CAPITOLUL XXIV.

Pe un, ton ferm, deşi plin de prudenţă, Elinor începu în felul următor:

— N-aş merita încrederea cu care m-ai onorat, dacă nu mi-aş manifesta dorinţa sau curiozitatea de a relua subiectul. Aşadar, am să-l redeschid, fără să-mi cer scuze.

— Îţi mulţumesc că ai spart gheaţa, exclamă Lucy cu căldură, m-am mai liniştit acum; căci în ziua aceea de luni mi-a fost teamă să nu te fi jignit într-un fel sau altul, prin cele ce ţi-am spus.

— Să mă fi jignit! Cum poţi să-ţi închipui una ca asta? Dar crede-mă, te rog, îi spuse Elinor cu toată sinceritatea, n-am nici cea mai mică intenţie să te fac să crezi aşa ceva. Ai avut vreun motiv de a-mi acorda încrederea, care să fie prea puţin măgulitor sau ruşinos cumva pentru mine?

— Te asigur, totuşi, îi răspunse Lucy şi ochii ei mici şi iuţi scăpărară plini de înţeles, mi s-a părut că felul dumitale de a fi trădează o răceală şi o nemulţumire, care m-au făcut să mă simt stânjenită. Am avut impresia certă că eşti supărată pe mine, şi de atunci îmi tot reproşez că te-am necăjit, îndrăznind să-ţi dezvălui propriile mele necazuri. Dar sunt foarte bucuroasă să constat că n-a fost decât o închipuire din partea mea şi că de fapt nu-mi aduci nici o vină. Dac-ai şti ce mângâiere a fost pentru mine să-mi uşurez sufletul spunându-ţi dumitale ceea ce mă preocupă în fiecare clipă a vieţii mele, sunt sigură că din milă ai trece cu vederea orice altceva.

— Da, îmi închipui că trebuie să fi fost o mare uşurare pentru dumneata să-ţi descarci sufletul şi fii încredinţată că n-ai să ai niciodată vreun motiv să-ţi pară rău. Cazul dumitale este foarte nefericit, am impresia că eşti copleşită de greutăţi; dar dragostea ce v-o purtaţi unul altuia o să vă fie un sprijin. Cred că domnul Ferrars depinde pe de-a-ntregul de mama lui.

— N-are decât două mii de lire care să fie ale lui: ar însemna o nebunie să ne căsătorim în astfel de condiţii; deşi, de-ar fi după mine, aş putea renunţa, fără ca măcar să oftez, la orice şansă mai bună. Am fost întotdeauna obişnuită să mă descurc cu un venit foarte mic şi m-aş putea lupta cu sărăcia de dragul lui; dar îl iubesc prea mult pentru ca egoismul meu să-l lipsească, poate, de ceea ce i-ar da mama lui, dacă s-ar căsători după dorinţa inimii ei. S-ar putea să trebuiască să aşteptăm mulţi ani. Asta ar fi o perspectivă alarmantă aproape cu orice alt bărbat din lume; dar ştiu că nimic nu m-ar putea lipsi de fidelitatea şi dragostea lui Edward.

— Cred că această convingere înseamnă totul pentru dumneata; şi nu mă îndoiesc că şi el e susţinut de aceeaşi încredere în dragostea şi fidelitatea dumitale.

Dacă vigoarea acestui ataşament reciproc ar scădea, aşa cum se întâmplă la mulţi oameni, şi în multe împrejurări, în decursul unei logodne de patru ani, situaţia voastră ar fi fost într-adevăr de plâns.

La aceste cuvinte Lucy îşi ridică privirile, dar Elinor avu grijă ca faţa ei să nu trădeze nici o expresie care să împrumute cuvintelor ei vreo umbră de bănuială.

— Dragostea lui Edward pentru mine, spuse Lucy, a şi fost prea bine pusă la încercare de despărţirea noastră lungă, nespus de lungă; încă de când ne-am logodit şi-a dovedit trăinicia atât de bine, încât ar fi ceva de neiertat dacă m-aş îndoi acuma de ea. Pot spune fără să greşesc că în privinţa asta nu m-a făcut să mă alarmez nici măcar un moment începând din clipa în care ne-am cunoscut.

Elinor nici nu ştiu dacă e cazul să zâmbească sau să suspine auzind această afirmaţie.

Lucy continuă:

— Sunt cam geloasă din fire şi, datorită poziţiilor noastre sociale deosebite, datorită faptului că el iese în lume mult mai des decât mine, datorită faptului că am fost mai tot timpul despărţiţi, sunt îndeajuns de bănuitoare ca să pot descoperi într-o clipă adevărul, dacă aş fi observat cea mai mică schimbare în comportarea lui faţă de mine, sau vreo stare de spirit pe care să nu mi-o pot explica sau să fi vorbit de vreo femeie mai mult decât despre alta sau să fi părut, cât timp a stat la Longstaple, să fie în vreun fel oarecare mai puţin fericit decât de obicei. Nu vreau să spun că am în general un spirit de observaţie foarte dezvoltat sau că le văd pe toate foarte repede, dar sunt sigură că dacă aşa ar sta lucrurile n-aş putea să fiu păcălită.

