CAPITOLUL XXIX.

În dimineaţa următoare, înainte ca femeia de serviciu să le fi aprins focul sau ca soarele să fi câştigat vreo putere asupra unei zile reci şi posomorâte de iarnă, Marianne, numai pe jumătate îmbrăcată, stătea îngenuncheată, sprijinindu-se de pervazul uneia dintre ferestre, pentru a avea mai multă lumină şi scria cât de repede îi permiteau lacrimile ce-i curgeau fără încetare pe obraji. În această poziţie o zări Elinor când fu trezită din somn de agitaţia şi suspinele Mariannei; şi după ce-o observă câteva clipe, cu îngrijorare, dar fără să scoată vreo vorbă, o întrebă, cu toată blândeţea:

— Marianne, pot să te întreb…

— Nu, Elinor, îi răspunse ea, nu mă întreba nimic; în curând vei afla totul.

Calmul disperat cu care rosti aceste cuvinte nu dură decât atât cât le spuse, fiind imediat urmat de aceeaşi excesivă durere ce-o manifestase până atunci. Îi trebuiră câteva minute pentru a-şi putea continua scrisoarea; şi nenumăratele ei izbucniri de durere, care o sileau, la anumite intervale, să se întrerupă din scris, erau dovezi suficiente ale sentimentului ce-l încerca întrucât, mai mult ca sigur, îi scria pentru ultima dată lui Willoughby, Elinor se manifestă cu toată atenţia liniştită, lipsită de ostentaţie de care era în stare; ar fi încercat s-o mângâie şi s-o liniştească şi mai mult încă, dacă Marianne n-ar fi implorat-o, cu toată impetuozitatea unei irascibilităţi extreme, să nu-i mai vorbească pentru nimic în lume. În asemenea împrejurări era mai bine pentru amândouă să nu rămână împreună prea multă vreme; agitaţia sufletească a Mariannei nu numai că o făcu să părăsească odaia de îndată ce se îmbrăcă, ci, deoarece simţea pe de o parte nevoia singurătăţii şi pe de altă parte aceea de a schimba mereu locul, colindă prin casă până la ora când trebuiau să ia micul dejun, evitând să fie văzută de cineva.

La masă nici nu mâncă şi nici nu încercă măcar să o facă; şi Elinor îşi dădu toată silinţa, nu să o îndemne să mănânce, şi nu să o compătimească sau să pară că-i dă vreo importanţă, ci doar să se străduiască s-o facă pe doamna Jennings să se preocupe numai de ea.

Cum micul dejun era una dintre mesele la care doamna Jennings ţinea cel mai mult, dură un timp considerabil; tocmai mâncaseră şi se aşezau la masa de lucru, când Marianne primi o scrisoare, pe care o luă nerăbdătoare din mâinile servitorului şi, pălind cumplit, ieşi imediat din odaie. Elinor, care după felul în care se manifestase Marianne îşi dădu seama tot atât de bine ca şi când ar fi văzut cine o scrisese că trebuie să fie de la Willoughby, simţi dintr-o dată o slăbiciune care cu greu îi permise să-şi ţină capul sus şi începu să tremure toată, încât îi fu foarte teamă că va fi imposibil ca doamna Jennings să nu observe ceva. Bătrâna doamnă nu remarcă totuşi decât că Marianne a primit o scrisoare de la Willoughby, ceea ce ei i se păru a fi o glumă foarte bună şi pe care o trată ca atare, şi râzând îşi exprimă speranţa că va fi pe placul Mariannei. Era prea ocupată tot măsurând lungimea firelor pentru carpeta de lână la care lucra, ca să mai poată observa suferinţa lui Elinor; şi după ce Marianne dispăru, continuă să vorbească foarte liniştită, spunând:

— Pe cuvântul meu de onoare că n-am mai văzut în viaţa mea o fată care să fie îndrăgostită cu atâta disperare ca Marianne! Fetele mele nu erau nici pe departe atât de amorezate cum e ea, deşi se prostiseră şi ele destul; dar domnişoara Marianne s-a schimbat cu totul.

