CAPITOLUL XXXI.

A doua zi, după o noapte în care dormi mai mult decât se aşteptase, Marianne se deşteptă la fel de conştientă de suferinţa ei ca şi atunci când se culcase.

Elinor o încurajă pe cât putu să-şi descarce sufletul şi înainte de a fi chemate la micul dejun analizaseră situaţia pe toate feţele, Elinor dovedind aceeaşi convingere fermă şi dându-i aceleaşi sfaturi afectuoase, Marianne manifestând aceleaşi sentimente impetuoase şi aceleaşi păreri contradictorii, ca şi până atunci. Uneori îl considera pe Willoughby la fel de nefericit şi de nevinovat precum era şi ea, iar alteori, pierzând orice nădejde, deoarece îşi dădea seama că este imposibil să-l găsească nevinovat. Acum era absolut indiferentă la ce spune lumea, în clipa următoare vroia să se izoleze pentru totdeauna, ca apoi să se hotărască să reziste cu energie. Într-o singură privinţă era, totuşi, egală în a se manifesta şi anume, atunci când era cazul, să evite, pe cât posibil, prezenţa doamnei Jennings şi îndurând-o printr-o tăcere încăpăţânată atunci când n-avea încotro şi trebuia s-o suporte. Îşi oţelise, în această privinţă, inima nevrând să creadă că doamna Jennings i-ar putea privi suferinţele măcar cu un pic de compătimire.

— Nu, nu, este imposibil, spunea ea; doamna Jennings nu poate fi simţitoare. Amabilitatea ei nu vădeşte înţelegere, bunătatea ei nu înseamnă duioşie. Nu doreşte altceva decât să aibă un subiect de bârfă; acum manifestă simpatie faţă de mine doar pentru că i-l ofer.

Elinor n-avusese nevoie de această dovadă pentru a-şi da seama cât de nedreaptă este adesea sora ei în părerile ce şi le face despre oameni, datorită irascibilităţii, importanţei prea mari ce o dădea unei sensibilităţi profunde şi farmecelor unei comportări alese. Ca şi jumătate din oameni, dacă sunt jumătate din ei deştepţi şi buni, Marianne, care avea însuşiri deosebite şi un caracter deosebit, nu era nici rezonabilă şi nici sinceră. Ea se aştepta ca şi ceilalţi să aibă aceleaşi păreri şi simţăminte ca şi ale ei şi le judeca comportarea prin efectul imediat al acţiunilor lor asupra ei. Aşa se face că după micul dejun, pe când cele două surori se aflau în camera lor, avu loc un incident care o făcu pe Marianne să aprecieze şi mai puţin încă bunătatea doamnei Jennings; datorită propriei ei slăbiciuni, întâmplarea se dovedi a fi o nouă sursă de durere pentru Marianne, deşi doamna Jennings nu acţionă decât mânată de o extraordinară bunăvoinţă.

Cu o scrisoare în mâna întinsă şi cu o faţă veselă şi zâmbitoare, convinsă fiind că are să aducă mângâiere, ea intră în odaie, spunând:

— Ei, draga mea, ţi-am adus ceva de care sunt sigură că-ţi va face mult bine.

Marianne auzise îndeajuns. Într-o clipă, imaginaţia ei îi şi punea în faţă o scrisoare de la Willoughby, plină de duioşie şi de căinţă, o scrisoare care explica tot ce se întâmplase, o scrisoare foarte convingătoare şi care-i dădea satisfacţie deplină; avea să fie numaidecât urmată de Willoughby personal, care se va repezi nerăbdător în odaie pentru ca, aruncându-se la picioarele ei, prin privirile lui elocvente să întărească asigurările din scrisoarea sa. Visul unei clipe fu distrus de cea următoare. Avea acum sub ochi scrisul mamei sale, care până atunci fusese întotdeauna pentru ea numai şi numai prilej de bucurie; după dezamăgirea pe care o simţi, avu impresia că abia în clipa aceea începuse să sufere cu adevărat.

