CAPITOLUL XXVII

— Dacă vremea asta senină o să mai dureze, spuse doamna Jennings când se întâlniră a doua zi dimineaţa la micul dejun, lui sir John n-are să-i convină să plece de la Barton săptămâna viitoare; e lucru trist pentr-un vânător să piardă bucuriile unei zile de vânătoare. Bieţii oameni! Îmi pare întotdeauna rău de ei, când totuşi se întâmplă s-o piardă. Ei o pun atâta la inimă!

— Asta aşa-i, exclamă Marianne veselă, îndreptându-se, în timp ce vorbea, spre fereastră, ca să poată observa starea vremii. La asta nu m-am gândit. O vreme ca asta are să-i facă pe mulţi vânători să mai zăbovească la ţară.

Acest prilej de aducere aminte avu efecte miraculoase; îi readuse întreaga bună dispoziţie.

— Pentru ei, vremea e într-adevăr foarte bună, continuă ea, pe când se aşeza din nou la masă, cu o mină fericită. Cât de mult trebuie să se bucure de ea! Dar

(şi aici neliniştea puse din nou stăpânire pe ea) nu ne putem aştepta să dureze prea mult. În această perioadă a anului, şi după un asemenea şir de zile ploioase, fără îndoială că n-o să ne mai bucurăm prea mult de cer senin. În curând o să vină gerul şi o să avem probabil un ger aprig. Poate că într-o zi, două; este imposibil ca vremea asta blândă să mai dureze mult timp – se poate întâmpla să îngheţe chiar şi la noapte, nu?

— În orice caz, spuse Elinor, încercând să o împiedice pe doamna Jennings să citească gândurile surorii ei la fel de bine ca şi ea, cred că pe la sfârşitul săptămânii sir John şi lady Middleton au să sosească la Londra.

— Sigur, draga mea, asta ţi-o garantez. Mary ştie întotdeauna să-şi impună punctul de vedere.

„Are să scrie la Combe chiar astăzi”, presupuse Elinor în sinea ei.

Dar dacă scrisese într-adevăr, scrisoarea fu concepută şi expediată pe furiş, căci deşi fusese foarte atentă nu putuse observa nimic. Oricare ar fi fost adevărul, cu toate că Elinor nu era nici pe departe mulţumită de felul cum se desfăşurau lucrurile, nu se simţea totuşi prost, atâta timp cât Marianne era bine dispusă. Şi Marianne era bine dispusă; era fericită că vremea e frumoasă şi mai fericită încă în aşteptarea gerului.

Îşi petrecură mai toată dimineaţa lăsând cărţi de vizită pe la locuinţele cunoştinţelor doamnei Jennings, spre a le informa că se află la Londra; şi Marianne îşi petrecea mai tot timpul observând dincotro bate vântul şi toate transformările cerului închipuindu-şi că se simte o schimbare în aer.

— Nu găseşti că e mai frig decât era azi-dimineaţă, Elinor? Mie mi se pare că deosebirea e foarte evidentă.

Abia dacă mai pot încălzi mâinile, chiar şi în manşon.

Am impresia că ieri n-a fost aşa. Parcă şi norii se împrăştie; curând are să apară şi soarele şi o să avem o după-amiază senină.

Elinor era când amuzată, când îndurerată; dar Marianne persevera şi nu vedea decât geruri care se pregăteau să vină, deducând acest lucru în fiecare seară, din strălucirea focului, şi în fiecare dimineaţă, din starea atmosferei.

Domnişoarele Dashwood nu aveau motive să fie nemulţumite de stilul de viaţă al doamnei Jennings şi de cunoştinţele ei, şi nici de comportarea ei faţă de ele, întotdeauna plină de amabilitate. Îşi conducea întreaga gospodărie conform unui plan foarte îngăduitor şi, în afară de câteva dintre vechile ei cunoştinţe din City la care, spre regretul ladyei Middleton, nu renunţase, nu era în vizită cu nimeni care să fi putut tulbura sentimentele tinerelor ei prietene. Mulţumită să constate că lucrurile stau mai bine decât se aşteptase în această privinţă, Elinor era dispusă să fie mai înţelegătoare faţă de plictiseala petrecerilor la care luau parte în fiecare seară, fie acasă la ea, fie în altă parte şi care, constând numai din jocuri de cărţi, nu puteau de loc să o amuze.

