CAPITOLUL XXIII.

Oricât de puţin s-ar fi bizuit Elinor în general, pe adevărul spuselor lui Lucy, îi fu imposibil, când începu să se gândească serios, să o bănuiască de minciună, în cazul de faţă, în care nici o ispită nu putea explica nebunia de a născoci un astfel de neadevăr. Aşadar Elinor nu mai putea, nu mai îndrăznea să se mai îndoiască de afirmaţiile lui Lucy ce se bazau pe asemenea probabilităţi şi dovezi şi care nu erau contrazise decât de dorinţele lui Elinor. Că avuseseră prilejul să se cunoască în casa domnului Pratt era o mărturie indiscutabilă şi în acelaşi timp alarmantă, o adevărată bază pentru tot ce-i mai spusese Lucy; şi vizita pe care Edward o făcuse lângă Plymouth, tristeţea ce-o manifestase, nemulţumirea lui faţă de propriile sale perspective, atitudinea lui foarte nehotărâtă faţă de ea, faptul că domnişoarele Steele cunoşteau toate intimităţile celor de la Norland şi a legăturilor lor de familie, care adesea o surprinseseră, portretul, scrisoarea, inelul alcătuiau un număr atât de considerabil de probe, încât învinseră orice teamă de-a ei de a-l condamna pe nedrept, stabilind fără putinţă de tăgadă ingratitudinea pe care o manifestase faţă de ea şi pe care nici un fel de simpatie nu te putea face s-o scuzi. Resentimentul ce-l încercă faţă de o asemenea comportare, indignarea ei că se lăsase prinsă în cursă, o făcură să se compătimească o vreme; dar curând alte idei, alte consideraţii îi încolţiră în minte. Oare Edward îi înşelase cu bună-ştiinţă încrederea? Oare afecţiunea pe care i-o arătase era o simplă prefăcătorie? Era oare logodit cu Lucy pentru că aşa-i spunea inima? Nu; Elinor nu putea crede că ceea ce va fi simţit el poate vreodată faţă de Lucy mai simte şi acum. Elinor se bucura de întreaga lui afecţiune. În asta nu se putea înşela. La Norland, mama, surorile ei, Fanny, îşi dăduseră cu toatele seama de sentimentele lui pentru ea; nu era numai o iluzie a propriei ei vanităţi. Fără îndoială că o iubea. Cât de mult îi încălzea inima această convingere. Şi o îndemna să-i ierte atâtea!

Se făcuse vinovat, foarte vinovat că rămăsese la Norland, după ce-şi dăduse seama că ea avea asupra lui o influenţă mai mare decât s-ar fi cuvenit. În această privinţă n-avea nici o scuză; dar dacă-i făcuse un rău ei, apoi atunci lui îşi făcuse un rău şi mai mare; dacă situaţia ei era de plâns, a lui era disperată. Imprudenţa lui o făcuse să se simtă nenorocită un timp; dar se părea că-l lipsise de orice şansă de a fi fericit. Cu timpul era posibil ca ea să-şi regăsească liniştea; dar el, la ce se putea aştepta el? Putea fi oare vreodată îndeajuns de fericit cu Lucy Steele? Chiar dacă n-o iubea pe Elinor, putea el oare, cu integritatea şi delicateţea ce-l caracterizau, cu mintea lui atât de ascuţită, să fie mulţumit cu o nevastă ca ea – incultă, prefăcută şi egoistă?

Era firesc ca pasiunea juvenilă pe care o făcuse la nouăsprezece ani să-i fi răpit puterea de a mai vedea altceva decât frumuseţea ei şi firea ei supusă, dar următorii patru ani – ani care, dacă sunt folosiţi în mod raţional, dezvoltă atât de mult puterea de înţelegere – trebuie să-i fi deschis ochii asupra lipsurilor din educaţia ei, deşi aceeaşi perioadă de timp petrecută alături de ea, într-o societate de duzină şi cu îndeletniciri frivole, o privaseră pe Lucy de acea simplitate care ar fi putut cândva să dea o notă interesantă frumuseţii ei.

Dacă presupunând că voia să se însoare cu ea, cum cu Elinor întâmpinase din partea mamei lui greutăţi ce lui i se păruseră foarte mari, cu atât mai mari trebuiau să fie ele acum când avea o logodnică inferioară şi ca poziţie socială şi probabil şi ca avere. De fapt poate că aceste greutăţi nu-i puneau prea mult la încercare răbdarea, din moment ce inima lui se înstrăinase atât de mult de Lucy; dar ce tristă e soarta cuiva căruia, eventuala lipsă de înţelegere şi opoziţie din partea familiei, nu-i aduc decât uşurare!