Nici un limbaj ce i-ar fi stat la îndemână în momentele ei de maximă elocinţă n-ar fi putut exprima lipsa de omenie a doamnei Jennings; nu i-o putea reproşa decât prin lacrimile ce-i şiroiau din ochi cu o îndârjire pătimaşă; reproşul însă nu fu înţeles ca atare de doamna Jennings, care după ce-şi exprimă în toate felurile mila ce-o resimţea pentru biata fetiţă, se retrase, nu fără a se referi din nou la scrisoare ca la un motiv de mângâiere. Dar, când fu destul de calmă pentru a o putea citi, scrisoarea nu prea-i aduse consolare. Numele lui Willoughby revenea prea des. Mama ei, care mai credea încă în logodna lor, şi se bizuia mai mult ca oricând pe statornicia sentimentelor lui, fusese stârnită de rugămintea lui Elinor, de a o face pe Marianne să-şi deschidă mai mult inima faţă de ele două; şi întreaga scrisoare manifesta, atâta duioşie faţă de Marianne, atâta afecţiune faţă de Willoughby, şi o convingere atât de profundă în fericirea ce-i aştepta împreună, încât plânse chinuită tot timpul cât o citi.

Simţi din nou nerăbdarea de a se vedea acasă; mama ei îi era mai dragă ca oricând; mai dragă tocmai datorită excesului de încredere pe care greşit şi-l manifesta faţă de Willoughby şi Marianne dorea imperios să plece acasă.

Elinor, care nu era nici ea în stare să-şi dea seama dacă e mai bine pentru Marianne să rămână la Londra sau să se înapoieze la Barton, nu-i dădu nici un sfat, rugând-o doar să aibă răbdare până ce vor cunoaşte dorinţele mamei lor, şi în cele din urmă sora ei îşi dădu consimţământul să aştepte până când le vor fi aflat.

Doamna Jennings le părăsi mai devreme decât de obicei; căci nu se simţea la îndemână să ştie că familiile Middleton şi Palmer nu sunt la fel de mâhnite ca şi ea şi refuzând-o categoric pe Elinor, care se oferise s-o însoţească, plecă, lăsându-le singure tot restul dimineţii. Elinor, cu inima grea, dându-şi seama de necazul pe care avea să-l pricinuiască şi înţelegând, după scrisoarea ce-o primise Marianne, cât de puţin izbutise s-o pregătească pe mama lor, se apucă să-i scrie, pentru a-i relata cele întâmplate rugând-o să-i comunice ce urmează să facă ele; Marianne, care venise şi ea în salon după plecarea doamnei Jennings, rămase neclintită la masa unde scria Elinor, urmărind mişcările peniţei, foarte necăjită că sora ei trebuie să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea. Şi încă şi mai sincer necăjită gândindu-se la efectul ce-l va avea această veste asupra mamei ei.

Astfel se scurse cam un sfert de oră, când Marianne, ai cărei nervi nu mai puteau suporta un zgomot brusc, tresări speriată, auzind o bătaie în uşă.

— Cine poate fi? Se întrebă Elinor. Şi încă atât de devreme. Credeam că nu avem să ne mai temem de nimeni.

Marianne se duse la fereastră.

— E colonelul Brandon, spuse ea enervată. De el trebuie să ne temem întotdeauna.

— N-are să intre când o să afle că doamna Jennings nu este acasă.

— Nu mă bazez eu pe una ca asta, spuse ea grăbindu-se să se retragă în camera lor. Un om care n-are ce face cu timpul lui. Nu-şi dă seama că-i deranjează pe ceilalţi.

Presupunerea ei se dovedi a fi adevărată, deşi se baza pe o eroare şi-o nedreptate; căci colonelul Brandon intră în casă; şi Elinor, care era sigură că venise îngrijorat fiind pentru Marianne şi care îi citi această îngrijorare în expresia lui tulburată şi tristă şi în întrebarea scurtă, dar profund emoţionată pe care i-o puse în legătură cu sănătatea surorii ei, o condamnă în gând pe Marianne pentru că îi acordă atât de puţină stimă.