Colonelul Brandon, care fusese poftit să treacă pe acolo oricând dorea, venea să le vadă aproape zilnic: dorea să o privească pe Marianne şi să stea de vorbă cu Elinor, care adesea găsea mai multă plăcere în a conversa cu el, decât în celelalte amuzamente de peste zi, dar care, pe de altă parte, era foarte îngrijorată de interesul pe care el îl manifesta în continuare faţă de sora ei. Îi era teamă să nu se transforme într-un ataşament foarte puternic. Îi părea rău pentru el să-l vadă cu câtă seriozitate se uita la Marianne şi era evident că era încă şi mai abătut decât la Barton.

Cam la o săptămână după sosirea lor, aflară cu certitudine că Willoughby fusese şi el pe acolo. Într-o dimineaţă când se întoarseră acasă după plimbarea cu trăsura, îi găsiră cartea de vizită pe masă.

— Doamne, Dumnezeule! Exclamă Marianne, a fost aici în timp ce noi eram plecate!

Elinor, care se bucura să ştie că e la Londra, îndrăzni să-i spună:

— Fii sigură că mâine are să treacă din nou.

Dar Marianne păru că nici nu aude ce-i spune şi, când doamna Jennings intră în odaie, dispăru cu preţioasa carte de vizită.

Acest eveniment, care îi ridică moralul lui Elinor, o făcu pe sora ei să devină tot atât de agitată ca şi mai înainte, dacă nu chiar şi mai mult. Din acea clipă nu mai avu linişte; nerăbdarea cu care-l aştepta să sosească la orice oră din zi, o făcu să nu mai fie bună de nimic. A doua zi de dimineaţă, când toţi ceilalţi plecară, insistă să fie lăsată acasă.

Elinor era tulburată gândindu-se la ce s-ar putea întâmpla în Berkeley Street, în absenta lor; dar când se întoarse, nu fu nevoie s-o privească pe sora ei de două ori ca să-şi dea seama că Willoughby nu le mai făcuse a doua vizită. Chiar atunci li se aduse un bileţel ce fu pus pe masă.

— Pentru mine! Exclamă Marianne, grăbindu-se să-1ia.

— Nu, domnişoară, pentru stăpâna mea.

Dar Marianne, care nu era de loc convinsă, îl luă numaidecât.

— E într-adevăr pentru doamna Jennings; ce enervant!

— Aştepţi o scrisoare? Întrebă Elinor, nereuşind să se mai abţină.

— Da, oarecum, într-o oarecare măsură…

Apoi, după o scurtă pauză, Elinor spuse:

— N-ai încredere în mine, Marianne.

— Vai, Elinor, să primesc acest reproş tocmai de la tine – tu care n-ai încredere în nimeni?

— Eu! Îi răspunse Elinor, oarecum încurcată. Dar zău, Marianne, eu n-am nimica de spus.

— Nici eu, răspunse Marianne cu energie; aşa că situaţiile noastre sunt asemănătoare. Niciuna dintre noi n-are nimic de spus; tu, pentru că eşti comunicativă, iar eu pentru că nu ascund niciodată nimic.

Mâhnită de acuzaţia că este prea rezervată, de care nu se putea dezvinovăţi, Elinor nu ştia cum s-o facă pe Marianne să-şi deschidă sufletul în mai mare măsură.

Curând doamna Jennings îşi făcu apariţia şi după ce i se dădu biletul îl citi cu glas tare. Era de la lady Middleton: o anunţa că sosiseră în Conduit Street şi că o roagă pe mama şi pe verişoarele ei să treacă pe acolo în seara aceea. Din pricină că sir John era ocupat, iar ea suferea de o răceală serioasă, nu putuseră să treacă prin Berkeley Street. Invitaţia fu acceptată; dar când se apropie ora la care trebuiau să plece, necesar fiind ca din politeţe faţă de doamna Jennings să o însoţească amândouă în această vizită, Elinor întâmpină oarecari dificultăţi în a o convinge pe sora ei să meargă cu ele, pentru că ea încă nu-l văzuse pe Willoughby; aşa că nu numai că nu vroia să se mai plictisească în vizită, dar mai ales nu era dispusă să rişte ca el să treacă din nou pe acolo în absenţa lor.

În seara aceea Elinor descoperi că firea omului nu se modifică în mod esenţial o dată cu schimbarea locuinţei; căci sir John abia se stabilise la Londra, că şi izbutise să adune în casa lui vreo douăzeci de tineri şi să-i distreze cu un bal. Acest lucru nu-i convenea, totuşi, ladyei Middleton. La ţară, o serată organizată pe nepregătite era foarte la locul ei; dar la Londra, unde reputaţia de eleganţă era mult mai importantă şi mai greu de obţinut, era un risc mult prea mare ca, pentru a face plăcere câtorva fete, să se afle că lady Middleton organizase un dans de numai opt sau nouă perechi, doar cu doi muzicanţi şi cu un simplu bufet rece.