Sper din toată inima că el n-are s-o facă să mai aştepte mult, căci ţi se face rău s-o vezi cum arată şi cât e de pierită. Spune-mi, te rog, când au de gând să se căsătorească?

Deşi nicicând Elinor nu fusese mai puţin dispusă să vorbească, se strădui să răspundă acelui atac şi, încercând aşadar să zâmbească, replică:

— Dar spuneţi, doamnă, tot vorbind, aţi ajuns să vă convingeţi că sora mea e logodită cu domnul Willoughby?

Aveam impresia că nu faceţi decât să glumiţi, dar o întrebare atât de serioasă pare să se bazeze pe ceva mult mai profund; vă rog, prin urmare, să nu vă mai amăgiţi.

Vă asigur că nimic nu m-ar surprinde mai mult decât să aflu că urmează să se căsătorească.

— Ruşine, ruşine să-ţi fie, domnişoară Dashwood!

Cum poţi vorbi în felul ăsta? Nu ştim cu toţii că trebuie să se căsătorească, fiindcă s-au îndrăgostit nebuneşte unul de altul din clipa în care s-au cunoscut? Nu i-am văzut în Devonshire împreună zi de zi, de dimineaţă până seara? Şi crezi că nu ştiu că sora dumitale a venit cu mine, la Londra, anume ca să-şi cumpere toaleta de mireasă? Haide, haide, n-ai să mă poţi face să cred altceva. Socoţi că dacă dumneata eşti atât de isteaţă, ceilalţi nu mai pot observa nimic? Dar crede-mă, n-ai nici a şansă, pentru că tot oraşul vorbeşte de căsătoria asta. Eu le povestesc tuturor despre ea şi Charlotte face la fel.

— Credeţi-mă, doamnă, îi spuse Elinor cu toată gravitatea, că vă înşelaţi foarte tare. Şi zău că faceţi foarte rău răspândind o astfel de veste; şi-o să vă daţi seama că aşa este, deşi acum nu vreţi să mă credeţi.

Doamna Jennings râse din nou, dar Elinor nu se mai simţi în stare să spună mai mult. Şi fiind nerăbdătoare să afle şi ea ce scrisese Willoughby, se grăbi să se întoarcă în camera lor. Când deschise uşa. O văzu pe Marianne întinsă în pat, aproape sufocându-se de durere, cu o scrisoare în mână şi altele două-trei împrăştiate lângă ea.

Elinor se apropie, fără să scoată o vorbă, şi aşezându-se pe pat, îi luă mâna, i-o sărută de mai multe ori cu duioşie şi apoi izbucni într-un hohot de plâns, care, la început, fu aproape tot atât de violent ca şi acela al Mariannei.

Deşi nu era în stare să vorbească, Marianne păru că simte toată duioşia acestei comportări; şi după ce suferiră împreună un timp, îi înmână lui Elinor toate scrisorile, apoi, îngropându-şi faţa în batistă, aproape că urlă de durere. Elinor, care ştia că o astfel de suferinţă, oricât de greu i-ar fi venit altcuiva să o vadă, trebuia să fie lăsată să se desfăşoare, rămase lângă ea, până când durerea Mariannei se mai linişti puţin, apoi, nerăbdătoare, luă scrisoarea lui Willoughby şi citi cele ce urmează: „Bond Street, ianuarie.