După ce o salută îi spuse:

— Am întâlnit-o pe doamna Jennings în Bond Street: ea m-a îndemnat să vin încoace şi m-am consolat cu gândul că am să te găsesc numai pe dumneata, fiindcă ţineam foarte mult să te întâlnesc singură. Scopul meu… dorinţa mea… singura mea dorinţă e de a sta de vorbă cu dumneata… Sper, cred că voi aduce mângâiere; nu, nu trebuie să folosesc cuvântul mângâiere… sau nu imediat… ci mai curând convingere, o convingere care să rămână în mintea surorii dumitale. Îmi vei permite să-mi arăt consideraţia ce-o am pentru ea, pentru dumneata, pentru mama dumitale, relatându-ţi nişte împrejurări, mânat fiind de o foarte sinceră afecţiune… de o dorinţă adevărată de a vă fi de folos… sper că nu greşesc – deşi însuşi faptul că mi-au trebuit atâtea ore ca să mă conving că am dreptate în ceea ce intenţionez să fac – înseamnă că am motive să cred că nu mă înşel…

Se opri.

— Te înţeleg, îi spuse Elinor. Ai ceva să-mi spui despre domnul Willoughby, ceva care ne va ajuta să-i cunoaştem şi mai bine caracterul. Vei face un act de adevărată prietenie faţă de Marianne, spunându-ne tot ce ştii. Îţi voi rămâne foarte îndatorată pentru orice informaţie ce mi-ai putea-o da în această privinţă, iar recunoştinţa ei o vei dobândi cu timpul. Te rog, spune-mi tot ce ştii. Te rog…

— Îţi voi spune; ca să fiu scurt, în octombrie, când am plecat de la Barton… dar nu vei înţelege dacă îmi încep povestirea doar de atunci… trebuie să o încep mai dinainte. Ai să constaţi, domnişoară Dashwood, că sunt un foarte prost povestitor; nici nu ştiu bine de unde s-o iau.

Va trebui, cred, să-ţi spun câteva cuvinte despre mine însumi şi am s-o fac pe scurt. Nu prea sunt ispitit să spun multe despre un asemenea subiect, zise el, oftând din adâncul inimii.

Se opri o clipă să-şi adune gândurile şi apoi, suspinând din nou, continuă:

— Probabil că nu-ţi mai aduci de loc aminte de o discuţie (nu cred să-ţi fi făcut vreo impresie)… de o conversaţie pe care am avut-o într-o seară la Barton Park… o seară în care se dansa… şi-n care ţi-am pomenit de o tânără pe care o cunoscusem eu odată şi care semăna, într-o oarecare măsură, cu sora dumitale Marianne.

— Ba da, îi răspunse Elinor, îmi aduc aminte.

Colonelul păru încântat la auzul acestei confirmări şi adăugă:

— Dacă nu cumva mă înşală nesiguranţa şi părtinirea unei amintiri pline de duioşie, între ele două există o puternică asemănare, fizică şi spirituală. Avea aceeaşi inimă caldă, aceeaşi nerăbdare a imaginaţiei şi a minţii.