Şi pe când aceste gânduri i se perindau dureros prin minte, îl deplângea pe el mai mult decât pe ea însăşi. Îmbărbătată de convingerea că nu făptuise nimic care să o facă să merite suferinţa prin care trecea şi mângâindu-se cu credinţa că nici Edward nu făcuse nimic care să-l coboare în ochii ei, considera că ar putea chiar şi acum, după prima durere ce-o simţise de pe urma unei grele lovituri, să se stăpânească îndeajuns spre a le putea face pe mama şi pe surorile ei să nu bănuiască adevărul. Şi izbuti atât de bine să facă faţă situaţiei, încât, atunci când le întâlni la masă, la numai două ore după ce-şi pierduse cele mai dragi speranţe, nimeni nu şi-ar fi putut închipui, după felul în care se comportau cele două surori, că Elinor jelea în secret, gândindu-se la piedicile ce aveau s-o despartă pentru totdeauna de cel pe care îl iubea şi că în sinea ei Marianne se gândea numai la desăvârşitele calităţi ale unui bărbat despre care era sigură că o iubeşte din toată inima şi pe care se aştepta să-l vadă apărând în fiecare trăsură ce se apropia de casa lor.

Faptul că trebuia să ascundă de mama ei şi de Marianne ceea ce i se spusese în mod confidenţial, deşi aceasta însemna un efort în plus pentru Elinor, nu-i sporea de loc mâhnirea. Dimpotrivă, se simţea uşurată că nu e nevoită să le împărtăşească ceva ce le-ar supăra atât de tare şi să fie în acelaşi timp constrânsă de a le auzi condamnându-l pe Edward, ceea ce ar fi fost doar rezultatul firesc al iubirii lor profunde faţă de ea; asta n-ar mai fi putut suporta.

Ştia că n-o pot ajuta cu vorba sau cu sfatul; înduioşarea şi durerea lor i-ar fi sporit mâhnirea şi stăpânirea ei de sine n-ar fi fost încurajată nici de exemplul şi nici de preţuirea lor. Singură, era mai puternică; şi bunul ei simţ era un sprijin atât de serios pentru ea, încât fermitatea îi rămase la fel de neclintită, aparenţa veseliei la fel de neabătută pe cât putea să fie, după ce trecuse cu atât de puţină vreme în urmă prin încercări cumplite.

Oricât de mult ar fi îndurerat-o prima ei conversaţie cu Lucy asupra subiectului respectiv, foarte curând simţi dorinţa de a o reînnoi; şi aceasta din mai multe motive.

Vroia să mai audă o dată multe dintre amănuntele în legătură cu logodna lor; vroia mai cu seamă să înţeleagă mai bine adevăratele sentimente ale lui Lucy faţă de Edward, să-şi dea seama dacă fusese sinceră când îşi exprimase dragostea profundă faţă de el; şi vroia mai ales să o convingă pe Lucy, prin dorinţa ei de a redeschide discuţia şi prin calmul pe care urma să-l dovedească cu acest prilej, că nu avea decât un interes prietenesc, pentru că îi era tare teamă că agitaţia ce-o manifestase fără să vrea, în cursul conversaţiei din acea dimineaţă, să nu i se fi părut celeilalte cam dubioasă. Nu era de loc imposibil ca Lucy să fie geloasă pe ea: era evident că Edward o lăudase întotdeauna foarte mult şi aceasta reieşea nu numai din afirmaţiile lui Lucy, ci şi din faptul că aceasta îndrăznise să-i încredinţeze, deşi o cunoştea atât de puţin, un secret de o importanţă evidentă, mărturisită şi de ea însăşi.