Stimată domnişoară, Am avut tocmai onoarea de a vă primi scrisoarea, pentru care vă asigur de sincera mea recunoştinţă. Îmi pare foarte rău că ceva din comportarea mea de aseară nu v-a fost pe plac; şi deşi nu reuşesc de loc să-mi dau seama prin ce anume am putut, spre nefericirea mea, să vă jignesc, vă rog să mă iertaţi pentru un lucru pe care, vă asigur, l-am făcut absolut fără nici o intenţie. N-o să mă gândesc niciodată decât cu cea mai mare plăcere şi gratitudine la fostele mele legături de prietenie cu familia dumneavoastră, în Devonshire, şi vreau să cred că ele nu vor avea de suferit din pricina vreunei greşeli sau neînţelegeri a acţiunilor mele. Am o sinceră stimă pentru întreaga dumneavoastră familie; dar dacă cumva s-a întâmplat să am nefericirea de a da impresia că am simţit mai mult decât în realitate sau mai mult decât am vrut să spun, am să-mi reproşez că nu mi-am ascuns mai bine consideraţia ce-o aveam faţă de dumneavoastră. Veţi fi de acord că este imposibil să fi avut alte intenţii, când veţi afla că afecţiunea mea se îndreaptă de multă vreme spre altcineva şi sper că peste câteva săptămâni doar, logodna mea va deveni un fapt împlinit. Cu mare regret mă supun dorinţei dumneavoastră de a vă înapoia scrisorile pe care am avut cinstea să le primesc de la dumneavoastră şi şuviţa de păr, pe care aţi fost atât de mărinimoasă să mi-o oferiţi.

Rămân, stimată domnişoară, al dumneavoastră supus şi umil servitor, John Willoughby”

Oricine îşi poate închipui indignarea cu care Elinor citi această scrisoare. Deşi ştia, încă dinainte de a-şi arunca ochii pe ea, că trebuie să fie o dovadă a nestatorniciei lui şi că ea confirma probabil definitiva lor despărţire, nu-şi putea închipui un asemenea limbaj prin care să fie aduse la cunoştinţă asemenea lucruri; şi nici nu şi-l imagina pe Willoughby în stare să se abată atât de mult de la aparenţa unor maniere delicate şi onorabile – potrivite cu decenţa firească a unui gentleman – încât să trimită o scrisoare atât de neruşinată şi lipsită de omenie, o scrisoare care, în loc să exprime dorinţa lui de a-şi redobândi libertatea, manifestând în acelaşi timp şi regretele lui, nu recunoştea nici un abuz de încredere, nega orice urmă de afecţiune; o scrisoare în care fiecare rând era o insultă şi care dovedea că autorul ei este un ticălos înrăit.

Se uită un timp la această scrisoare cu uimire şi indignare; apoi o mai citi o dată şi încă o dată; dar sila ei faţă de omul care o scrisese creştea cu fiecare nouă lectură; sentimentele ce le încerca faţă de el erau atât de înverşunate, încât nu îndrăzni să i le împărtăşească Mariannei, ca nu cumva s-o facă să sufere şi mai mult încă, vorbindu-i despre ruperea logodnei lor nu ca despre o pierdere regretabilă pentru ea, ci ca de o scăpare de cel mai nefericit şi iremediabil dintre toate relele din lume – o legătură pe viaţă cu un om lipsit de scrupule.

Tot reflectând la conţinutul scrisorii, la concepţia sufletului care o putuse dicta şi probabil la mintea cu totul de nepătruns a unei persoane de neînţeles, care nu participase în vreun alt fel la legătura lor decât prin ceea ce îi dăruise lui inima Mariannei, Elinor uită de suferinţa prin care tocmai trecea sora ei, uită că mai avea în poală alte trei scrisori pe care nu le citise încă, uită cu desăvârşire de când se află în odaie, aşa încât, atunci când auzi o trăsură oprindu-se la uşă, sări la fereastră să vadă cine poate veni atât de devreme; fu uimită să descopere trăsura doamnei Jennings, despre care ştia că fusese comandată abia pentru ora unu. Hotărâtă să n-o părăsească pe Marianne, deşi ştia că, în acele clipe, nu-i putea aduce prea multă mângâiere, se grăbi să se ducă şi să o roage pe doamna Jennings să o scuze că nu poate merge cu ea, deoarece sora ei nu se simte bine. Doamna Jennings o iertă numaidecât, arătându-şi sincera şi binevoitoarea îngrijorare pentru starea proastă a Mariannei. După ce o văzu plecând, Elinor se întoarse la Marianne, care tocmai încerca să se ridice din pat; ajunse la timp ca s-o împiedice să cadă jos, slăbită şi ameţită cum era din pricina unei îndelungate lipse de hrană şi de odihnă; căci de zile întregi nu mai avusese poftă de mâncare şi de multe nopţi nu mai dormise ca lumea; şi acum, când nu mai era susţinută de febra aşteptării, rezultatele se făceau simţite prin dureri de cap, printr-o slăbiciune de la stomac şi o epuizare nervoasă generală. Un pahar cu vin, pe care Elinor i-l aduse imediat, o făcu să se simtă ceva mai bine şi-n cele din urmă fu în stare să-şi exprime recunoştinţa faţă de bunătatea surorii ei, spunându-i:

— Biata mea Elinor! Cât de mult te fac să suferi!

Sora ei replică:

— Ce n-aş da să pot totuşi face ceva ca să te simţi mai bine…

Aceste cuvinte, ca de fapt orice altceva ar fi spus sau ar fi făcut sora ei în acele clipe, fură prea mult pentru Marianne care, chinuită cum era, nu-i putu spune decât „O, Elinor, într-adevăr, sunt tare nefericită”, după care glasul i se pierdu în suspine.

Elinor nu mai putu suporta să asiste în tăcere la acest torent de durere nestăvilită.

— Stăpâneşte-te, dragă Marianne, exclamă ea, dacă nu vrei să te omori şi să-i omori pe toţi cei ce te iubesc.

Gândeşte-te la mama ta; gândeşte-te cât este de nefericită în timp ce suferi tu; trebuie să te stăpâneşti de dragul ei.

— Nu pot, nu pot, strigă Marianne. Lasă-mă, lasă-mă, dacă te necăjesc; lasă-mă, detestă-mă, uită de mine!

Dar nu mă mai chinui astfel. Oh, cât le vine de uşor să vorbească de stăpânire de sine acelora care n-au nici o supărare! Cât eşti de fericită, Elinor, cât eşti de fericită; tu nu-ţi poţi închipui prin ce suferinţe trec eu.

— Despre mine spui că sunt fericită, Marianne? Ah, dac-ai şti! Şi chiar îţi închipui că pot fi fericită, când te văd pe tine atât de nenorocită?

— Iartă-mă, iartă-mă te rog, spuse Marianne, înlănţuindu-i gâtul cu braţele; ştiu că suferi din pricina mea, ştiu ce inimă ai; dar, oricum, tu eşti – trebuie să fii fericită; Edward te iubeşte – ce, ce anume poate înlătura o asemenea fericire?

— Multe, multe lucruri, răspunse solemn Elinor.

— Nu, nu, exclamă Marianne cu pasiune, nu, el te iubeşte pe tine şi numai pe tine. E imposibil ca tu să ai vreo pricină de mâhnire.

— Nu pot simţi nici o bucurie când te văd în starea în care te afli.

— Nici n-ai să mă vezi altfel. Nimic nu mă poate scăpa de această nefericire.

— Nu trebuie să vorbeşti în felul acesta, Marianne.

Nu ai nici o mângâiere? Nu ai oameni apropiaţi, care ţin la tine? Este oare pierderea pe care-ai suferit-o atât de mare încât să nu poţi fi consolată în nici un fel? Suferi mult acum, dar ia gândeşte-te cât ai fi suferit, dacă i-ai fi descoperit adevăratul caracter mai târziu, dacă logodna ta ar mai fi durat încă luni şi luni în şir, cum s-ar fi putut întâmpla, până ce s-ar fi hotărât s-o rupă. Lovitura ar fi devenit încă şi mai îngrozitoare cu fiecare zi ce-ar fi trecut şi-n care tu ai fi continuat să crezi, din păcate, în statornicia lui.

— Vorbeşti de logodnă! Exclamă Marianne. Dar n-am fost logodiţi.

— N-aţi fost logodiţi?

— Nu, nu este atât de nedemn pe cât îl crezi. N-a rupt nici un jurământ de credinţă faţă de mine.