Această tânără era una dintre rudele mele cele mai apropiate, orfană din copilărie, fiind în grija tatălui meu. Eram cam de aceeaşi vârstă şi-am fost încă din primii ani de viaţă prieteni şi camarazi de joacă. Nu pot să-mi amintesc să n-o fi iubit vreodată pe Eliza; şi dragostea mea pentru ea, pe măsură ce creşteam, s-a dovedit a fi aşa cum, poate că, judecându-mă după gravitatea mea tristă şi sumbră de acum, nu ţi-ai putea închipui că aş fi fost în stare s-o simt vreodată. A ei, pentru mine, cred că era tot atât de fierbinte ca dragostea surorii dumitale pentru Willoughby şi a fost la fel de nefericită, deşi din cu totul alte motive. La şaptesprezece ani am pierdut-o pentru totdeauna. S-a căsătorit, împotriva dorinţei ei, cu fratele meu. Avea o avere mare şi moşia familiei noastre era împovărată de datorii. Mă tem că asta e tot ce pot spune despre comportarea aceluia care i-a fost în acelaşi timp unchi şi tutore. Fratele meu n-o merita; nici măcar n-o iubea. Am sperat că dragostea ei pentru mine o va ajuta să treacă prin toate situaţiile grele, şi un timp aşa a şi fost; dar până la urmă situaţia nenorocită în care se afla, căci se lovea de multă răutate, îi înfrânse curajul şi deşi îmi promisese că nimic… dar cât de prost îţi mai istorisesc lucrurile! Nici nu ţi-am pomenit cum s-a ajuns la toate acestea. Nu mai aveam decât câteva ore ca să fugim împreună în Scoţia. Dar trădarea sau prostia fetei de serviciu a verişoarei mele ne-a dat de gol. Am fost surghiunit în casa unei rude ce locuia foarte departe, iar ei nu i s-a îngăduit nici o libertate, nu i s-a dat voie să apară în societate, să se amuze în vreun fel oarecare, până ce tata nu şi-a impus punctul de vedere. Mă încrezusem prea mult în curajul ei şi lovitura pe care-am primit-o a fost foarte grea; dar dacă măcar căsătoria ei ar fi fost fericită, aşa tânăr cum eram, m-aş fi împăcat cu situaţia în câteva luni sau cel puţin n-ar trebui să mă jeluiesc acum. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fratele meu nu ţinea de loc la ea; plăcerile lui erau altfel decât s-ar fi cuvenit să fie şi s-a purtat prost cu ea chiar de la început. Rezultatul acestei comportări, faţă de o minte atât de tânără, de vioaie şi de lipsită de experienţă ca aceea a doamnei Brandon, a fost cât se poate de firesc. La început s-a resemnat faţă de situaţia ei nenorocită, şi-ar fi fost foarte bine dacă n-ar fi trebuit să-şi înfrângă regretele pe care le avea când îşi aducea aminte de mine. Dar este oare de mirare că, alături de un bărbat care o provoca să fie necredincioasă şi fără vreun prieten care s-o sfătuiască să fie cuminte (căci tatăl meu n-a mai trăit decât vreo câteva luni după căsătoria lor, iar eu eram cu regimentul în Indiile Orientale), este oare de mirare că a decăzut? Poate că dac-aş fi rămas în Anglia… dar gândul meu a fost să contribui la fericirea lor plecând pentru câţiva ani de lângă ea, în care scop mi-am şi obţinut mutarea. Lovitura pe care mi-a dat-o căsătoria ei, continuă el cu un glas foarte agitat, a fost o nimica toată, a fost un fleac faţă de ce-am simţit când am auzit despre divorţul ei, cam la vreo doi ani după aceea. Această lovitură m-a făcut să devin atât de mohorât… şi chiar şi-acum amintirea a ceea ce am suferit…

Nu mai putu scoate un singur cuvânt şi, ridicându-se în grabă, se plimbă câteva minute prin odaie. Impresionată de cele ce auzise de la el şi încă şi mai mult de suferinţa lui, Elinor nu era în stare să vorbească. Brandon observă cât îi pare ei de rău şi apropiindu-se, îi luă mâna, i-o strânse şi i-o sărută cu un respect plin de recunoştinţă. După încă vreo câteva minute de tăcere, reuşi să continue calm:

— Trecuseră trei ani de la acel nefericit eveniment, când m-am întors în Anglia. Prima mea grijă, după ce-am sosit, a fost, fireşte, să o caut; dar încercările mele de a o găsi fură tot atât de neizbutite pe cât erau de triste. N-am putut decât să dau de urma primului bărbat care o sedusese şi aveam toate motivele să mă tem că îl părăsise doar spre a se cufunda şi mai mult într-o viaţă de desfrâu. Pensia pe care o primea prin lege nu era pe potriva averii ei şi nici nu era suficientă să o întreţină în mod confortabil; de la fratele meu am aflat că, în urmă cu câteva luni, transmisese unei alte persoane dreptul de a folosi această pensie. Fratele meu îşi închipuia, şi cu cât calm, că risipa ei, mizeria de care fusese urmată, o obligaseră să dispună astfel de pensie, pentru a ieşi din vreun impas. Până la urmă, însă, doar la şase luni de la întoarcerea mea în Anglia, am reuşit totuşi s-o găsesc. Afecţiunea faţă de un fost servitor de-al meu, care avusese după aceea o soartă nefericită, m-a făcut să-l vizitez într-o casă mizeră unde era ţinut închis pentru că era datornic; şi-acolo, în aceeaşi casă, închisă din aceleaşi motive, am găsit-o pe nefericita mea cumnată. Era atât de schimbată, atât de ofilită, de istovită din pricina a tot felul de suferinţe cumplite! Greu mi-a venit să cred că fiinţa nefericită şi firavă din faţa mea era ce mai rămăsese din fata sănătoasă, înfloritoare, fermecătoare pe care o iubisem odată la nebunie! Ce-am suferit când am văzut-o în halul în care se afla… dar n-am dreptul să te mai necăjesc descriindu-ţi toate acestea… şi-aşa te-am mâhnit prea mult… Că după toate aparentele era într-un stadiu foarte avansat de tuberculoză, a fost pentru mine, da, în situaţia în care se afla, a fost pentru mine cea mai mare mângâiere. Viaţa nu-i mai putea oferi nimic, decât răgazul să se pregătească mai bine de moarte. Am mutat-o într-o locuinţă foarte confortabilă, unde se bucura de o bună îngrijire; am vizitat-o zilnic cât a mai trăit; am fost alături de ea în ultimele clipe ale vieţii.

Se opri din nou spre a-şi mai reveni puţin; printr-o exclamaţie plină de duioşie, Elinor îşi manifestă mâhnirea ce-o simţea faţă de soarta nefericitei lui prietene.

— Sper, spuse el, că sora dumitale n-o să fie jignită de asemănarea pe care o găsesc între ea şi biata mea rudă dezonorată. Soarta lor, norocul lor nu pot fi la fel. Dacă firea blândă a verişoarei mele ar fi fost apărată de o minte hotărâtă sau de o căsătorie fericită, ar fi putut deveni aşa cum veţi ajunge să o vedeţi pe Marianne. Dar de ce ţi-am spus toate acestea? S-ar părea că te-am necăjit degeaba.

Oh, domnişoară Dashwood… o poveste ca asta… neistorisită de paisprezece ani… e foarte greu de reprodus, crede-mă! Dar promit să fiu mai adunat, mai concis. Mi-a lăsat în grijă unicul ei copil, o fetiţă, vlăstarul primei ei legături vinovate, care avea pe atunci vreo trei ani. Îşi iubea copila şi a ţinut-o întotdeauna alăturea de ea. Îmi încredinţa ceva valoros, ceva preţios şi cu dragă inimă mi-aş fi îndeplinit îndatorirea faţă de fetiţă, ocupându-mă chiar eu de educaţia ei, dacă situaţia mea şi a ei mi-ar fi putut-o permite; dar eu n-aveam familie, n-aveam cămin, aşa că micuţa Eliza fu dată la un internat. Mă duceam s-o văd ori de câte ori îmi era cu putinţă; şi după moartea fratelui meu (care a survenit acum cinci ani lăsându-mă moştenitorul averii familiei) m-a vizitat adesea la Delaford. Spuneam despre ea că este o rudă îndepărtată, dar îmi dau foarte bine seama că în general am fost bănuit că între noi există o legătură mult mai strânsă. Cu trei ani în urmă (tocmai împlinise paisprezece ani) am scos-o de la şcoală şi-am dat-o în grija unei femei foarte respectabile, ce locuia în Dorsetshire, care se mai îngrijea de alte patru sau cinci fete cam de aceeaşi vârstă, şi timp de doi ani am avut toate motivele să fiu mulţumit de felul în care se aranjaseră lucrurile. Dar în februarie, anul trecut, sunt aproape douăsprezece luni de atunci, a dispărut dintr-o dată. La rugămintea ei insistentă îi dădusem voie (în mod cu totul imprudent, cum s-a dovedit mai târziu) să se ducă la Bath, împreună cu una dintre tinerele ei prietene, care-l însoţea acolo pe tatăl ei obligat să-şi vadă de sănătate. Ştiam că este un om foarte cumsecade şi aveam o părere bună şi despre fata lui – o părere mai bună decât merita; căci, deşi cunoştea desigur întreaga situaţie, n-a vrut să-mi spună absolut nimic, păstrând secretul cu încăpăţânare şi în mod cu totul nechibzuit. Tatăl ei era un om bine intenţionat, dar nu prea isteţ, aşa că n-a putut să-mi dea nici o informaţie, fiindcă fusese obligat să stea mai mult în casă, în timp ce fetele hoinăreau prin tot oraşul. Intrând în legătură cu cine le poftea inima; bătrânul încercă să mă convingă, fiind şi el încredinţat de ce îmi spune, că fiica lui n-are absolut nici un amestec în toată afacerea. Pe scurt, n-am putut afla nimic altceva decât că plecase, iar ce s-a mai întâmplat în următoarele opt luni a rămas doar de domeniul presupunerilor. Cred că oricine îşi poate închipui la ce m-am gândit, de ce m-am temut, şi pe deasupra cât am suferit.

