CAPITOLUL XXVI.

Nici nu se urcase bine în trăsură alături de doamna Jennings şi nici nu-şi începuse bine călătoria spre Londra, sub protecţia ei şi ca invitată a doamnei Jennings, că Elinor şi începu să se minuneze de situaţia în care se afla, ţinând seama cât de puţin o cunoşteau ele pe această doamnă, cât de puţin potrivite erau în ceea ce priveşte vârsta şi felul lor de a fi şi cât de multe obiecţii făcuse împotriva plecării lor cu numai câteva zile în urmă! Dar toate aceste obiecţii fuseseră înlăturate şi trecute cu vederea din pricina entuziasmului fericit al tinereţii împărtăşit în aceeaşi măsură de Marianne şi de mama lor; şi Elinor, în ciuda îndoielilor pe care le avea din când în când, privitoare la trăinicia sentimentelor lui Willoughby, nu putea să nu observe extazul aşteptării fericite care umplea întru totul sufletul Mariannei şi strălucea în ochii ei, fără să nu simtă cât de serbede erau în comparaţie cu propriile ei perspective, cât de tristă era starea ei de spirit şi câtă solicitudine ar fi manifestat faţă de situaţia surorii ei, dacă ar fi avut şi ea în vedere acelaşi obiectiv care s-o învioreze, aceeaşi posibilitate de a nutri speranţe.

Acum nu mai trebuia decât puţină, foarte puţină vreme, pentru a se vedea care sunt adevăratele intenţii ale lui Willoughby; după toate probabilităţile, acesta se şi afla la Londra. Nerăbdarea Mariannei de a pleca dovedea că e sigură că are să-l întâlnească acolo; şi Elinor era hotărâtă să afle tot ce se poate despre caracterul lui, din propriile ei observaţii sau din ce va mai auzi de la alţii; şi nu numai în felul acesta, ci urmărind cu deosebită atenţie felul în care se va comporta faţă de sora ei, spre a se asigura cine este el cu adevărat şi ce gânduri are, încă de la primele lor întâlniri. Dacă s-ar fi întâmplat ca rezultatul observaţiilor ei să nu fie favorabil, era hotărâtă să-i deschidă cu orice preţ ochii surorii ei; şi dacă va fi altfel, strădaniile ei urmau să fie de altă natură – în acest caz va trebui să încerce să evite orice comparaţie egoistă, să înlăture orice regret care ar putea-o face să nu se bucure pe deplin de fericirea Mariannei.

Călătoria dură trei zile şi comportarea Mariannei în tot acest timp fu un fericit exemplu al amabilităţii şi spiritului de tovărăşie la care s-ar fi putut aştepta pe viitor doamna Jennings din partea ei. Nu scoase nici o vorbă mai tot drumul, cufundată în propriile ei gânduri, în afară de cazul când apărea vreun obiectiv pitoresc, care o făcea să scoată vreo exclamaţie de încântare, adresată exclusiv surorii ei. Spre a mai compensa această atitudine, Elinor îşi luă aşadar numaidecât în primire funcţia de reprezentantă a politeţii pe care singură şi-o atribuise, se purtă cu cea mai mare atenţie faţă de doamna Jennings, stătu cu ea de vorbă, râse împreună cu ea şi o ascultă pe cât îi stătu în putinţă; iar doamna Jennings, pe de altă parte, le trată pe amândouă cu o deosebită amabilitate, avu în permanenţă grijă ca ele să se simtă bine şi să nu se plictisească şi nu se necăji decât atunci când nu vroiau să aleagă singure ce să mănânce pe la hanuri, sau când nu reuşea să afle de la ele dacă preferă somon în loc de cod sau rasol de pasăre în loc de cotlete de viţel. În cea de a treia zi, în jurul orei trei, ajunseră la Londra, fericite după o astfel de călătorie, că nu mai stau închise într-o trăsură şi gata să se bucure de plăcerea unui foc bun.

Casa era frumoasă şi bine mobilată; şi cele două domnişoare intrară numaidecât în stăpânirea unei odăi foarte confortabile. Fusese camera Charlottei; deasupra poliţei căminului mai atârna încă un peisaj lucrat chiar de ea din mătase colorată, ca dovadă că-şi petrecuse cu folos şapte ani într-o şcoală bună din Londra.

Cum masa avea să fie gata abia la vreo două ore după sosirea lor, Elinor se hotărî să-şi petreacă acest răgaz scriindu-i mamei ei şi se aşeză în acest scop la o măsuţă.