— Dar ţi-a spus că te iubeşte.

— Da, nu, nu mi-a spus-o niciodată categoric. Aşa mă lăsa să cred în fiecare zi, dar nu mi-a declarat-o direct niciodată. Uneori am crezut că mi-a spus că mă iubeşte, dar de fapt nu mi-a spus-o niciodată.

— Şi totuşi i-ai scris.

— Da. Putea fi ceva rău în asta, după toate cele ce se întâmplaseră? Dar nu mai sunt în stare să vorbesc.

Elinor nu mai spuse nimic şi revenind la cele trei scrisori, care îi deşteptau acum o curiozitate şi mai mare decât până atunci, le citi imediat. Prima, pe care sora ei i-o trimisese când sosiseră la Londra, suna în felul următor: „Berkeley Street, ianuarie.

Cât de uimit vei fi, Willoughby, când vei primi acest bilet; şi cred că vei simţi mai mult decât uimire, când vei afla că sunt la Londra. Prilejul de a veni încoace, deşi în compania doamnei Jennings, a fost o ispită căreia nu ne-am putut împotrivi. Aş vrea să primeşti acest bilet la timp ca să mai poţi trece pe aici în astă seară, dar nu te aştept neapărat. În orice caz, sper să te văd mâine. Acum îţi spun la revedere.

MD.”

Al doilea bilet, ce fusese scris în dimineaţa de dinaintea seratei date de familia Middleton, cuprindea următoarele: „Nu-ţi pot spune cât am fost de dezamăgită că nu m-ai găsit acasă alaltăieri şi nici cât am fost de uimită să nu primesc nici un răspuns la un bilet pe care ţi l-am trimis acum mai bine de o săptămână. Aşteptam veşti de la tine şi încă şi mai mult, să te văd apărând la orice oră din zi.

Treci, te rog, cât mai repede şi explică-mi motivul pentru care m-ai lăsat să aştept în zadar. Când vii, ai face bine să soseşti mai devreme, pentru că în general plecăm în jurul orei unu. Aseară am fost la lady Middleton unde s-a şi dansat. Mi s-a spus că erai poftit şi tu. Ăsta să fie adevărul? Îmi închipui că trebuie să te fi schimbat mult, de când ne-am despărţit, dacă aşa stau lucrurile şi n-ai venit acolo. Dar nu cred că aşa ceva poate fi adevărat şi sper ca, foarte curând, să mă poţi asigura personal că presupunerea aceea a mea nu e adevărată.

M. D.”

Ultima ei scrisoare către el spunea următoarele: „Ce trebuie să-mi închipui, Willoughby, în urma purtării tale de aseară? Îţi cer iarăşi explicaţie. Eram pregătită să te întâlnesc cu plăcerea pe care despărţirea noastră ar fi fost firesc să o producă, cu familiaritatea care mi se părea foarte justificată, ţinând seama de intimitatea ce-a existat între noi la Barton. Dar cum am fost respinsă! Am petrecut o noapte nefericită, străduindu-mă să găsesc scuze unei comportări despre care cu greu aş putea spune că n-a fost jignitoare; dar deşi n-am reuşit încă să-ţi găsesc circumstanţe atenuante pentru felul în care te-ai manifestat, sunt totuşi gala să-ţi ascult justificările. Poate că ai fost prost informat sau înşelat cu bună intenţie, în ceva ce mă priveşte, care le-ar fi putut face să-ţi formezi o proastă impresie despre mine.

Spune-mi despre ce este vorba; explică-mi motivele ce te-au determinat să te porţi aşa cum ai făcut-o şi voi fi mulţumită să-ţi explic totul. M-ar mâhni foarte mult să fiu obligată să-mi stric bunele păreri ce le am despre tine; dar dacă aşa va trebui să se întâmple, dacă trebuie să aflu că nu eşti ceea ce te-am crezut noi până acum, că sentimentele tale faţă de noi toate n-au fost sincere, că comportarea ta faţă de mine a fost doar minciună, spune-mi-o mai repede. În momentul de faţă mă aflu într-o stare de îngrozitoare nehotărâre; aş vrea să te ştiu nevinovat, dar mai bine să cunoaştem amândoi adevărul, decât să sufăr ca acum. Dacă sentimentele ce le ai faţă de mine nu mai sunt cele care au fost, trimite-mi, te rog, înapoi scrisorile şi şuviţa de păr pe care ţi-am dat-o.

