CAPITOLUL XXX.

Când se întoarse, doamna Jennings intră numaidecât în camera lor cu un aer de sinceră îngrijorare.

— Cum te mai simţi, draga mea? O întrebă ea, plină de compătimire pe Marianne care întoarse capul, fără să încerce măcar să-i răspundă.

— Cum se simte, Elinor? Biata mititică! Arată foarte rău. Şi nici nu-i de mirare. Da, e adevărat. Urmează să se însoare curând… Un om de nimic! Nu-l mai pot suferi.

Am aflat despre asta acum o jumătate de oră, de la doamna Taylor, iar ei i-a spus-o o bună prietenă chiar de-a domnişoarei Grey, altfel, poţi fi sigură, că nici n-aş fi putut crede una ca asta; şi când am aflat, era cât pe-aci să leşin. Ei bine, am zis, dacă-i adevărat, tot ce pot să spun este că s-a purtat detestabil cu o domnişoară pe care o cunosc, şi doresc din toată inima ca viitoarea lui nevastă să-i scoată sufletul. Şi asta am s-o spun la toată lumea, fii sigură, draga mea. Nu-mi puteam imagina că există bărbaţi care să se poarte astfel; şi dacă-l mai întâlnesc vreodată, am să-i trag o săpuneală cum n-a mai primit de mult. Dar, draga mea domnişoară Marianne, ai cu ce să te mângâi… nu e el singurul bărbat din lume cu care să merite să te; măriţi; şi drăguţă cum eşti, n-ai să fii lipsită de admiratori. Biata mititică! Acum n-am s-o mai deranjez; ar face bine să-şi verse durerea plângând şi să scape de ea, Din fericire, familiile Parry şi Sanderson vin la noi astă-seară şi asta o s-o mai amuze puţin.

Apoi plecă, ieşind din cameră în vârful picioarelor, de parcă şi-ar fi închipuit că zgomotul poate spori nefericirea tinerei ei prietene.

Spre mirarea surorii ei, Marianne se hotărî să ia masa cu ele. Elinor o sfătui să rămână în camera lor. Dar nu, vroia să coboare, avea să suporte totul foarte bine şi lumea n-avea să mai facă atâta caz de ea. Încântată că o vede o clipă călăuzită de o astfel de raţiune, deşi nu prea-i venea să creadă că Marianne va putea face faţă întregii ceremonii de la masă, Elinor nu-i mai spuse nimic; şi după ce-i aranjă pe cât putu rochia, în timp ce sora ei stătea întinsă în pat, când li se spuse că masa e gata, o ajută să coboare în sufragerie.

Odată ajunsă acolo, deşi părea foarte nefericită, mâncă mai mult şi fu mai calmă decât se aşteptase Elinor. De-ar fi încercat să vorbească sau dacă şi-ar fi dat seama pe jumătate măcar de atenţiile bine intenţionate, dar prost înţelese ale doamnei Jennings, nu şi-ar fi putut păstra calmul; dar buzele ei nu rostiră nici măcar o silabă şi faptul că era atât de cufundată în gânduri nu-i dădu posibilitatea să înţeleagă tot ce se petrece în jurul ei.

Elinor, care încercă să fie la înălţimea bunătăţii doamnei Jennings, deşi efuziunile ei erau adesea supărătoare şi uneori aproape ridicole, îşi manifestă recunoştinţa răspunzând la amabilităţile la care sora ei nu era în stare să răspundă. Buna lor prietenă văzu că Marianne e nefericită şi simţi că trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca ea să se simtă mai bine. Aşadar, se purtă faţă de Marianne cu toată tandreţea, plină de îngăduinţa pe care o are un părinte faţă de copilul preferat în ultimele zile de vacanţă. Marianne trebuia să ocupe cel mai bun loc lângă foc, să fie îndemnată să mănânce cele mai bune lucruri din casă şi distrată relatându-i-se toate noutăţile zilei. Dacă faţa Mariannei n-ar fi fost pentru Elinor o stavilă în calea oricărei veselii, ar fi amuzat-o strădaniile doamnei Jennings de a vindeca o dezamăgire amoroasă prin dulciuri de tot felul, măsline şi un foc bun. De îndată însă ce Marianne îşi dădu seama de intenţiile doamnei Jennings, care exagerase, îndemnând-o să se înfrupte din toate de prea multe ori, nu mai putu suporta. Exprimându-şi printr-o exclamaţie pripită nefericirea şi făcându-i semn lui Elinor să n-o urmeze, se ridică şi părăsi repede încăperea.