Doamna şi domnul Palmer erau şi ei prezenţi. Domnul Palmer, pe care nu-l văzuseră de când veniseră la Londra, deoarece se dovedea foarte grijuliu în a nu da de loc impresia că-i acordă vreo atenţie soacrei lui, din care pricină nici nu se apropie de ea, nu dădu nici un semn de recunoaştere la apariţia lor. Le privi în treacăt, fără să pară că ştie cine sunt şi nu făcu decât s-o salute pe doamna Jennings dând din cap, din celălalt capăt al încăperii. Când intră, Marianne aruncă o privire de jur împrejur; era suficient, el nu era acolo – şi se aşeză la fel de puţin dispusă să se amuze ori să-i amuze pe ceilalţi. După ce stătuseră împreună cam vreun ceas, domnul Palmer se îndreptă agale către domnişoarele Dashwood, pentru a-şi exprima uimirea că le vede la Londra, deşi colonelul Brandon fusese pentru prima dată informat de sosirea lor în casa lui şi deşi el însuşi spusese ceva foarte nostim, atunci când aflase că urmează să vină.

— Credeam că sunteţi amândouă în Devonshire, spuse el.

— Da? Replică Elinor.

— Şi când vă întoarceţi acolo?

— Nu ştiu.

Şi cu asta conversaţia dintre ei luă sfârşit.

Niciodată în viaţa ei nu fusese Marianne atât de puţin dispusă să danseze ca în seara aceea şi niciodată efortul n-o obosise atât de mult. Se plânse de acest lucru pe când se înapoiau în Berkeley Street.

— Ei, ei, cunoaştem prea bine motivul, spuse doamna Jennings; dacă o anumită persoană, pe care n-am s-o numesc, s-ar fi aflat acolo, n-ai fi fost de loc obosită; şi, ca să spunem adevărul, n-a fost de loc frumos din partea lui să evite să te întâlnească, din moment ce a fost invitat.

— Invitat! Exclamă Marianne.

— Aşa mi-a spus fiica mea, lady Middleton, căci se pare că sir John l-a întâlnit pe undeva pe stradă azi dimineaţă.

Marianne nu mai scoase o vorbă, dar păru a fi primit o lovitură cumplită. În această situaţie, nerăbdătoare să facă ceva care ar fi putut să-i aducă vreo mângâiere surorii ei, Elinor se hotărî să-i scrie mamei lor a doua zi dimineaţă, sperând că, făcând-o să se teamă pentru sănătatea Mariannei, o va face să-i pună acele întrebări ce fuseseră amânate atâta; şi fu încă şi mai înclinată să-şi pună planul în aplicare când a doua zi, după micul dejun, observă că Marianne trimite din nou un bilet lui Willoughby, căci nu-şi putea închipui că scrie altei persoane.

Cam pe la prânz, doamna Jennings ieşi singură în oraş cu nişte treburi şi Elinor începu numaidecât să-şi compună scrisoarea, în timp ce Marianne, prea neliniştită ca să facă ceva, prea tulburată ca să întreţină vreo conversaţie, se tot plimba de la o fereastră la alta sau se aşeza lângă foc, pradă unei triste meditaţii. Elinor se strădui foarte serios să-şi convingă mama, relatându-i tot ce se întâmplase; bănuiala ce-o avea despre nestatornicia lui Willoughby, îndemnând-o să-i ceară Mariannei, folosindu-se de orice rugăminţi în care să invoce datoria sau dragostea, pentru ca Marianne să-i dezvăluie situaţia adevărată asupra relaţiilor dintre ei.

Nici nu-şi terminase bine scrisoarea, când o bătaie la uşă vesti un vizitator şi fu anunţat colonelul Brandon.