Şi chiar şi informaţiile pe care sir John i le dăduse în glumă trebuie să fi avut o oarecare greutate. Dar, dacă Elinor era atât de încredinţată că Edward o iubeşte cu adevărat, nu mai era nevoie, pe de altă parte, de prea multă gândire, ca să-ţi dai seama că Lucy este geloasă; şi însăşi încrederea pe care i-o arătase constituia o dovadă că aşa şi este. Ce alte motive ar fi avut să-i dezvăluie asemenea lucruri, dacă nu să o informeze pe Elinor de drepturile pe care ea, Lucy, le avea faţă de Edward şi să o îndemne să-l evite pe viitor? Nu întâmpină, prin urmare, prea mari greutăţi în a înţelege aceste intenţii ale rivalei ei; şi cu toate că era ferm hotărâtă să acţioneze faţă de ea aşa cum o îndemnau principiile ei de onoare şi de cinste, să lupte împotriva afecţiunii ce-o simţea faţă de Edward şi să-l vadă cât mai puţin posibil, nu-şi putu refuza mângâierea de a se strădui să o convingă pe Lucy că inima ei nu-i câtuşi de puţin rănită. Şi întrucât acum nu mai putea afla nimic care s-o doară mai mult decât ceea ce i se spusese până atunci, nu se îndoi cât de cât de capacitatea ei de a asculta din nou, cu tot calmul, toate amănuntele.

Dar se întâmplă să nu aibă prea curând ocazia de a mai sta de vorbă cu Lucy, aşa cum ar fi vrut, deşi aceasta era tot atât de dispusă, pe cât era şi Elinor, să profite de primul prilej ce s-ar fi ivit; într-adevăr, vremea nu mai fu destul de frumoasă ca să le permită să facă împreună o plimbare, în cursul căreia le-ar fi venit foarte uşor să se separe de ceilalţi; şi deşi se vedeau cel puţin o dată la două zile, fie la Barton Park, fie la vilă, dar mai ales la conac, nu puteau niciodată să stea de vorbă. O astfel de idee n-ar fi putut intra vreodată nici în capului lui sir John şi nici în acela al ladyei Middleton; aşa încât foarte rar se mai ivea prilejul ca ei să stea cu toţii de vorbă, iar cât despre o discuţie între patru ochi, nici nu se putea pune problema. Se întâlneau să mănânce, să bea şi să râdă împreună, să joace cărţi sau alte jocuri de salon suficient de zgomotoase.

Avuseseră astfel loc mai multe întâlniri de acest fel, fără să i se ofere lui Elinor vreo şansă de a sta de vorbă în taină cu Lucy când, într-o dimineaţă, sir John trecu pe la vilă să le roage să ia cu toatele masa în ziua aceea cu lady Middleton, deoarece el era obligat să se ducă la clubul din Exeter şi, dacă ele nu acceptau invitaţia, soţia lui ar fi rămas absolut singură, numai cu mama ei şi cu cele două domnişoare Steele. Elinor, care presimţea că avea să poată aborda mai cu uşurinţă problema ce-o interesa, într-un grup ca cel ce urma să se întrunească, şi că aveau să se simtă mai în largul lor sub oblăduirea liniştită şi manierată a ladyei Middleton, decât a soţului ei care în genere organiza petreceri gălăgioase, acceptă imediat invitaţia.

Margaret fu şi ea de acord să se ducă, după ce primi încuviinţarea mamei ei, iar Marianne, care nu era niciodată dispusă să ia parte la aceste petreceri, fu şi ea convinsă de mama ei care nu putea suporta să o vadă că renunţă la distracţii.

Prin urmare domnişoarele Dashwood se duseră la Barton Park şi lady Middleton fu din fericire scutită de îngrozitoarea singurătate de care fusese ameninţată.

Întâlnirea nu fu mai puţin searbădă decât se aşteptase Elinor; nu scoase la iveală nici o noutate de gândire sau de exprimare; şi nimic nu fu mai puţin interesant decât ceea ce discutară atât în sufragerie, cât şi în salon, unde li se alăturară şi copiii; şi atâta timp cât ei rămaseră acolo fu cu desăvârşire convinsă că nu-i va putea distrage atenţia lui Lucy, pentru a-şi putea pune planul în aplicare. Copiii se retraseră abia după ce-şi băură ceaiul. După care se aranjă masa de joc şi Elinor începu să se întrebe cum de-şi putuse măcar închipui că va găsi timp să stea de vorbă cu Lucy la Barton Park. Se ridicară toate, pregătindu-se să ia parte la jocul de cărţi.

Lady Middleton îi spuse lui Lucy:

— Mă bucur că n-ai să-i termini coşuleţul micuţei mele Anna-Maria în astă-seară, căci sunt sigură că au să te doară ochii să lucrezi filigran la lumina lumânării.

Mâine dimineaţă o să vedem noi cum o să-i alinăm dezamăgirea şi sper că o să izbutim să o facem să nu-i mai pară rău.