Câteva minute mai târziu, Marianne făcu şi ea la fel.

— Eu scriu acasă, îi spuse Elinor, nu crezi c-ar fi bine să-ţi amâni scrisoarea cu două-trei zile?

— Dar nu mamei îi scriu, răspunse Marianne în grabă, ca şi cum ar fi vrut să evite să i se mai pună vreo întrebare.

Elinor nu spuse nimic: îi trecu imediat prin minte însă că îi scrie probabil lui Willoughby; şi concluzia pe care o trase numaidecât fu că trebuie să fie totuşi logodiţi, oricât de mult ar fi vrut ei să tăinuiască totul. Această convingere, deşi nu pe de-a-ntregul satisfăcătoare, îi făcu plăcere, şi-şi continuă scrisoarea cu şi mai mult zel. Marianne o termină pe a ei în câteva minute; nu părea să fie decât un bileţel; apoi îl împături, îl pecetlui şi scrise foarte repede adresa pe el. Elinor avu impresia că distinge un W mare şi Marianne nici nu terminase bine de scris că sună clopoţelul şi când valetul îşi făcu apariţia îl rugă să-i expedieze misiva printr-un curier. În felul acesta chestiunea fu imediat aranjată.

După care continuă să fie foarte bine dispusă; dar era în acelaşi timp şi foarte agitată, ceea ce nu prea îi făcu plăcere surorii ei, iar această nelinişte spori pe măsură ce se însera. Abia dacă mai putu mânca ceva la masă, iar apoi, când se întoarseră în salon, părea că ascultă nerăbdătoare orice zgomot de trăsură.

Elinor fu cât se poate de mulţumită că doamna Jennings fiind foarte ocupată la ea în cameră nu putu observa cele ce se petreceau. Se aduse ceaiul şi după ce Marianne fu dezamăgită de mai multe ori de unele bătăi în uşa vecinilor, se auzi una puternică, ce nu mai putea fi confundată: cineva bătuse la uşa casei lor. Elinor era încredinţată că valetul va anunţa sosirea lui Willoughby, iar Marianne, ridicându-se în picioare, se îndreptă spre uşă. Domnea o tăcere deplină; nu mai putea fi suportată prea multe secunde; Marianne deschise uşa, făcu câţiva paşi spre scară şi după ce ascultă o vreme se reîntoarse în odaie, stăpânită de emoţia ce i-ar fi produs-o, în mod firesc, convingerea că l-a auzit.

Prea emoţionată să se mai poată stăpâni în clipa aceea, nu putu să nu exclame:

— O, Elinor, e Willoughby, e Willoughby, zău aşa! Şi lăsă impresia că e gata să se arunce în braţele acestuia când iată că-şi făcu apariţia colonelul Brandon.

Lovitura fu prea puternică să o poată suporta calmă, aşa că părăsi imediat încăperea. Elinor fu şi ea dezamăgită; în acelaşi timp însă consideraţia pe care o avea faţă de colonelul Brandon o făcu să-l primească cu căldură; şi-i păru rău ca un bărbat care ţinea atât de mult la sora ei să-şi dea seama că ea nu încearcă decât mâhnire şi dezamăgire, văzându-l. Înţelese numaidecât că lui nu-i scăpase atitudinea Mariannei; o urmări cu atâta uimire şi preocupare, când părăsi odaia, încât cu greu reuşi să se reculeagă şi să se poarte cu politeţea de rigoare.

— Sora dumitale nu se simte bine? Întrebă el.

Elinor îi răspunse că într-adevăr aşa e, şi apoi vorbi de dureri de cap, de surmenaj, de deprimare şi de tot ce-i mai trecu prin minte c-ar putea – în limitele decenţei – să explice atitudinea surorii ei.

Brandon ascultă cu toată atenţia, păru că-şi revine şi nu mai redeschise subiectul, ci începu să-i spună cât de mult se bucură să le vadă la Londra, punându-i obişnuitele întrebări despre cum călătoriseră şi despre cei pe care-i lăsaseră în urmă.

Continuară să vorbească astfel, cu calm, niciunul din ei neavând prea mult interes pentru ceea ce discutau, amândoi abătuţi, amândoi cu gândurile în altă parte.

Elinor ar fi vrut foarte mult să-l întrebe dacă Willoughby e la Londra, dar nu vru să-l necăjească, interesându-se de rivalul lui; şi în cele din urmă, în lipsă de subiecte de discuţie, îl întrebă dacă în vremea din urmă fusese tot timpul la Londra.