Marianne, care-l văzuse de la fereastră şi căreia îi displăcea societatea de orice fel, plecă din odaie înainte ca acesta să intre. Brandon părea mai grav ca de obicei; şi deşi îşi exprimă satisfacţia că o găseşte singură pe Elinor, de parcă ar fi avut să-i spună ceva între patru ochi, stătu un timp fără să scoată o vorbă. Convinsă că are să-i facă vreo comunicare care-o privea pe sora ei, Elinor aşteptă cu nerăbdare să înceapă a vorbi. Nu era prima oară că avea această convingere; de mai multe ori până atunci, începând cu remarca „Sora dumitale nu prea arată bine astăzi”, sau „Sora dumitale pare cam abătută”, păruse a fi pe punctul fie de a-i dezvălui, fie de a o întreba ceva anume în legătură cu ea. După o pauză de câteva minute, el rupse tăcerea, întrebând-o, cu oarecare emoţie, când avea s-o poată felicita pentru că are un cumnat. Elinor nu se aşteptase la o astfel de întrebare şi, neavând pregătit nici un răspuns, fu obligată să recurgă la expedientul simplu şi foarte obişnuit de a întreba ce vrea să spună. El încercă să zâmbească, în timp ce-i răspundea:

— Toată lumea e la curent cu logodna surorii dumitale cu domnul Willoughby.

— Lumea nu poate fi la curent, replică Elinor, când nici familia ei nu ştie nimic despre o asemenea logodnă.

Brandon păru uimit şi spuse:

— Am să te rog să mă ierţi, mi-e teamă că întrebarea mea a fost impertinentă; dar nu credeam că e vorba de un secret, când îşi scriu pe faţă şi când toată lumea vorbeşte de căsătoria lor.

— Dar cum se poate? Pe cine ai putut auzi spunându-ţi de una ca asta?

— Pe mulţi; pe unii pe care dumneata nici nu-i cunoşti, pe alţii pe care-i cunoşti foarte bine, doamna Jennings, doamna Palmer şi familia Middleton. Şi încă n-aş fi crezut-o, căci atunci când mintea nu prea este dispusă să se lase convinsă găseşte întotdeauna ceva care să-i sprijine îndoielile, dacă n-aş fi văzut cu totul din întâmplare în mâna valetului care m-a poftit azi înăuntru un bilet scris de sora dumitale şi adresat domnului Willoughby. Am venit să mă interesez, dar eram convins încă înainte de a pune întrebarea. E totul stabilit definitiv? Este imposibil să?… Dar n-am nici un drept şi n-aş putea avea nici o şansă de a izbuti. Scuză-mă, domnişoară Dashwood. Cred că am greşit, vorbind atât de mult, dar nici nu mai ştiu ce să mai fac şi am avut întotdeauna cea mai mare încredere în înţelepciunea dumitale. Spune-mi că totul este hotărât, că orice încercare… pe scurt, că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi ascund sentimentele, dacă acest lucru îmi este cât de cât cu putinţă.

Aceste cuvinte – mărturisire directă a dragostei lui pentru sora sa – o mişcară foarte mult. Nu putu spune nimic pentru moment; şi chiar când îşi mai reveni puţin, se gândi un timp la răspunsul cel mai potrivit pe care i l-ar fi putut da. Adevărata stare de lucruri dintre Willoughby şi sora ei îi era atât de puţin cunoscută, încât, străduindu-se să o explice, ar fi putut spune la fel de bine prea mult sau prea puţin. Totuşi, cum era convinsă că dragostea Mariannei pentru Willoughby nu-i poate lăsa nici o şansă de izbândă colonelului Brandon, oricare ar fi fost deznodământul acelui sentiment, şi dorind în acelaşi timp să nu-şi expună comportarea la vreo critică, se gândi – după o oarecare chibzuinţă – că e mai prudent şi mai puţin dureros să spună mai mult decât ştie sau crede cu adevărat. Recunoscu, prin urmare, că deşi n-a primit niciodată vreo încunoştinţare chiar din partea lor despre situaţia dintre ei, n-avea nici o îndoială în ceea ce priveşte dragostea lor reciprocă şi că nu este mirată să afle despre corespondenţa lor.

Colonelul ascultă cu atenţie, fără să scoată o vorbă; şi când ea încetă de a mai vorbi se ridică numaidecât de pe scaun şi după ce-i spuse foarte emoţionat: „surorii dumitale îi doresc numai fericire; iar lui Willoughby să se străduiască să o merite”, îşi luă rămas bun şi plecă.

Elinor încercă un sentiment foarte neplăcut, în urma acestei conversaţii şi el nu-i diminuă de loc neliniştea ce-o simţea în alte privinţe; dimpotrivă, rămase cu o tristă impresie despre nefericirea colonelului Brandon şi nici măcar nu vru s-o ştie alinată, fiind foarte nerăbdătoare să afle despre evenimentul ce trebuia să o confirme.