— Biata fetiţă! Exclamă doamna Jennings, de îndată ce plecase, cât de rău îmi face s-o văd atât de mâhnită!

Şi ia uită-te, a plecat fără să-şi fi băut vinul. Şi n-a mâncat nici cireşile uscate! Vai, Doamne! Se pare că nimic n-o poate ajuta. Dacă aş şti că are vreo preferinţă pentru ceva, aş porunci să se cutreiere tot oraşul pentru a-i îndeplini dorinţa. Vai, mi se pare cel mai ciudat lucru de pe lume, ca un bărbat să se poarte aşa de urât cu o fată atât de drăguţă! Dar, când de o parte sunt atâţia bani, iar de alta de loc, atunci – Doamne, ai grijă de noi – bărbaţii nici nu mai ţin seama de asemenea lucruri!

— Înseamnă deci că domnişoara – Grey mi se pare că aţi spus că se numeşte – e foarte bogată?

— Cincizeci de mii de lire, draga mea. Ai văzut-o vreodată? Se spune că e o fată elegantă, mondenă, dar nu frumoasă. Mi-o aduc foarte bine aminte pe mătuşa ei, Biddy Henshawe; s-a căsătorit cu un bărbat extrem de înstărit. Dar toţi din familia ei au avere. Cincizeci de mii de lire! Şi fără îndoială că vin tocmai la timp, căci se spune că Willoughby nu mai are un sfanţ. Şi nici nu-i de mirare! Când tot timpul se plimbă în trăsurică şi merge la vânătoare! Ei, nici nu merită să mai vorbim; dar când un tânăr, orice-o fi el, vine şi o face pe îndrăgostitul faţă de o fată drăguţă şi promite s-o ia în căsătorie, n-are voie să nu se ţină de cuvânt, numai pentru că a sărăcit şi pentru că o fată mai înstărită e gata să-l ia de bărbat, în cazul ăsta, de ce nu-şi vinde caii, nu-şi închiriază casa, nu-şi concediază servitorii şi nu ia numaidecât nişte măsuri serioase? Garantez că domnişoara Marianne ar fi fost gata să-l aştepte până ce se mai îndreptau lucrurile. Dar în zilele noastre aşa ceva nu mai merge; tinerii de-acum nu mai renunţă la absolut nici un fel de plăcere.

— Ştiţi cumva ce fel de fată e domnişoara Grey?

Se spune că e simpatică…

— N-am auzit vorbindu-se rău despre ea; ba, drept să-ţi spun, nici n-am auzit pomenindu-se de ea; doar azi-dimineaţă doamna Taylor mi-a spus că, într-o zi, domnişoara Walker i-ar fi făcut o aluzie cum că, după câte are ea impresia, doamnei şi domnului Ellison nu le-ar părea prea rău s-o mărite pe domnişoara Grey, căci ea şi doamna Ellison nu s-au împăcat niciodată.

— Dar-cine sunt Ellisonii?

— Tutorii ei, draga mea. Dar acum e majoră şi poate alege singură; însă ce mai alegere a făcut! Dar uite, spuse ea, după o pauză de câteva clipe, biata dumitale surioară, îmi închipui, s-a dus în cameră la ea să jelească de una singură. N-am putea face oare chiar nimic s-o mai consolăm? Drăguţa de ea, mi se pare o răutate să o lăsăm singură. Ei, o să avem noi curând grijă să poftim nişte prieteni şi asta o s-o mai distreze puţin. Ce să jucăm? Nu-i place wistul, după câte ştiu; dar nu există oare vreun joc de societate care să-i placă?

— Dragă doamnă Jennings, toate eforturile dumneavoastră amabile sunt de prisos. Cred că Marianne o să rămână la ea în cameră în seara asta. Dac-am să pot, am s-o conving să se culce devreme, căci sunt sigură că are nevoie de odihnă.

— Da, cred că aşa o să fie cel mai bine pentru ea. Să spună ce vrea să mănânce şi să se culce. Doamne! Nici nu-i de mirare că arată atât de rău de vreo două săptămâni încoace, căci presupun că povestea asta i-a stat pe suflet cam în tot timpul ăsta. Şi-aşa va să zică, scrisoarea pe care a primit-o astăzi i-a pus capăt! Biata fetiţă!

