CAPITOLUL XXVIII.

În următoarele trei sau patru zile nu se întâmplă nimic care să o determine pe Elinor să regrete ce făcuse, adresându-i-se mamei ei; căci Willoughby nu veni şi nici nu scrise. Cam pe atunci trebuiau să o însoţească pe lady Middleton la o petrecere la care doamna Jennings nu putu participa, din pricină că fata ei cea mai mică nu se simţea prea bine şi Marianne, care era foarte prost dispusă, căreia nu-i păsa de felul în care arată, fiindu-i la fel de indiferent dacă se duce sau nu se duce la petrecere, se pregăti să meargă într-acolo, fără să trădeze vreo speranţă sau vreo bucurie. Stătu lângă focul din salon, până ce sosi lady Middleton, fără să se mişte măcar o dată de pe scaun, sau să-şi schimbe poziţia, cufundată în propriile-i gânduri şi nebăgând în seamă prezenţa surorii ei; şi când în cele din urmă li se spuse că lady Middleton e cu trăsura la uşă, tresări, de parc-ar fi uitat că aşteaptă pe cineva.

Sosiră la timp la destinaţie; şi de îndată ce şirul de trăsuri din faţa lor le permise, coborâră, urcară scările, îşi auziră numele anunţate de la un palier la celălalt cu glas foarte limpede şi intrară într-o încăpere splendid luminată, plină de lume şi în care era insuportabil de cald. După ce spuseră toate cele cuvenite, făcându-i o plecăciune stăpânei casei, se amestecară în mulţime împărtăşind şi ele căldura şi dezagreabila situaţie în mod necesar sporite de sosirea lor. După un timp pe care-l petrecură spunând puţin şi făcând şi mai puţin, lady Middleton se aşeză la masa de cărţi, şi cum Marianne nu se simţea ispitită să se mişte prin salon, reuşind să găsească nişte scaune libere se aşezară, şi ea şi Elinor, nu departe de masa de joc.

De abia se cuibăriseră, când Elinor îl observă, la câţiva metri de ele, pe Willoughby, conversând foarte serios cu o tânără extrem de elegantă. Curând, Willoughby o văzu că se uită la el, o salută numaidecât, cu o plecăciune, dar fără să încerce să stea de vorbă cu ea, sau să se apropie de Marianne, deşi era imposibil să n-o fi văzut; apoi îşi continuă conversaţia cu aceeaşi doamnă. Elinor se întoarse fără să vrea spre Marianne, să vadă dacă situaţia poate rămâne neobservată de ea. Atunci îl zări şi Marianne; şi faţa îmbujorându-i-se de o neaşteptată bucurie, s-ar fi îndreptat numaidecât spre el, dacă sora ei n-ar fi oprit-o cu un gest.

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă ea, e acolo, e acolo!

Oh, de ce nu se uită la mine? De ce nu-i pot vorbi?

— Te rog, linişteşte-te; te rog frumos, îi spuse Elinor, şi nu-ţi da în vileag sentimentele faţă de toţi cei de faţă.

Poate că încă nu te-a observat.

Dar asta n-o putea crede nici măcar ea; să fie liniştită în astfel de momente nu numai că era ceva ce depăşea puterile Mariannei, ci şi dorinţele ei. Şedea acolo, chinuită de nerăbdare, fapt care o schimbă foarte tare la faţă.

În cele din urmă se întoarse din nou spre ele şi le privi pe amândouă; Marianne se ridică dintr-o dată şi, pronunţându-i numele cu un glas afectuos, îi întinse mâna. El se apropie şi adresându-i-se mai degrabă lui Elinor decât Mariannei, de parcă ar fi vrut să-i evite privirile şi, hotărât să nu ţină seama de atitudinea ei, se interesă, în grabă, de doamna Dashwood şi le întrebă de când sunt la Londra. Elinor îşi pierdu prezenţa de spirit când îl auzi cum li se adresează şi nu fu în stare să spună un singur cuvânt. Dar sora ei îşi exprimă sentimentele fără întârziere. Faţa i se făcu roşie ca para focului şi exclamă, cu o voce extrem de emoţionată:

— Doamne sfinte, Willoughby! Dar ce înseamnă toate astea? N-ai primit scrisorile mele? Nu vrei să dai mâna cu mine?

Astfel interpelat nu putu să n-o facă; dar atingerea mâinii ei păru că i-e penibilă şi nu i-o ţinu decât o clipă, în tot acest timp era evident că încearcă să-şi recapete stăpânirea de sine. Elinor îi privea cu atenţie faţa şi observă că expresia ei se mai linişteşte. După o pauză de o clipă, Willoughby vorbi cât se poate de calm:

— Am avut onoarea de a trece pe la casa din Berkeley Street marţea trecută şi am regretat foarte mult că n-am avut norocul de a vă găsi acasă nici pe dumneavoastră două şi nici pe doamna Jennings. Sper că aţi găsit cartea mea de vizită?

— Dar n-ai primit bileţelele mele? Exclamă Marianne, în culmea neliniştii. Sunt sigură că trebuie să fie vreo greşeală la mijloc, o greşeală îngrozitoare. Ce pot să însemne toate astea? Spune-mi, Willoughby, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, ce s-a întâmplat?