M. D.”

Gândindu-se la Willoughby, Elinor n-ar fi putut crede că asemenea scrisori, că nişte scrisori atât de pline de afecţiune şi de încredere, pot primi un astfel de răspuns. Dar condamnându-l, nu era, pe de altă parte, atât de orbită încât să nu-şi dea seama că de fapt s-ar fi cuvenit să nu fi fost scrise de loc; suferea în tăcere, gândindu-se la imprudenţa care o împinsese pe Marianne să rişte să dea nişte dovezi de dragoste nesolicitate, nemotivate de vreo mărturie certă din partea lui Willoughby şi foarte sever condamnate de cele ce se întâmplaseră; Marianne, observând că terminase de citit scrisorile, îi spuse că nu conţineau nimic altceva decât ceea ce ar fi scris oricine într-o situaţie asemănătoare.

Şi adăugă:

— M-am simţit la fel de solemn logodită cu el, de parcă am fi fost legaţi prin cel mai serios act oficial.

— Te cred, îi răspunse Elinor, numai că, din nefericire, el n-a încercat acelaşi sentiment.

— Ba da, Elinor, şi el a simţit acelaşi lucru săptămâni la rând. Asta o ştiu foarte bine. Orice l-o fi făcut să se schimbe acum, i-am fost pe vremuri atât de dragă, cum şi-o putea dori inima mea. Şuviţa asta de păr, la care renunţă acum cu atâta uşurinţă, i-am dat-o ca urmare a unor rugăminţi ce-i izvorau din inimă. De i-ai fi văzut privirea, felul în care s-a purtat, de i-ai fi auzit glasul în clipa aceea! Ai uitat ultima seară pe care am petrecut-o împreună la Barton? Şi dimineaţa în care ne-am despărţit? Când mi-a spus că s-ar putea întâmpla să treacă săptămâni, multe săptămâni până ce ne vom întâlni din nou – mâhnirea lui de atunci – cum i-aş putea uita vreodată mâhnirea?

Câteva clipe nu mai putu spune nimic; dar când se mai linişti puţin, adăugă, cu glas mai ferm:

— Elinor, am fost tratată fără milă, dar nu de Willoughby.

— Dar de cine altcineva, dragă Marianne? De cine-ar fi putut fi instigat?

— De lumea întreagă, mai degrabă decât de propria lui inimă. Cred mai curând că toate cunoştinţele mele s-au aliat să-l facă să-şi formeze o proastă impresie despre mine, decât să-l cred capabil de atâta cruzime. Se prea poate ca femeia asta despre care-mi scrie – oricine o fi ea – sau toată lumea la urma urmei, în afară de scumpa mea mamă, de tine şi de Edward, să fie atât de lipsită de inimă ca să mă vorbească, de rău. În afară de voi trei, există oare vreo altă fiinţă pe lumea asta pe care să n-o bănuiesc de răutate, mai degrabă decât pe Willoughby a cărui inimă o cunosc atât de bine?

Elinor nu vru să se certe, aşa încât îi răspunse:

— Indiferent cine sunt oamenii care te vor fi duşmănit atât de tare, fă-i, surioară, să nu-şi poată dobândi izbânda lor ticăloasă, văzând cu câtă nobleţe îţi ţii capul sus convinsă fiind de propria ta nevinovăţie şi de bunele tale intenţii. Mândria ce rezistă la o astfel de rea-voinţă este înţeleaptă şi lăudabilă.