Dac-aş fi avut vreo idee despre cum stau lucrurile, fii sigură că pentru nimic în lume n-aş fi făcut glume pe socoteala ei. Dar pe de altă parte, vezi, de unde era să ghicesc eu una ca asta? Eram convinsă că nu e decât o banală scrisoare de dragoste şi, ştii ce mult le place tinerilor să-i tachinezi cu de-alde astea. Oh, Doamne! Ce rău o să le mai pară fetelor mele şi lui sir John când au să afle şi ei povestea! Dacă nu mi-aş fi pierdut capul de tot, ar fi trebuit să trec prin Conduit Street, în drum spre casă, şi să-i anunţ şi pe ei. Dar am să-i văd eu mâine.

— Presupun că nu-i necesar să-i atrageţi atenţia doamnei Palmer şi lui sir John să nu pomenească de numele lui Willoughby sau să facă vreo cât de mică aluzie faţă de sora mea la cele ce s-au petrecut. Cred că buni la suflet, cum sunt, o să-şi dea singuri seama că n-ar fi potrivit din partea lor să dea impresia, în prezenţa ei, că ştiu totul; şi cu cât au să-mi vorbească şi mie mai puţin despre acest subiect, cu atât au să-mi cruţe sentimentele, după cum cred că vă daţi prea bine seama, scumpă doamnă.

— Doamne sfinte, sigur că da. Îmi dau seama. Cred că trebuie să-ţi vină foarte greu să auzi vorbindu-se despre asta; cât despre sora dumitale, pentru nimic în lume nu i-aş mai pomeni vreun cuvânt despre toată povestea. Ai văzut doar că n-am spus un singur cuvânt în legătură cu asta în tot timpul mesei. Şi nici sir John sau fetele mele n-au s-o facă, căci sunt cu toţii foarte atenţi şi grijulii; mai ales dac-am să le mai şi atrag atenţia, cum şi intenţionez s-o fac. În ceea ce mă priveşte, cu cât o să vorbim mai puţin despre toată povestea asta, cred eu, cu atât are să fie mai bine, cu atât are să treacă şi are să se uite mai repede. Şi, pe urmă, la ce bun atâta vorbărie?

— În cazul de faţă nu poate face decât rău; poate şi mai mult decât în alte cazuri asemănătoare, căci s-a petrecut în împrejurări, care, de dragul celor implicaţi în el, îl face nepotrivit să devină subiect de conversaţie publică.

Trebuie să recunosc un lucru despre domnul Willoughby

— El n-a rupt de fapt o logodnă care să fi existat între el şi sora mea.

— Draga mea, nu încerca să-l aperi. N-a existat o logodnă între ei! După ce i-a arătat casa de la Allenham şi după ce-au hotărât şi odăile în care aveau să locuiască mai târziu!

De dragul surorii ei, Elinor nu mai insistă asupra subiectului; căci, deşi Marianne ar fi putut pierde mult prin dezvăluirea adevărului, Willoughby n-ar fi avut decât foarte puţin de câştigat. Şi, după ce amândouă tăcură un timp, doamna Jennings izbucni din nou, cu toată veselia ei firească:

— Ei, draga mea, să mai spui că nu-i adevărată zicala care ne învaţă că „Tot rău-i spre bine”, căci o să fie în avantajul colonelului Brandon. În sfârşit, o să pună mâna pe ea; da, are să reuşească. Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: zău dacă n-au să se căsătorească până la Sânziene. Doamne! Ce-o să mai râdă colonelul pe-nfundate, când o afla vestea! Sper că are să vină-n seara asta. Şi are să fie, fără doar şi poate, o partidă mult mai bună pentru sora dumitale. Două mii de lire pe an, fără vreo datorie sau alte angarale – în afară de fetiţa aceea din flori; oh, uitasem de ea; dar poate n-ar costa prea mult s-o dea la o meserie şi atunci ce importanţă mai are? Delaford este un locşor frumos, ascultă-mă ce-ţi spun; exact ce numesc eu o aşezare drăguţă, de modă veche, cu tot confortul şi dichisul; are o grădină întinsă, înconjurată de ziduri peste care se apleacă cei mai roditori pomi de prin ţinut; şi într-un colţ este un dud grozav! Doamne, cum ne-am mai îndopat, Charlotte şi cu mine, când am fost ultima dată acolo! Şi pe urmă mai există şi o hulubărie şi câteva iazuri minunate cu peşti şi un canal foarte pitoresc, pe scurt, tot ce ţi-ai putea dori; şi pe deasupra mai e şi aproape de biserică şi la o depărtare de numai un sfert de milă de drumul mare; aşa că nu te plictiseşti niciodată, căci nu e nevoie decât să te duci şi să te aşezi într-un boschet de tisă din spatele casei şi poţi vedea toate trăsurile care trec pe drum. Oh, e un loc foarte frumos! Măcelăria e foarte aproape, în sat, iar casa parohială la o aruncătură de băţ. După părerea mea, e de o mie de ori mai frumos decât Barton Park, unde trebuie să trimită după carne la o distanţă de vreo trei mile şi unde n-au alt vecin mai apropiat decât mama dumitale. Ei bine, am să-l încurajez pe colonel de îndată ce voi avea prilejul. Ştii, vorba aceea: cui pe cui se scoate. Numai de-am izbuti să i-l scoatem pe Willoughby din cap!

— De-am putea face asta, doamnă, spuse Elinor, o să ne descurcăm foarte bine, cu sau fără colonelul Brandon.

Şi apoi, ridicându-se, se duse să vadă ce mai face Marianne. Pe care o găsi, după cum se aştepta, în camera ei, aplecându-se, tăcută şi tristă, spre rămăşiţele focului din cămin, care-i luminaseră camera până la sosirea lui Elinor.

— Ai face mai bine să mă laşi singură, fu tot ce-o auzi spunând pe sora ei.

— Am să te las, dac-ai să te culci, îi spuse Elinor, Dar refuză s-o asculte la început, din pricina încăpăţânării de moment a unei suferinţe ce nu-şi găsea alinare. Elinor reuşi totuşi să se facă ascultată, vorbindu-i cu seriozitate şi blândeţe în acelaşi timp; şi înainte de a pleca o văzu punându-şi pe pernă capul înfierbântat de durere şi-o lăsă, aşa cum spera, învăluită într-o paşnică odihnă.

Când se întoarse în salon, doamna Jennings i se alătură, intrând cu un pahar plin în mână.

— Draga mea, îi spuse ea, tocmai mi-am adus aminte că am în casă cel mai bun vin de Constantia ce s-a băut vreodată, aşa că i-am adus un pahar surorii dumitale. Bietul meu bărbat! Cât de mult îi plăcea! Ori de câte ori avea o criză dureroasă de gută, spunea că-i face mai bine decât orice alt lucru de pe lume. Du-i-l, te rog, surorii dumitale.

— Scumpă doamnă Jennings, replică Elinor, zâmbind la gândul deosebirii dintre afecţiunile pentru care fusese recomandat, cât sunteţi de bună! Dar pe Marianne am lăsat-o în pat aproape adormită, sper, şi cum cred că nimic nu i-ar face mai bine decât să se odihnească, cu permisiunea dumneavoastră, am să beau eu vinul.

Deşi doamna Jennings regretă că nu adusese băutura cu cinci minute mai devreme, fu mulţumită de compromis; şi în timp ce Elinor îl dădea pe gât, se gândi că deşi efectele lui în ceea ce priveşte criza de gută o interesau prea puţin în acele clipe, putea să-i încerce puterea de a vindeca o inimă dezamăgită tot atât de bine asupra ei, cât şi asupra surorii ei.

Pe când luau ceaiul, veni şi colonelul Brandon; şi după felul în care se uită în jur, să vadă dacă nu cumva Marianne este acolo, Elinor îşi dădu numaidecât seama că el nici nu se aştepta şi nici nu dorea să o vadă acolo şi că, pe scurt, aflase motivul absenţei ei. Doamnei Jennings nu-i trecură aceleaşi gânduri prin minte; căci, curând după ce el sosi, se apropie de masa unde Elinor pregătea ceaiul şi-i şopti:

— Colonelul pare la fel de grav ca-ntotdeauna, după cum vezi; nu ştie nimic despre cele întâmplate; te rog, spune-i tu, draga mea, Curând după aceea el îşi trase un scaun lângă cel al lui Elinor şi, cu un aer care-i confirma lui Elinor convingerea că e la curent cu totul, se interesă de sora ei.