— Da, replică el, uşor încurcat, mai tot timpul; am fost o dată sau de două ori la Delaford pentru câteva zile, dar n-am mai putut trece pe la Barton.

Aceste cuvinte şi felul în care le spuse îi aduseră imediat în minte lui Elinor toate amănuntele în legătură cu plecarea lui de acolo, toată neplăcerea pricinuită şi bănuielile ce i le provocase doamnei Jennings; şi se temu ca nu cumva întrebarea ei să fi trădat mai multă curiozitate faţă de acest subiect decât simţise de fapt.

Curând veni şi doamna Jennings.

— Vai, domnule colonel, spuse ea cu obişnuita ei veselie gălăgioasă, mă bucur grozav să te văd – îmi pare rău că n-am putut veni mai repede – scuză-mă, te rog – dar a trebuit să mai arunc şi eu o privire pe ici, pe colo şi să mai aranjez câte ceva, căci n-am mai fost de multă vreme acasă şi cred că ştii că sunt întotdeauna o groază de mărunţişuri de pus la punct după ce ai fost plecată un timp; şi-a trebuit să aranjez lucrurile cu Cartwright. Doamne, de la masă şi pân-acum am fost mai harnică decât o albină! Dar, ia spune-mi, domnule colonel, cum ai făcut de ai aflat că voi sosi astăzi la Londra?

— Am avut plăcerea să aud acest lucru la domnul Palmer, unde am luat masa.

— Aa, aşa ai aflat; şi ce mai fac toţi de-acolo? Ce mai face Charlotte? Garantez că trebuie să fi luat proporţii serioase.

— Doamna Palmer arăta foarte bine şi am fost rugat să vă spun că o veţi vedea cu siguranţă mâine.

— Sigur că da; aşa mă gândeam şi eu. Ei bine, domnule colonel, după cum vezi. Am adus cu mine două domnişoare – de fapt acum n-o vezi decât pe una dintre ele, dar mai este una pe undeva, pe aici. Şi pe deasupra e vorba de prietena dumitale, domnişoara Marianne. Cred că n-are să-ţi pară rău să auzi una ca asta. Nu prea ştiu cum o să te înţelegi cu domnul Willoughby… Ei, e grozav să fii tânăr şi frumos. Ştii, am fost şi eu tânără odată, dar n-am fost frumoasă – ghinionul meu. Cu toate astea, am avut un bărbat foarte bun, aşa că nu ştiu ce mai poate face în plus frumuseţea. Vai, bietul de el! E mort de opt ani şi mai bine. Dar, ia spune, domnule colonel, pe unde mi-ai umblat de când ne-am despărţit? Şi cum îţi mai merg treburile? Haide, haide, fără secrete între prieteni…

Colonelul răspunse la toate întrebările ei cu obişnuita lui blândeţe, fără să-i dea însă vreun răspuns care să-i satisfacă curiozitatea. Elinor începu să pregătească ceaiul şi Marianne fu obligată să-şi facă apariţia.

După sosirea ei, colonelul Brandon fu mai tăcut şi mai gânditor decât până atunci şi doamna Jennings nu-l putu convinge să rămână mai mult. În seara aceea nu mai avură nici un musafir şi doamnele fură toate de acord să se culce devreme.

A doua zi, Marianne îşi revenise cu totul; părea fericită. Părea să fi uitat dezamăgirea ce-o încercase cu o seară în urmă în aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în ziua aceea. Nu-şi luaseră bine micul dejun că trăsura doamnei Palmer se şi opri la uşa casei lor şi-n câteva minute ea apăru râzând, în odaie: era atât de încântată să le vadă pe toate, încât era greu de spus dacă se bucură mai mult să-şi revadă mama sau pe domnişoarele Dashwood. Era foarte mirată că veniseră la Londra, cu toate că se aşteptase tot timpul la asta, era foarte supărată că acceptaseră invitaţia maică-si după ce-o refuzaseră pe a ei, cu toate că, pe de altă parte, nu le-ar fi iertat niciodată dacă n-ar fi venit.

— Domnul Palmer are să fie mai mult decât fericit să vă vadă, spuse ea. Ce credeţi c-a zis când a aflat că veniţi cu mama? Acum am uitat ce-a spus, dar era ceva foarte nostim!

