cumnată.

— Nu, nu pe domnul Robert Ferrars îl cunosc – pe el nu l-am văzut niciodată în viaţa mea; ci pe fratele lui, spuse ea, aţintindu-şi privirile asupra lui Elinor.

Ce simţi Elinor în clipa aceea? Uimire, care-ar fi fost atât de dureroasă pe cât de puternică, dacă n-ar fi fost imediat însoţită de neîncrederea în cele afirmate. Se întoarse spre Lucy, uimită, dar fără să scoată o vorbă, neputând ghici motivul sau obiectul unei asemenea declaraţii; şi deşi se schimbă la faţă, nu crezu de loc în adevărul celor auzite şi nu fu de loc în pericol de a face o criză de isterie sau de a leşina.

— E firesc să fii atât de mirată, continuă Lucy; căci fără îndoială că n-aveai de unde să ştii până acum; pentru că sunt sigură că n-a făcut nici cea mai mică aluzie la acest lucru nici dumitale şi nici nimănui altcuiva din familia dumitale; pentru că acest lucru trebuia să rămână un mare secret şi până în clipa de faţă a fost cu sfinţenie păstrat de mine. Nimeni, dar absolut nimeni dintre ai mei nu ştiu despre el, în afară de Anne şi nici n-aş fi pomenit despre el faţă de dumneata, dacă n-aş fi fost pe deplin încredinţată că n-ai să-l trădezi; mă gândeam că într-adevăr întrebările pe care ţi le-am pus în legătură cu doamna Ferrars trebuie să ţi se pară atât de ciudate, încât era de datoria mea să le justific. Şi nu cred că domnului Ferrars i-ar displace să afle că m-am încrezut în dumneata, pentru că ştiu că are cele mai bune păreri din lume despre întreaga familie a dumitale, şi că se gândeşte la dumneata şi la celelalte domnişoare Dashwood ca la nişte adevărate surori…

Se opri.

Elinor rămase tăcută câteva clipe. Uimirea ei faţă de cele auzite fu prea mare, la început, spre a putea fi exprimată în cuvinte; în cele din urmă însă, străduindu-se să vorbească, spuse cu precauţie, cu un calm ce-i ascundea destul de bine mirarea şi îngrijorarea:

— Şi eşti de multă vreme logodită cu el?

— Suntem logodiţi de patru ani.

— De patru ani!

— Da.

Deşi foarte zguduită, Elinor încă nu vroia să creadă ce i se spunea.

— Până mai zilele trecute nici nu ştiam măcar că vă cunoaşteţi, spuse ea.

— Şi totuşi, ne cunoaştem de multă vreme. Ştii, a fost un timp îndelungat în grija unchiului meu.

— A unchiului dumitale!

— Da, domnul Pratt. Nu l-ai auzit niciodată vorbind de domnul Pratt?

— Cred că da, răspunse Elinor, făcând eforturi tot mai mari ca să se stăpânească, pe măsură ce emoţia ei devenea mai puternică.

— A stat patru ani la unchiul meu, care locuieşte la Longstaple, lângă Plymouth. Acolo ne-am întâlnit pentru prima oară, căci sora mea şi cu mine ne duceam adesea la unchiul meu şi acolo ne-am logodit, dar abia la un an după ce-a ieşit de sub tutela domnului Pratt; dar după aceea a fost mai tot timpul cu noi. Cred că-ţi închipui că n-am prea vrut să mă logodesc, fără ştirea şi aprobarea mamei lui; dar eram prea tânără şi-l iubeam prea mult ca să fiu atât de prudentă cum s-ar fi cuvenit. Deşi nu-l cunoşti atât de bine ca mine, domnişoară Dashwood, trebuie să-l fi văzut îndeajuns ca să-ţi dai seama că e foarte capabil să facă o femeie să se ataşeze sincer de el.

— Fireşte, răspunse Elinor, fără să ştie ce spune; dar, după ce se gândi o clipă, adăugă, din nou sigură de cinstea şi de dragostea lui Edward faţă de ea şi de ipocrizia tovarăşei ei: Logodită cu domnul Edward Ferrars! Mărturisesc că sunt atât de uimită de cele ce-mi spui, încât zău, iartă-mă te rog, dar presupun că trebuie să fie vreo greşeală de persoană sau de nume. E imposibil să ne referim la unul şi acelaşi domn Ferrars.

— Ba da, fără îndoială, exclamă Lucy, zâmbind. Persoana în cauză este domnul Edward Ferrars, fiul cel mai mare al doamnei Ferrars din Park Street şi frate cu cumnata dumitale, soţia domnului John Dashwood; cred că-ţi închipui că e puţin probabil să mă înşel în ceea ce priveşte numele bărbatului de care depinde fericirea vieţii mele.

— E ciudat, replică Elinor care se afla într-o penibilă stare de confuzie, să nu-l fi auzit cel puţin o dată pomenind numele dumitale.