— Marianne nu se simte bine, spuse Elinor. A avut o indispoziţie toată ziua şi am convins-o să se ducă la culcare.

— Atunci poate că, replică el şovăitor poate că ce-am auzit azi dimineaţă poate fi… o fi mai mult adevăr în cele ce-am auzit, decât credeam la început.

— Dar ce anume ai auzit?

— Că un domn, despre care aveam motive să cred…

Mă rog, că un bărbat, despre care ştiam că este logodit

— Dar ce să-ţi mai spun? Dacă dumneata ştii totul, ceea ce e mai mult ca sigur, sper să mă cruţi…

— Te referi, spuse Elinor cu un calm silit, la căsătoria domnului Willoughby cu domnişoara Grey. Da, ştim totul în această privinţă. Se pare că a fost o zi revelatoare pentru toată lumea întrucât şi nouă ni s-a dezvăluit adevărul abia azi. Misterele domnului Willoughby sunt de nepătruns! Dar dumneata unde ai auzit noutatea?

— Într-un magazin din Pall Mall, unde aveam ceva treabă. Două doamne îşi aşteptau trăsura şi una dintre ele îi făcea celeilalte o relatare a căsătoriei proiectate, cu glas atât de răsunător şi fără nici un fel de fereală, încât mi-a fost imposibil să nu aud totul. Ceea ce mi-a atras mai întâi atenţia a fost numele de Willoughby, de John Willoughby care-a fost repetat de mai multe ori; şi din cele ce-au urmat am aflat că acum totul este definitiv stabilit cu privire la căsătoria lui cu domnişoara Grey – nu mai este vorba de nici un secret – că această căsătorie o să aibă loc în următoarele câteva săptămâni şi s-au mai dat şi-o mulţime de amănunte în legătură cu pregătirile şi cu alte chestiuni. Îmi mai aduc aminte în mod special de un lucru, pentru că m-a ajutat să identific încă şi mai bine persoana: de îndată ce se va termina, ceremonia, urmează să plece la Combe Magna, reşedinţa lui din Somersetshire. Cât de mare mi-a fost mirarea! Dar e imposibil să vă descriu ce-am simţit. Interesându-mă cine este doamna cea comunicativă – pentru că am rămas în magazin până după plecarea lor – am aflat că este o oarecare doamnă Ellison şi după informaţiile primite ulterior, domnişoara Grey e pupila ei.

— Într-adevăr! Dar ai mai aflat şi că domnişoara Grey are cincizeci de mii de lire? Explicaţia, dacă trebuie să-i dezlegăm misterul, nu poate fi găsită decât în acest amănunt.

— S-ar putea să fie aşa, dar Willoughby e în stare – cel puţin eu cred că…

Se opri o clipă, apoi adăugă cu un glas ce părea plin de şovăială:

— Şi sora dumitale… ea cum…

— A trecut prin clipe foarte grele. Dar nădăjduiesc ca suferinţa ei să fie pe cât de puternică, pe atât de scurtă.

A fost şi mai este încă o lovitură cumplită. Cred că până ieri nici nu s-a îndoit măcar de dragostea lui; şi poate că nici acum… dar eu sunt aproape convinsă că el n-a ţinut niciodată cu adevărat la ea. A minţit-o tot timpul şi în anumite privinţe pare chiar a fi un om fără inimă.

— Ah, aşa şi este! Spuse colonelul Brandon. Dar sora dumitale – dac-am înţeles bine din cele ce mi-ai spus – nu are chiar aceeaşi impresie despre el.

— Îi cunoşti doar firea şi-ţi poţi da seama ce repede l-ar mai scuza, dac-ar putea-o face.

Colonelul nu răspunse şi ceva mai târziu strângându-se ceştile de ceai şi făcându-se pregătiri pentru jocul de cărţi, subiectul, bineînţeles, nu mai putu fi abordat.

Doamna Jennings, care-i urmărise cu plăcere în timp ce stăteau de vorbă şi care se aştepta să vadă efectul celor împărtăşite de domnişoara Dashwood printr-o manifestare imediată de veselie din partea colonelului Brandon, care ar fi fost firească la un bărbat în floarea tinereţii, a speranţei şi a fericirii, observă cu uimire că rămâne tot restul serii încă şi mai grav, şi mai gânditor decât de obicei.