CAPITOLUL XXV.

Deşi doamna Jennings avea obiceiul să-şi petreacă o bună parte a anului prin casele copiilor, rudelor şi prietenilor ei, ea avea totuşi şi o reşedinţă proprie şi stabilă. De la moartea soţului ei, care făcuse comerţ prosper într-un cartier mai puţin elegant al Londrei, ea locuise în fiecare iarnă într-o casă de pe una din străzile de lângă Portman Square. Şi către această locuinţă începu ea să-şi îndrepte gândurile când se apropie luna ianuarie, şi într-o bună zi, cu totul pe neaşteptate, le rugă pe cele două domnişoare Dashwood să o însoţească într-acolo. Elinor, care nu observase cum se îmbujorează sora ei şi nici înfăţişarea plină de interes a acesteia, ceea ce dovedea că ideea nu-i este indiferentă, refuză imediat şi categoric propunerea în numele amândurora, nu fără să-şi arate însă recunoştinţa. Credea că exprimă atât dorinţa ei, cât şi pe aceea a surorii ei. Pretinse că sunt ferm hotărâte să n-o părăsească pe mama lor în acea perioadă a anului. Doamna Jennings fu oarecum surprinsă că i se respinge invitaţia şi o repetă numaidecât.

— Doamne, Dumnezeule! Dar sunt convinsă că mama voastră se poate prea bine lipsi de voi şi vă rog foarte mult să-mi acordaţi favoarea prezenţei voastre, căci ţin foarte, foarte mult să veniţi cu mine. Să nu vă închipuiţi că o să mă incomodaţi în vreun fel oarecare, căci n-am să mă deranjez câtuşi de puţin pentru voi. Va trebui doar s-o trimit pe Betty cu diligenţa şi sper că atâta lucru îmi pot permite. Noi trei o să putem călători foarte bine în trăsura mea; şi când om fi la Londra, dacă n-are să vă placă să vă duceţi unde merg eu, foarte bine, n-aveţi decât să mergeţi oricând cu vreuna dintre fetele mele. Sunt sigură că mama voastră n-are să aibă nimic împotrivă; căci eu am avut atâta noroc să-mi urnesc pietrele din casă, încât cred că are să mă considere foarte potrivită în a avea grijă de voi; şi dacă n-am să vă mărit cel puţin pe una dintre voi foarte bine, înainte de a mă părăsi, apoi atunci să ştiţi că asta n-o să fie din vina mea. Să n-aveţi nici o grijă: am să ştiu eu cum să vă laud tuturor tinerilor de pe acolo.

— Am impresia, spuse sir John, că domnişoara Marianne n-ar avea nimic împotriva acestui plan, dacă sora ei mai mare ar fi şi ea de acord. Zău că n-ar fi de loc drept să nu se distreze puţin, numai pentru că domnişoara Elinor este împotrivă. Aşa că v-aş sfătui pe dumneavoastră două s-o porniţi spre Londra, când vă plictisiţi de Barton Park, fără să-i mai spuneţi un cuvânt despre asta domnişoarei Elinor.

— Ei, exclamă doamna Jennings, sunt convinsă c-am să mă simt grozav de bine în tovărăşia domnişoarei Marianne, indiferent dacă domnişoara Elinor ne va însoţi sau nu, numai că eu zic, ştii vorba aceea, cu cât suntem mai mulţi, cu atât ne distrăm mai bine şi am crezut că şi pentru ele are să fie mai agreabil să se afle împreună; pentru că dacă s-ar plictisi de mine, ar putea sta de vorbă între ele şi ar putea râde pe la spate de ciudăţeniile mele. Dar dacă nu amândouă, atunci măcar una din ele trebuie să vină cu mine. Doamne sfinte! Cum vă închipuiţi că aş putea trăi de una singură, eu, care am fost întotdeauna obişnuită, până în iarna asta, s-o am pe Charlotte cu mine! Haide, domnişoară Marianne, să dăm mâna c-am făcut târgul şi dacă până la urmă domnişoara Elinor are să se răzgândească, cu atât mai bine.

— Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc din inimă, spuse Marianne cu căldură, invitaţia ce mi-aţi făcut-o mă face să vă rămân de-a pururi recunoscătoare, şi aş fi foarte fericită, da, mai mult decât fericită, să o pot accepta. Dar mama, draga, buna mea mamă – îmi dau seama câtă dreptate a avut Elinor când v-a refuzat – dacă în lipsa noastră s-ar simţi mai puţin fericită, mai puţin la largul ei, o, nu, nimic nu m-ar putea ispiti s-o părăsesc. N-ar trebui în nici un caz să forţăm nota.