— Nu, nu e de loc ciudat, ţinând seama de situaţia noastră. Prima noastră grijă a fost să păstrăm taina logodnei. Dumneata nu ştiai nimic despre mine, sau despre familia mea şi prin urmare nu putea exista prilejul să-ţi pomenească vreodată numele meu; şi cum îi era întotdeauna foarte teamă ca nu cumva sora lui să bănuiască ceva, asta era destul ca el să nu pomenească de nimic.

Tăcu, iar Elinor îşi pierdu sentimentul de siguranţă pe care-l avusese până atunci, dar nu şi stăpânirea de sine.

— Va să zică sunteţi logodiţi de patru ani, spuse ea, cu glasul ferm.

— Da, şi Dumnezeu ştie cât o să trebuiască să mai aşteptăm! Bietul Edward! Asta îl chinuie îngrozitor.

Apoi, scoţând din buzunar un mic medalion, Lucy adăugă:

— Ia uită-te la chipul ăsta, ca să înlăturăm orice umbră de îndoială. E drept că nu e prea meşteşugit zugrăvit; oricum, cred că nu te poţi îndoi pe cine înfăţişează. Îl păstrez de vreo trei ani…

Îi întinse lui Elinor medalionul în timp ce-i vorbea şi când aceasta văzu pictura, orice îndoială cu privire la vreo hotărâre prea pripită sau la dorinţa ei de a da de gol făţărnicia se spulberă recunoscând faţa lui Edward. I-l dădu înapoi aproape numaidecât, încuviinţând asemănarea.

— N-am putut să-i dau şi eu portretul meu, ceea ce mă supără foarte tare, cu atât mai mult cu cât a dorit mereu, atât de mult, să-l aibă! Dar sunt hotărâtă să-mi fac portretul cu prima ocazie.

— Aşa şi trebuie, replică Elinor, calmă.

Apoi făcură câţiva paşi în tăcere. Lucy vorbi cea dintâi.

— Sunt sigură, spuse ea, am toată încrederea, că ai să-mi păstrezi taina, pentru că îţi închipui ce important este pentru noi să nu afle mama lui; căci n-are să fie niciodată de acord, cred. Eu n-am să am nici o avere şi îmi închipui că ea e o femeie extrem de mândră.

— Nu eu sunt cea care a vrut să afle toate aceste lucruri de la dumneata, spuse Elinor; dar cred că mă apreciezi aşa cum trebuie atunci când îţi închipui că te poţi încrede în mine. În ceea ce mă priveşte, secretul dumitale se află în siguranţă; dar iartă-mă dacă-mi exprim mirarea faţă de o mărturisire pe care nu era de loc necesar să mi-o faci. Puteai cel puţin să-ţi închipui că împărtăşindu-mi această taină nu prea ţi-o aperi, ci dimpotrivă.

În timp ce spunea acestea o privi pe Lucy cu toată atenţia, sperând să descopere ceva în fizionomia ei; poate că cea mai mare parte din ceea ce spusese nu era decât minciună; dar faţa lui Lucy nu suferi nici o schimbare.

— Mi-era teamă că ai să-ţi închipui că-mi permit să fiu obraznică cu dumneata, spunându-ţi toate acestea, zise ea. Nu te cunosc, fireşte, de multă vreme, personal, dar după descriere te cunosc pe dumneata şi întreaga dumitale familie de multă vreme; de îndată ce te-am văzut, am avut impresia că-mi eşti o veche cunoştinţă.

Şi-n afară de asta, mă gândeam că în cazul de faţă trebuie neapărat să-ţi dau anumite explicaţii, după ce ţi-am pus întrebările acelea despre mama lui Edward; şi apoi sunt atât de nefericită că n-am pe nimeni căruia să-i pot cere un sfat… Anne e singura care ştie despre asta, dar ea n-are pic de judecată; ba, dimpotrivă, îmi face mai mult rău decât bine, căci mi-e tot timpul teamă că are să mă trădeze. Nu ştie să-şi ţină gura, după cum probabil că ţi-ai dat seama; şi zău, crede-mă, mai zilele trecute când sir John a pomenit numele lui Edward, eram moartă de teamă ca nu cumva să-şi dea drumul la gură. Nici nu poţi bănui cât de mult sufăr în sinea mea din pricina asta. Singură stau şi mă mir cum de mai sunt în viaţă după câte am suferit din pricina lui Edward în ultimii patru ani.

Am trăit tot timpul în atâta nesiguranţă şi încordare; pe urmă l-am şi văzut tare rar – abia dacă ne putem întâlni de două ori pe an. Zău dacă nu mă mir cum de nu mi s-a frânt încă inima…

Şi spunând aceste cuvinte îşi scoase batista; dar lui Elinor nu-i fu prea milă de ea.