Aluzia fu suficientă pentru ca Lucy să se trezească la realitate numaidecât şi să răspundă:

— Greşiţi foarte tare, lady Middleton; aşteptam doar să văd dacă vă puteţi aranja partida de cărţi fără mine, altfel de mult aş fi lucrat la filigranul meu; pentru nimic în lume n-aş vrea să-l dezamăgim pe îngeraşul nostru; şi dacă aveţi nevoie de mine la masa de joc, sunt foarte hotărâtă să termin coşuleţul după cină.

— Eşti foarte drăguţă – sper că n-au să te doară ochii. Nu vrei să fii amabilă să suni clopoţelul să ţi se mai aducă nişte lumânări ca să poţi lucra mai bine? Ştiu că biata mea fetiţă ar fi îngrozitor de dezamăgită dacă coşuleţul n-ar fi gata mâine dimineaţă; căci deşi i-am spus că sunt sigură că n-are să fie, sunt convinsă că se aşteaptă să-l aibă.

Lucy îşi trase numaidecât măsuţa de lucru lângă ea şi se aşeză din nou cu o vioiciune şi o voioşie care păreau a sugera că pentru ea nu putea exista o mai mare desfătare decât a face coşuleţ din filigran pentru un copil răsfăţat.

Lady Middleton le propuse celorlalte să joace cazino.

Nimeni nu ridică vreo obiecţie, în afară de Marianne, care, cu obişnuita ei indiferenţă faţă de normele obişnuite de politeţe, exclamă:

— Sper, lady Middleton, că pe mine veţi avea bunătatea să mă scuzaţi, ştiţi că detest jocul de cărţi. Am să mă duc la pian; n-am mai pus mâna pe el de când a fost acordat.

Şi fără alte ceremonii se întoarse şi se îndreptă spre pian.

Lady Middleton părea a mulţumi Domnului că ea una nu se exprimase niciodată cu atâta lipsă de politeţe.

— Ştiţi, doamnă, spuse Elinor, străduindu-se să mai atenueze purtarea jignitoare a surorii ei, Mariannei îi vine foarte greu să se ţină departe de acest instrument şi drept să vă spun nici nu prea e de mirare, căci e pianul cel mai bine acordat pe care l-am auzit vreodată.

Acum cele cinci femei care mai rămăseseră urmau să tragă cărţile.

Elinor continuă:

— Poate că, dacă s-ar întâmpla să rămân pe dinafară, i-aş putea fi de vreun ajutor domnişoarei Steele, eventual să-i răsucesc hârtiile; mai sunt atâtea de făcut la coşuleţ, încât cred că, lucrând singură, i-ar fi imposibil să-l termine în seara asta. Mi-ar face o deosebită plăcere să lucrez şi eu la el, dacă m-ar lăsa s-o ajut.

— Dar ţi-aş rămâne îndatorată, exclamă Lucy, căci constat că am mai multe de făcut la el decât îmi închipuisem; şi zău c-ar fi îngrozitor ca până la urmă s-o dezamăgim pe scumpa noastră Anna-Maria.

— Ar fi într-adevăr îngrozitor, spuse cealaltă domnişoară Steele. Mititica de ea, cât o mai iubesc!

— Eşti foarte drăguţă, îi spuse lady Middleton lui Elinor; şi dacă zici că ţi-ar place într-adevăr să lucrezi la coşuleţ, poate că nu te-ar supăra dacă n-ai intra în joc decât la turul următor sau vrei poate să-ţi încerci norocul chiar acum?

Elinor acceptă bucuroasă prima dintre propuneri şi astfel, cu puţină iscusinţă, pe care Marianne n-ar fi condescins niciodată să o pună în aplicare, îşi atinse scopul, mulţumind-o totodată şi pe lady Middleton. Lucy îi făcu loc plină de solicitudine şi astfel cele două frumoase rivale se aşezară, una lângă alta, la aceeaşi masă şi, în cea mai deplină armonie, se apucară de aceeaşi lucrare. Pianul la care se aşezase Marianne, care cufundată în muzică şi în propriile ei gânduri şi uitase că în odaie se mai află şi altcineva în afară de ea, era din fericire atât de aproape de ele, încât Elinor consideră că poate acum, la adăpostul zgomotului pe care îl făcea, să abordeze în siguranţă subiectul ce-o interesa, fără să rişte să fie auzită de la masa de joc.