El nu-i dădu nici un răspuns: se înroşi puţin şi se simţi uşor stânjenit, dar, când întâlni privirea tinerei domnişoare cu care stătuse de vorbă mai înainte, simţi parcă nevoia unui efort imediat, îşi reveni din nou şi, după ce spuse: „Da, am avut plăcerea să fiu informat că aţi sosit la Londra, printr-un bilet pe care aţi fost atât de bună să mi-l trimiteţi”, se întoarse în grabă, cu o mică plecăciune şi reveni lângă prietena lui.

Marianne, care acum se făcuse palidă ca moartea şi care nu se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi pe scaun şi Elinor, care se aştepta s-o vadă leşinând din clipă în clipă, încercă s-o ferească de privirile celorlalţi, în timp ce căuta s-o readucă în simţiri cu apă de lavandă.

— Du-te la el, Elinor, exclamă ea, de îndată ce putu vorbi, şi sileşte-l să vină aici. Spune-i că trebuie să-l mai văd o dată, că trebuie să-i vorbesc numaidecât. Nu mă pot linişti, n-am să am o clipă de tihnă până când nu se vor lămuri toate acestea… Trebuie să fie vreo neînţelegere la mijloc. Oh, du-te imediat la el…

— Cum am să pot face una ca asta? Nu, draga mea Marianne, trebuie să ai răbdare. Acesta nu e locul potrivit pentru explicaţii. Aşteaptă până mâine.

Nu reuşi totuşi decât cu greu s-o împiedice să-l caute chiar ea şi îi fu imposibil s-o convingă să-şi stăpânească emoţia, să aştepte, cel puţin, încercând să pară liniştită, până ce va reuşi să-i vorbească între patru ochi, cu mai mult efect, căci Marianne nu înceta o clipă să-şi exprime, cu glas scăzut, chinul sentimentelor ei, prin exclamaţii ce dovedeau cât este de nefericită. În scurtă vreme Elinor îi văzu pe Willoughby părăsind încăperea pe uşa ce dădea spre scară şi, spunându-i Mariannei că a plecat, încercă s-o convingă că e cu totul imposibil să mai stea de vorbă cu el în seara aceea. Marianne o rugă numaidecât pe sora ei să o implore pe lady Middleton să le ducă acasă, deoarece era prea nenorociră ca să mai rămână acolo măcar o clipă.

Informată că Marianne nu se simte bine, lady Middleton, deşi era tocmai în toiul unui rober, fu prea politicoasă pentru a face cea mai mică obiecţie la dorinţa ei de a pleca numaidecât, şi trecându-şi cărţile unui prieten părăsiră petrecerea de îndată ce-şi găsiră trăsura. Nimeni nu scoase un cuvânt, în timp ce se întorceau în Berkeley Street. Marianne se chinuia în tăcere, prea nefericită ca să poată măcar să plângă; şi cum din fericire doamna Jennings nu se întorsese încă acasă, se duseră direct în camera lor şi sărurile de amoniu o mai readuseră puţin în simţiri. Curând era dezbrăcată şi culcată şi cum părea dornică să fie singură, sora ei o părăsi aşa că, în timp ce-o aştepta pe doamna Jennings să se întoarcă acasă, Elinor avu destul răgaz să se gândească la cele ce se petrecuseră.

Nu se putea îndoi de faptul că între Marianne şi Willoughby existase vreun fel de logodnă şi era la fel de limpede că acum Willoughby se plictisise de această legătură; căci orice speranţă ar mai fi nutrit Marianne, ea, Elinor, nu putea atribui o asemenea purtare nici unui fel de greşeală sau neînţelegere. Nimic n-o putea explica decât o totală schimbare de sentimente. Şi indignarea i-ar fi fost încă şi mai mare, dacă n-ar fi observat cu ochii ei, la Willoughby, acea stânjeneală care părea o recunoaştere a faptului că ştie că nu se poartă cum se cuvine şi care o oprea să-l creadă. Atât de lipsit de scrupule încât să se fi jucat chiar de la început cu sentimentele surorii ei, fără vreun plan care să poată fi dezvăluit prin cercetări corespunzătoare. Probabil că absenţa îi slăbise afecţiunea, iar convenienţele sociale îl făcuseră poate să şi-o înfrângă; dar nu se putea hotărî să creadă că la început el n-o iubise.

În privinţa Mariannei, Elinor nu era în stare să se gândească altfel decât cu cea mai mare îngrijorare la durerea ce trebuie să i-o fi provocat o întâlnire atât de nefericită şi la chinurile încă şi mai mari pe care aveau să i le pricinuiască ceea ce urma să se întâmple. Situaţia nefericită în care se găsea ea, Elinor, nu însemna nimic în comparaţie cu cea a Mariannei; căci în timp ce ea îl putea stima pe Edward ca şi până atunci, chiar dacă trebuiau să rămână despărţiţi în viitor, putea găsi întotdeauna o alinare. Dar toate împrejurările care ar fi putut face răul să devină şi mai cumplit păreau a se fi adunat laolaltă spre a spori nefericirea Mariannei, împingând-o până la o despărţire definitivă de Willoughby – o ruptură imediată şi ireconciliabilă.