— Uneori, continuă Lucy, după ce-şi şterse ochii, mă gândesc dacă n-ar fi mai bine pentru amândoi să rupem logodna o dată pentru totdeauna.

Pe când spunea aceste cuvinte se uită drept în ochii lui Elinor.

— Dar pe urmă, alteori, n-am destul curaj. Nu pot suporta gândul să-l fac atât de nefericit, cum ştiu c-ar fi, dacă i-aş pomeni măcar de-aşa ceva. Şi cred că nici eu n-aş putea face faţă unei astfel de hotărâri – fiindcă ţin atât de mult la el… Ce m-ai sfătui să fac într-o astfel de situaţie, domnişoară Dashwood? Ce-ai face dumneata, dacă ai fi în locul meu?

— Iartă-mă, replică Elinor, uimită de o astfel de întrebare, dar în cazul de faţă nu-ţi pot da nici un sfat.

Trebuie să te laşi condusă numai şi numai de propria dumitale judecată.

— Sigur că mama lui o să aibă grijă de el un oarecare timp, continuă Lucy, după o tăcere de câteva minute din partea amândurora; dar bietul Edward e atât de abătut din pricina asta! Nu ţi s-a părut că era groaznic de mâhnit când a fost la Barton? Era atât de nenorocit când ne-a părăsit la Longstaple, ca să se ducă să vă viziteze, încât mi-era teamă că o să vi se pară că-i bolnav.

— Va să zică de la unchiul dumitale venea, când ne-a vizitat, nu?

— Da, stătuse cu noi două săptămâni. Credeai c-a venit direct de la Londra?

— Nu, răspunse Elinor, dându-şi cu fiecare amănunt tot mai bine seama de adevărul spuselor lui Lucy. Îmi aduc aminte că ne spunea că a stat două săptămâni la nişte prieteni de lângă Plymouth.

Îşi mai aduse aminte şi de mirarea ce-o simţise când nu-i pomenise nimic altceva despre acei prieteni, că le trecuse până şi numele sub tăcere.

— Nu vi s-a părut îngrozitor de abătut? Repetă Lucy.

— Ba da, aşa ni s-a părut, mai ales când a sosit.

— L-am rugat din suflet să se abţină cât poate, ca nu cumva să vă închipuiţi cum stau lucrurile; dar l-a întristat foarte mult faptul că n-a putut sta cu noi mai mult de două săptămâni şi că m-a văzut în starea de nervi în care mă aflam. Bietul băiat! Mă tem că nici acum nu se simte mai fericit, căci după cum scrie e foarte amărât. Am primit veşti de la el chiar înainte de a pleca din Exeter, spuse ea scoţând o scrisoare din buzunar şi arătându-i indiferentă lui Elinor adresa. Îmi închipui că-i cunoşti scrisul – scrie atât de frumos! Dar scrisoarea asta nu-i scrisă atât de bine ca de obicei. Era obosit, cred, căci literele sunt foarte înghesuite.

Elinor văzu că e într-adevăr scrisul lui şi nu se mai îndoi. Se mângâiase cu ideea că medalionul ar fi putut ajunge în mâna ei din întâmplare; se putea foarte bine să nu i-l fi dăruit Edward; dar un schimb de scrisori între ei nu putea fi decât o urmare a unei logodne formale, nimic altceva nu l-ar fi putut justifica: câteva clipe aproape că-şi pierdu cumpătul – simţi că i se opreşte inima şi cu greu se putu ţine pe picioare; dar era neapărat necesar să se stăpânească şi se luptă cu atâta hotărâre împotriva amărăciunii ce-o copleşise, încât izbuti să se redreseze foarte repede şi întru totul, cel puţin deocamdată.

— Singura mângâiere ce ne-a mai rămas, când suntem despărţiţi vreme atât de îndelungată, este să ne scriem, spuse Lucy, vârându-şi scrisoarea în buzunar. Ba eu mai am o mângâiere pentru că-i am portretul; dar bietul Edward n-o are nici măcar pe asta. Spune că i-ar fi mai uşor dacă mi-ar avea portretul. Când a fost ultima dată la Longstaple i-am dat o şuviţă de păr montată într-un inel şi asta i-a mai adus puţină mângâiere, dar nu la fel de mare ca un portret. Ai observat poate inelul când l-ai văzut, nu?

— Da, l-am observat, spuse Elinor, cu un glas foarte liniştit, sub care se ascundeau o emoţie şi o mâhnire cum nu mai simţise până atunci.

Era umilită, buimăcită, uluită.

Din fericire pentru ea tocmai ajunseseră la vilă, aşa că nu mai putură continua conversaţia. După ce rămaseră cu ele vreo câteva minute, domnişoarele Steele se întoarseră la Barton Park, permiţându-i astfel lui Elinor să reflecteze în linişte şi să fie nefericită.