După ce petrecură un ceas sau două la un taifas tihnit, după cum spunea mama ei sau, cu alte cuvinte, asistând la un fel de interogatoriu din partea doamnei Jennings în legătură cu toate cunoştinţele lor, şi la tot felul de râsete fără rost din partea doamnei Palmer, aceasta din urmă propuse ca toate să o însoţească la nişte cumpărături pe care trebuia să le facă în dimineaţa aceea, propunere ce fu repede acceptată de doamna Jennings şi de Elinor, care şi ele aveau de cumpărat câte ceva; Marianne, care refuză să meargă la început, fu până la urmă convinsă să le însoţească.

Oriunde se duseră fu, evident, cu ochii în patru. În Bond Street, mai ales, unde aveau multe de târguit, era mereu cu privirile la pândă; în orice magazin intrară, mintea îi era în cu totul altă parte decât la ceea ce avea în faţa ochilor, decât la ceea ce le interesa şi le preocupa pe celelalte. Marianne fiind pretutindeni neliniştită şi nemulţumită, Elinor nu putu obţine nici o părere din partea surorii ei cu privire la vreun articol pe care vroia să-l cumpere; nimic nu-i făcea plăcere; era doar nerăbdătoare să se întoarcă acasă şi cu greu îşi putea stăpâni enervarea ce-o resimţea faţă de plictisitoarea doamnă Palmer, care se simţea atrasă de tot ce era frumos, scump sau nou, care vroia să cumpere totul şi nu se putea hotărî să ia nimic şi-şi irosea vremea, extaziată şi în imposibilitatea de a se hotărî.

Dimineaţa se apropia de sfârşit când se întoarseră acasă; şi nici nu intrară bine pe uşă că Marianne o zbughi nerăbdătoare în sus, pe scări; când Elinor o ajunse din urmă, tocmai se întorcea de la masă cu o faţă îndurerată, ce dovedea că Willoughby nu trecuse pe acolo.

— Nu mi s-a lăsat nici o scrisoare în timp ce eram în oraş? Îl întrebă ea pe valetul care tocmai intra, aducând pachetele.

I se răspunse că nu, nu lăsase nimeni nici o scrisoare.

— Eşti foarte sigur că n-am primit nici o scrisoare?

Eşti sigur că nici un servitor, nici un curier n-a adus vreo scrisoare sau vreun bileţel?

Omul răspunse că nimeni nu adusese nimic.

— Cât mi se pare de curios! Spuse ea, cu glas scăzut şi dezamăgit, pe când se întorcea spre fereastră.

„Într-adevăr, foarte curios”, îşi spuse Elinor în sinea ei, privindu-şi neliniştită sora. „Dacă n-ar fi ştiut că Willoughby e la Londra, nu i-ar fi scris, cum a făcut-o, i-ar fi scris la Combe Magna; şi dacă e la Londra, ce curios mi se pare că nici nu vine, nici nu scrie! Oh, scumpa mea mamă, nu faci de loc bine încuviinţând o logodnă între fata ta care e atât de tânără şi un bărbat pe care-l cunoşti atât de puţin, o logodnă ce se desfăşoară într-un mod atât de îndoielnic, atât de misterios! Tare aş mai vrea să-i pun câteva întrebări, dar cum are să-mi suporte amestecul?

După o oarecare chibzuială, hotărî că, dacă aparenţele continuau să rămână la fel de neplăcute cum păreau a fi, îi va prezenta mamei ei, în termeni cât se poate de duri, necesitatea de a face o serioasă investigaţie în această privinţă.

Doamna Palmer şi două doamne mai în vârstă, prietene intime ale doamnei Jennings, pe care le întâlnise şi le invitase în cursul dimineţii, luară masa cu ele.

Una dintre ele le părăsi curând după ce luară ceaiul, pentru că avea nişte obligaţii în seara aceea şi Elinor fu silită să le ajute să organizeze o partidă de wist. Marianne nu era de nici un folos în astfel de ocazii, pentru că nu vroia să înveţe jocul; dar deşi era aşadar liberă să facă ce vroia, nu petrecu o seară mai plăcută decât Elinor, căci suferi tot timpul din pricina dezamăgirii şi a neliniştii ce i-o producea aşteptarea. Din când în când se străduia câteva minute să citească, dar repede arunca de o parte cartea şi revenea la mai plăcuta îndeletnicire de a se plimba prin odaie încoace şi încolo, oprindu-se pentru o clipă când ajungea în dreptul ferestrei, sperând să poată desluşi mult aşteptata bătaie în uşă.