— Doamne, Dumnezeule, strigă Elinor, să fi fost oare…

Să fi fost oare Willoughby?

— Primele ştiri pe care le-am avut de la Eliza le-am primit printr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o chiar ea în octombrie, anul trecut. Mi-a fost adusă de la Delaford şi mi-a fost înmânată chiar în dimineaţa când intenţionam să mergem în excursie la Whitwell; de aceea am plecat atât de brusc şi sunt sigur că plecarea mea trebuie să fi părut atunci curioasă la toată lumea, ba cred că unii au fost chiar şi jigniţi. Presupun că domnul Willoughby, când mă critica din priviri pentru lipsa de politeţe de care mă făceam vinovat, împiedicându-le excursia, nici nu visa că eram chemat ca să aduc alinare unei fete pe care o nenorocise; dar la ce-ar fi folosit, chiar dac-ar fi ştiut-o? Ar fi fost mai puţin vesel sau mai puţin fericit, când i-ar fi zâmbit sora dumitale? Nu. Căci el săvârşise ceva ce nici un bărbat cu simţire n-ar fi putut-o face. O abandonase pe fata de a cărei tinereţe şi nevinovăţie profitase, lăsând-o nespus de nefericită, fără să-i asigure o casă onorabilă, fără ajutor, fără prieteni, fără să-i spună unde plecase! O părăsise, promiţându-i că se va întoarce; nici nu s-a întors, nici nu i-a scris, şi nici nu i-a adus vreo mângâiere sau vreun ajutor.

— Dar asta le întrece pe toate! Exclamă Elinor.

— Acum îţi poţi da seama ce fel de om este: un cheltuitor şi-un desfrânat, mai rău chiar decât amândouă laolaltă.

Ştiind toate acestea, şi ştiindu-le de-atâtea săptămâni, îţi închipui ce trebuie să fi încercat, când mi-am dat seama că sora dumitale ţine la el mai mult decât oricând şi fiind încredinţat că urmează să se mărite cu el: imaginează-ţi ce trebuie să fi simţit, gândindu-mă cu îngrijorare la întreaga dumitale familie. Când am trecut pe aici săptămâna trecută şi te-am găsit singură, am venit hotărât să aflu care-i adevărul, deşi nu eram prea hotărât ce voi face când îl voi şti. Cred că atunci atitudinea mea trebuie să ţi se fi părut curioasă, dar acum ai s-o înţelegi. Să vă las pe toate să fiţi înşelate, să o văd pe sora dumitale… dar ce puteam face? Nu puteam spera că amestecul meu ar fi putut avea vreo şansă de succes; şi uneori mă gândeam că Willoughby s-ar mai putea îndrepta sub influenţa surorii dumitale. Dar acum, după ce s-a comportat în felul acesta ruşinos, cine mai ştie ce intenţii o fi avut faţă de ea? Oricare i-ar fi fost însă gândurile, poate că acum domnişoara Marianne o să fie, şi fără îndoială că va fi de aci înainte, mulţumită de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, când are să se gândească la cele ce i s-au întâmplat bietei mele Eliza, când are să chibzuiască Ia situaţia nenorocită şi fără de speranţă a acestei biete copile, când are să şi-o închipuie iubindu-l atât de mult, cum îl iubeşte şi ea, făcându-şi mereu reproşuri, care au s-o chinuie toată viaţa.