Doamna Jennings îşi repetă convingerea că doamna Dashwood se poate lipsi foarte bine de ele; şi Elinor, care acum o înţelegea pe sora ei şi-şi dădea seama cât de indiferente îi sunt toate celelalte în dorinţa ei de a fi din nou lângă Willoughby, nu se mai opuse făţiş propunerii, lăsând-o pur şi simplu pe seama hotărârii ce avea s-o ia mama lor, de la care, totuşi, nu prea spera să primească vreun sprijin în a împiedica o vizită pe care nu putea să n-o aprobe pentru Marianne şi pe care, în ceea ce o privea, Elinor avea motive speciale s-o evite. Mama lor avea să susţină orice dorinţă a Mariannei: nu se putea aştepta s-o facă să se manifeste cu prudenţă într-o chestiune în care nu reuşise să o determine să fie mai puţin încrezătoare; şi nu îndrăznea să-i explice motivul pentru care ea n-ar fi vrut să se ducă la Londra.

Că Marianne, pretenţioasă cum era, cunoscând foarte bine felul de a fi al doamnei Jennings şi fiindu-i silă de el, nu ţinuse socoteală de nici un inconvenient de acest fel, nesocotise cu totul faptul că irascibilitatea ei va fi mereu pusă la încercare şi n-avusese în vedere decât un singur obiectiv, toate acestea erau dovada cea mai puternică a importanţei deosebite pe care o prezenta acest obiectiv pentru ea; aşa că Elinor nu se aşteptase la una ca asta pentru nimic în lume, în ciuda a tot ce se întâmplase.

Când doamnei Dashwood i se aduse la cunoştinţă invitaţia primită, nici nu vru să audă că fetele sale ar putea-o refuza din pricina ei, fiind convinsă că o călătorie de acest fel ar fi foarte distractivă pentru amândouă şi dându-şi seama – în ciuda comportării pline de atenţie şi de dragoste a Mariannei faţă de ea – cât de mult ţine aceasta să o accepte; insistă deci ca amândouă fiicele ei să primească imediat invitaţia şi apoi, cu obişnuitul ei optimism, începu să prevadă tot felul de avantaje pe care le-ar avea, cu toatele, de pe urma acestei despărţiri.

— Sunt încântată de această propunere, exclamă ea, este exact ce mi-aş fi dorit. Margaret şi cu mine o să profităm de pe urma ei la fel de mult ca şi voi. Când voi şi familia Middleton veţi fi plecat, noi ne vom continua viaţa cum nu se poate mai liniştite şi fericite, cu cărţile şi muzica noastră. Când o să vă întoarceţi înapoi, nici n-o s-o mai recunoaşteţi pe Margaret, atât de mari progrese va fi făcut! Şi am şi un mic plan de transformare a dormitoarelor voastre, pe care l-am putea pune acum în aplicare fără a deranja pe nimeni. E foarte bine să vă duceţi la Londra; orice tânără de condiţia voastră trebuie să cunoască obiceiurile şi distracţiile din Londra. O să fiţi în grija unei femei care o să vă fie ca o mamă şi de a cărei bunătate faţă de voi nici nu mă pot îndoi. Şi fără doar şi poate că o să vă vedeţi şi fratele şi orice cusururi ar avea el sau nevasta lui, nu mă pot obişnui cu ideea, când mă gândesc al cui fiu este, să vă ştiu cu totul înstrăinate de el.

— Cu toate că te-ai gândit, aşa cum faci de obicei, numai şi numai la fericirea noastră, şi-ai şters cu buretele toate impedimentele pe care le ridică plecarea noastră, există totuşi, după părerea mea, o obiecţie ce nu poate fi atât de uşor înlăturată.

Faţa Mariannei se posomori.

— Şi ce vrea să sugereze scumpa, prudenta mea Elinor? Întrebă doamna Dashwood. Cu ce obstacol formidabil are de gând să ne sperie? Să n-aud nici o vorbă despre cheltuielile ce s-ar putea ivi.

— Obiecţiunea mea este următoarea: deşi am părerile cele mai bune despre inima doamnei Jennings, ea nu este totuşi o femeie a cărei prezenţă să ne ofere plăcere sau a cărei protecţie să ne înalţe în ochii lumii.

— Asta-i foarte adevărat, replică mama ei, dar nu prea o să rămâneţi voi numai în tovărăşia ei, iar în public o să apăreţi întotdeauna împreună cu lady Middleton.

— Dacă Elinor are unele reţineri din pricină că n-o prea agreează pe doamna Jennings, spuse Marianne, asta nu trebuie să mă împiedice pe mine să accept invitaţia.