„Toate astea, gândi Elinor, sunt foarte frumoase; dar niciuna dintre noi nu se poate înşela în această privinţă.”

După o scurtă tăcere, întrebă:

— Ce aveţi de gând să faceţi? Sau n-aveţi nici o intenţie în afară de aceea de a aştepta moartea doamnei Ferrars, ceea ce ar fi o soluţie extremă, tristă şi zguduitoare. E hotărât oare fiul ei să se supună unei astfel de aşteptări şi situaţiei chinuitoare a atâtor ani de încordare, în care să te amestece şi pe dumneata, decât să rişte mai degrabă s-o supere o vreme mărturisindu-i adevărul?

— De-am fi siguri că n-ar fi vorba decât de o vreme!

Dar doamna Ferrars e o femeie mândră şi încăpăţânată şi e foarte probabil că, o dată cu primul acces de mânie pe care l-ar avea când ar afla adevărul, i-ar trece toată averea pe numele lui Robert; acest gând mă face să mă tem să iau nişte măsuri pripite, mai ales de dragul lui Edward.

— Şi de dragul dumitale, sau mergi cu dezinteresul până dincolo de orice raţiune?

Lucy o privi din nou pe Elinor şi tăcu.

— Îi cunoşti pe domnul Robert Ferrars? O întrebă Elinor.

— De loc, nu l-am văzut niciodată, dar îmi închipui că trebuie să fie foarte deosebit de fratele lui – un prost şi un mare fandosit.

— Un mare fandosit! Repetă cealaltă domnişoară Steele, a cărei ureche prinsese cuvintele, când Marianne se oprise dintr-o dată din cântat. Presupun că vorbesc despre curtezanii lor favoriţi.

— Nu, surioară, greşeşti în privinţa asta, exclama Lucy – curtezanii noştri favoriţi nu sunt mari fandosiţi.

— Cât despre cel al domnişoarei Dashwood vă dau eu cuvântul că nu este, spuse doamna Jennings, râzând cu poftă; este cel mai modest şi mai bine crescut tânăr, ce mi-a fost dat vreodată să cunosc; dar în ceea ce o priveşte pe Lucy, e o fată atât de şmecheră, încât nu ştii niciodată de cine-i place.

— Oh, exclamă domnişoara Steele cea mare, privind în jur cu mult subînţeles, curtezanul lui Lucy, credeţi-mă, este tot atât de modest şi de bine crescut ca şi cel al domnişoarei Dashwood.

Elinor roşi fără să vrea. Lucy îşi muşcă buzele şi se uită supărată la sora ei. Un timp între ele se aşternu tăcerea. Lucy fu cea care o întrerupse, vorbind cu glas şi mai scăzut, deşi Marianne tocmai le oferea o bună ocrotire cântându-le un concert maiestuos.

— Am să-ţi vorbesc deschis despre un plan al meu, la care mă tot gândesc de câtva timp şi care sper că va mai aranja lucrurile într-o oarecare măsură; de altfel trebuie să-ţi împărtăşesc secretul, căci urmează să-mi dai o mână de ajutor. Cred că-l cunoşti pe Edward îndeajuns de bine încât să ştii că ar prefera biserica oricărei alte profesii. Potrivit planului meu ar trebui să îmbrace haina preoţească, şi încă repede, apoi, cu intervenţia dumitale, pe care sunt sigură că vei fi atât de bună s-o faci din prietenie pentru el şi sper că şi din simpatie pentru mine, fratele dumitale ar putea fi convins să-i acorde parohia de la Norland, care e foarte bună, după câte am auzit şi se pare că actualul paroh nu mai are mult de trăit. Ar fi destul să ne lase să ne căsătorim, iar în ceea ce priveşte restul, ne vom încredinţa timpului şi norocului.

— Am să fiu întotdeauna bucuroasă, replică Elinor, să-mi dovedesc într-un fel stima şi prietenia ce-o am pentru domnul Ferrars; dar nu-ţi dai seama oare că intervenţia mea n-ar fi necesară într-o astfel de ocazie?

El e fratele soţiei lui John Dashwood – şi aceasta e cea mai bună recomandare pentru soţul ei.

— Dar soţia lui Dashwood n-ar prea vrea ca Edward să intre în rândul clerului.

— Atunci, bănuiesc că nici influenţa mea n-ar putea să vă fie de prea mare ajutor.

Tăcură din nou un răstimp. În cele din urmă Lucy exclamă, cu un oftat adânc:

— Cred că cel mai înţelept lucru pe care l-aş putea face ar fi să termin toată povestea asta, rupând chiar acum logodna. Se pare că suntem atât de copleşiţi de greutăţi din toate părţile, încât, deşi o vreme o să fim nenorociţi, poate c-o să fim mai fericiţi până la urmă. N-ai vrea să-mi dai un sfat, domnişoară Dashwood?

— Nu, răspunse Elinor cu un zâmbet care ascundea o mare tulburare; n-am să-ţi dau nici un fel de sfat în legătură cu un asemenea subiect. Ştii prea bine că părerea mea n-o să aibă prea mare trecere la dumneata, în afară de cazul în care ar fi la fel cu a dumitale.