Cred că dacă are să se compare cu Eliza, asta are să-i fie de ajutor. Are să-şi dea seama că suferinţele ei nu înseamnă mare lucru; nu sunt rezultatul unei purtări nepotrivite din partea ei şi n-o pot face de ruşine. Dimpotrivă, cei ce-i sunt prieteni o vor aprecia şi mai mult încă. Îngrijorarea pricinuită de suferinţele ei şi respectul pentru curajul ei în faţa acestora vor spori ataşamentul prietenilor ei. Dar în orice caz fac apel la discernământul dumitale, domnişoară Elinor, când va fi vorba să-i transmiţi toate cele ce ţi le-am spus. Sigur că dumneata ştii cel mai bine ce efect vor avea; dacă n-aş fi crezut cu convingere şi din toată inima că i-ar putea fi de vreun folos, că ar putea-o face să regrete mai puţin, n-aş fi îndrăznit să te supăr vorbindu-ţi despre necazurile familiei mele, şi făcându-te poate să crezi că am ţinut în felul acesta să cresc în ochii voştri, în detrimentul altora.

Elinor îi mulţumi pentru tot ce aflase de la el cu profundă recunoştinţă, fiind asigurată că Marianne va avea într-adevăr de profitat când va afla cele ce-i istorisise colonelul Brandon.

— Ceea ce m-a îndurerat mai mult ca orice, spuse ea, a fost felul în care s-a străduit să-l găsească nevinovat, căci asta o face să sufere mai mult decât dacă ar fi încredinţată de nemernicia lui. Acum, chiar dacă va suferi cumplit la început, sunt sigură că în curând are să se simtă mai bine.

Apoi, după o scurtă pauză, continuă:

— L-ai mai văzut vreodată pe domnul Willoughby, de când ai plecat de la Barton?

— Da, răspunse el grav. L-am mai văzut o dată. N-am putut evita o anumită întâlnire cu el.

Surprinsă de maniera lui, Elinor îl privi speriată, întrebând:

— Cum?! L-ai întâlnit ca să…

— Nu l-aş fi putut întâlni în nici un alt chip. Eliza îmi mărturisise, deşi aproape împotriva voinţei ei, numele iubitului; şi când Willoughby veni la Londra, cam la două săptămâni după sosirea mea, ne-am dat întâlnire; el pentru a-şi apăra comportarea, eu pentru a i-o pedepsi.

Niciunul dintre noi n-a fost rănit şi de aceea vestea înfruntării noastre nu s-a mai răspândit.

Elinor oftă, gândindu-se că n-ar fi fost nevoie ca duelul să aibă loc; dar presupuse că nu este de condamnat când un bărbat şi un soldat îl consideră necesar.

— Asta a fost nefericita asemănare dintre soarta mamei şi a fiicei, spuse colonelul Brandon, după o pauză.

Prea puţin am reuşit să-mi îndeplinesc misiunea.

— Şi Eliza mai e la Londra?

— Nu, de îndată ce şi-a revenit din lehuzie, căci atunci când am dat de urma ei tocmai trebuia să nască, am dus-o la ţară împreună cu copilul ei şi de atunci stă acolo.

Apoi, aducându-şi aminte că o desparte probabil pe domnişoara Elinor de sora ei, îşi încheie vizita, primind din nou aceleaşi asigurări de recunoştinţă din partea ei şi, părăsind-o, o lăsă pe Elinor cu inima plină de compasiune şi respect faţă de el.