Eu n-am astfel de scrupule şi sunt sigură c-am să suport uşor toate neplăcerile legate de acest lucru.

Elinor nu putu să nu zâmbească la această manifestare de indiferenţă faţă de felul de a fi al unei persoane, faţă de care Marianne se purtase în aşa fel încât cu multă greutate putuse ea uneori s-o convingă pe Marianne să fie cât de cât politicoasă; se hotărî aşadar în sinea ei să se ducă şi ea, dacă sora ei va persista în dorinţa de-a pleca, căci nu găsea că este potrivit să o lase pe Marianne călăuzită numai de propria ei judecată sau ca doamna Jennings să fie lăsată la mila Mariannei, drept unică tovărăşie în ceasurile petrecute de ea acasă. Se împăcă mai uşor cu această idee, aducându-şi aminte că, după câte îi spusese Lucy, Edward Ferrars n-avea să fie la Londra înainte de luna februarie, şi că vizita lor putea lua sfârşit până atunci, fără a fi scurtată fără motiv.

— Vreau să mergeţi amândouă, spuse doamna Dashwood; aceste obiecţiuni n-au nici un rost. O să-ţi facă plăcere să te afli la Londra şi mai ales să fii împreună cu sora ta; şi dacă Elinor ar condescinde vreodată să se aştepte la distracţii le-ar şi întrezări dintr-o mie de surse; poate că i-ar face totuşi plăcere să strângă mai mult legăturile cu familia cumnatei ei.

Elinor ţinuse întotdeauna foarte mult să aibă prilejul de a o face pe mama ei să nu mai conteze atât de mult pe ataşamentul lui Edward faţă de ea, pentru ca şocul să fie mai puţin dureros când urma să afle întreg adevărul; şi acum, când se văzu astfel atacată, deşi nu prea avea speranţa de a izbuti, se sili să încerce a-şi pune planul în aplicare, spunând, cu tot calmul de care se simţea capabilă:

— Ţin foarte mult la Edward Ferrars, şi-o să-mi facă întotdeauna plăcere să-l văd, dar în ceea ce priveşte restul familiei, îmi este cu totul indiferent dacă am să-i cunosc vreodată sau nu.

Doamna Dashwood zâmbi şi nu mai spuse nimic. Marianne îşi ridică privirile uimită şi Elinor avu impresia că ar fi fost poate mai bine să-şi fi ţinut gura.

După ce mai chibzuiră puţin, stabiliră, în cele din urmă, să accepte amândouă invitaţia. Doamna Jennings fu foarte bucuroasă când află acest lucru şi le asigură că o să aibă grijă de ele şi că o să se poarte aşa cum se cuvine.

Dar ea nu fu singura care se bucură când află vestea.

Sir John fu încântat, căci pentru un bărbat, a cărui permanentă sursă de nelinişte era groaza de a rămâne singur, racolarea a încă două persoane, care să rotunjească numărul familiei sale din Londra, însemna mare lucru.

Chiar şi lady Middleton îşi dădu osteneala de a se arăta încântată, ceea ce necesita un efort neobişnuit din partea ei; iar cât despre domnişoarele Steele, şi mai ales Lucy, ele nu fură în viaţa lor mai fericite ca atunci când aflară această veste.

Elinor se supuse planului care contravenea dorinţelor ei cu mai puţină aversiune decât se aşteptase. În ceea ce o privea, o interesa acum prea puţin dacă se ducea sau nu la Londra; şi când îşi dădu seama cât de mult se bucura mama lor la ideea plecării şi câtă voioşie exprimau ochii, vocea şi comportarea surorii ei, care-şi revenise acum la vioiciunea ei obişnuită şi era încă şi mai veselă decât de obicei, nu se mai putu simţi nemulţumită de motivul acestor manifestări şi nici nu mai vru să se mai gândească la eventualele rezultate neplăcute ale călătoriei lor.

Bucuria Mariannei aproape că întrecea fericirea însăşi, atât era de tulburată şi de nerăbdătoare la gândul plecării. Faptul că trebuia să-şi părăsească mama era singurul lucru care o mai potolea puţin; şi când se despărţiră fu cât se poate de îndurerată. Nici tristeţea mamei lor nu fu mai mică; şi dintre ele trei se părea că doar Elinor nu considera eternă despărţirea.

Plecară în prima săptămână a lunii ianuarie. Familia Middleton urma să plece după câteva zile. Domnişoarele Steele îşi continuară şederea la Barton Park, urmând să pornească abia împreună cu restul familiei.