— Nu, nu, strigă Marianne. O nenorocire ca a mea este lipsită de mândrie. Nu-mi pasă dacă ştie cineva că sunt nenorocită. N-au decât să se bucure cu toţii văzându-mă chinuită. Elinor, Elinor, celor ce n-au de suferit le dă mâna să fie mândri şi independenţi, ei pot rezista jignirii, şi pot răspunde umilinţei, dar eu nu pot. Eu trebuie să simt, să fiu chinuită – şi cei ce se pot bucura de asta n-au decât.

— Dar de dragul mamei şi al meu…

— De dragul vostru aş face mai mult decât pentru mine însămi. Dar să par fericită, când sunt atât de nenorocită – oh, Doamne, cine-mi poate pretinde aşa ceva?

Un timp nu mai scoase niciuna din ele vreo vorbă.

Elinor se plimba gânditoare de la cămin la fereastră, de la fereastră la cămin, fără să-şi dea seama dacă se încălzeşte la foc sau dacă distinge ceva prin fereastră; iar Marianne, aşezată la picioarele patului, sprijinindu-şi capul de una din coloanele lui, începu să citească din nou scrisoarea lui Willoughby şi, cutremurându-se la fiecare propoziţie, exclamă în cele din urmă:

— E prea de tot! Oh, Willoughby, Willoughby, pot oare rândurile astea să fie ale tale? Eşti hain, hain, asta eşti – nimic nu-ţi poate spăla vina. Nimic nu-l poate dezvinovăţi, Elinor. Ar fi trebuit oare să creadă numaidecât orice-ar fi auzit despre mine? N-ar fi trebuit să-mi spună şi mie, să-mi dea posibilitatea să-i arăt că sunt nevinovată? „Şuviţa de păr (spuse, citind din scrisoare) pe care ai fost atât de amabilă să mi-o oferi” – oh, asta e de neiertat. Willoughby, unde-ţi era inima când ai scris aceste cuvinte? Oh, câtă cruzime şi obrăznicie! Poate avea oare vreo justificare, Elinor?

— Nu, Marianne, absolut niciuna.

— Şi totuşi femeia aia cine ştie ce şiretlicuri o fi folosit! De când se tot gândeşte cum să procedeze, cum să pună totul la cale! Cine să fie oare? Cine poate fi? Despre care dintre cunoştinţele lui feminine l-am auzit vorbind ca fiind tânără şi atrăgătoare? Oh, de niciuna, de niciuna… Mi-a vorbit numai şi numai despre mine.

Se făcu din nou tăcere; Marianne era foarte agitată şi în cele din urmă spuse:

— Elinor, trebuie să mă duc acasă. Trebuie să mă duc să o liniştesc pe mama. N-am putea pleca chiar mâine?

— Mâine, Marianne?

— Da. De ce să mai stau aici? N-am venit decât pentru Willoughby, şi acum cui îi mai pasă de mine? Cine se mai uită la mine?

— Ar fi imposibil să plecăm mâine. Doamnei Jennings îi datorăm mult mai mult decât o comportare politicoasă; şi până şi cea mai banală politeţe tot nu ne permite să plecăm atât de repede.

— Ei bine, atunci poate că peste două-trei zile; dar nu mai pot rămâne multă vreme aici; nu mai pot rămâne să îndur întrebările şi comentariile acestor oameni. Familia Middleton şi familia Palmer… cum am să le pot suporta compătimirea? Compătimirea unei femei de felul ladyei Middleton! Oh, ce-ar spune el de una ca asta?

Elinor o sfătui să se întindă din nou şi Marianne o ascultă; dar nu-şi putea găsi nicicum locul; şi foarte agitată trupeşte şi sufleteşte se mişca într-una, căutându-şi altă poziţie, până când, devenind tot mai nervoasă, Elinor abia o mai putu face să nu se scoale din pat şi un timp se temu că va trebui să strige după ajutor. Până la urmă însă o convinse să se stropească cu două-trei picături de apă de lavandă, care se dovediră a fi de folos şi, după aceea, până la sosirea doamnei Jennings, rămase în pat liniştită, fără să se mişte.