— Zău că mă nedreptăţeşti, replică Lucy pe un ton foarte solemn; nu cunosc pe nimeni a cărui părere s-o preţuiesc mai mult decât pe a dumitale şi sunt sigură că dac-ar fi să-mi spui: „Te sfătuiesc să rupi neapărat logodna cu Edward Ferrars, căci ar fi spre fericirea voastră a amândurora”, m-aş hotărî să fac precum spui fără zăbavă.

Elinor se ruşină ea însăşi de ipocrizia viitoarei soţii a lui Edward şi replică:

— Acest compliment m-ar speria suficient ca să nu-mi mai dau cu părerea asupra problemei în discuţie, în cazul în care mi-aş fi format vreuna. Îmi exagerează prea mult influenţa: puterea de a despărţi doi oameni pe care-î leagă o dragoste atât de solidă înseamnă prea mult pentru o persoană indiferentă în această privinţă.

— Tocmai pentru că dumneata eşti indiferentă, spuse Lucy, cu o oarecare pică şi subliniind cuvintele în mod deosebit, părerea dumitale are atâta importanţă pentru mine. Dacă s-ar presupune că eşti influenţată în orice fel de propriile dumitale sentimente, atunci părerea dumitale n-ar mai merita să fie luată în seamă.

Elinor consideră că e mai înţelept să nu-i mai răspundă la aceste cuvinte, ca să nu ajungă în mod cu totul neconvenabil la o şi mai mare intimitate şi lipsă de rezervă; era chiar oarecum hotărâtă să nu mai atingă acest subiect. Aşa că această discuţie dintre ele fu urmată de altă pauză de minute întregi şi din nou Lucy fu aceea care rupse tăcerea:

— O să vii la Londra în iarna asta, domnişoară Dashwood? Întrebă ea, cu acea mulţumire de sine care-i era atât de firească.

— Nu, nu, n-am să vin…

— Îmi pare rău, răspunse cealaltă, dar ochii i se înseninară când auzi vestea, mi-ar fi făcut plăcere să te întâlnesc acolo! Dar îmi închipui că până la urmă tot o să vii dumneata. Sunt sigură că fratele şi cumnata dumitale or să te invite la ei.

— N-am să le accept invitaţia, chiar dacă mi-ar face-o.

— Vai ce rău îmi pare! Eram sigură c-am să te întâlnesc acolo. În a doua jumătate a lunii ianuarie Anne şi cu mine urmează să ne ducem să stăm la nişte rude care de câţiva ani ne tot poftesc să venim la ele. Dar eu mă duc numai ca să-l pot întâlni pe Edward. O să fie şi el acolo în februarie, altfel Londra n-ar prezenta nici o atracţie pentru mine; nu prea mă simt bine acolo.

Curând Elinor fu chemată la masa de joc, deoarece primul tur se terminase, aşa încât conversaţia confidenţială dintre cele două domnişoare luă sfârşit; ele se supuseră situaţiei fără părere de rău, căci niciuna nu spusese ceva care să le facă să se antipatizeze mai puţin decât până atunci; Elinor se aşeză la masa de joc cu trista convingere că Edward nu numai că n-o iubeşte pe aceea care urma să-i fie nevastă, dar că nici măcar nu are vreo şansă să fie cât de cât mulţumit în căsnicia lui, lucru pe care i l-ar fi asigurat fără doar şi poate afecţiunea sinceră a lui Elinor faţă de el; căci numai egoismul putea îndemna o femeie să silească un bărbat să menţină o logodnă, despre care ea îşi dădea atât de perfect de bine seama că e o povară.

De atunci Elinor nu mai luă subiectul în discuţie; când era abordat de Lucy, care rareori scăpa prilejul de a începe să vorbească despre el şi care avea o deosebită grijă să-şi informeze confidenta despre fericirea ei ori de câte ori primea vreo scrisoare de la Edward, Elinor se comporta cu calm şi precauţie, căutând să schimbe vorba, fără a fi nepoliticoasă; căci avea impresia că aceste discuţii ar fi însemnat să-i ofere lui Lucy o plăcere pe care nu o merita şi care ar fi fost periculoasă pentru ea însuşi.

Vizita domnişoarelor Steele la Barton Park se prelungi cu mult peste termenul invitaţiei iniţiale ce li se făcuse.

Erau tot mai apreciate; prezenţa lor părea indispensabilă.

Sir John nici nu vroia să audă de plecarea lor; şi în ciuda numeroaselor angajamente pe care le aveau de multă vreme la Exeter, în ciuda absolutei necesităţi ca ele să se întoarcă imediat acolo pentru a le îndeplini, ceea ce nu uitau să sublinieze la sfârşitul fiecărei săptămâni, fură convinse prin insistenţe să rămână la Barton Park aproape două luni şi să ajute la desfăşurarea acelei sărbători care necesită un număr mult mai mare de baluri intime şi de mese numeroase decât cele obişnuite, pentru a-şi dovedi importanţa.