CAPITOLUL XXXII.

Când, foarte curând după aceea, domnişoara Dashwood îi relată toate amănuntele acestei conversaţii surorii ei, efectul pe care-l avu asupra acesteia nu fu pe de-a-ntregul acela pe care Elinor sperase să-l vadă. Nu că Marianne n-ar fi dat crezare la tot ce i se povestise, căci ascultă întreaga relatare cu o atenţie răbdătoare şi supusă; nu făcu nici o obiecţie şi nici o remarcă, nu încercă să-i ia apărarea lui Willoughby şi, prin lacrimile pe care le vărsă, dovedi că-şi dă seama de vinovăţia lui. Dar, deşi această comportare o asigură pe Elinor că sora ei a fost, în sfârşit, convinsă de vinovăţia lui Willoughby, deşi observă cu satisfacţie efectul vorbelor ei, prin aceea că ea nu-l mai evita pe colonelul Brandon, când trecea pe acolo, prin aceea că stătea de vorbă cu el, şi chiar de bunăvoie, arătându-i un fel de respect plin de înţelegere, deşi observă că este mai puţin irascibilă decât până atunci, nu o văzu însă mai puţin nefericită. Starea ei de spirit ajunse să capete un oarecare echilibru, dar acest echilibru se manifesta printr-o tristeţe mohorâtă. Pierderea pe care o simţi când îşi dădu seama de adevăratul caracter al lui Willoughby însemnă pentru ea o lovitură şi mai puternică încă decât aceea ce-o primise atunci când văzuse că a pierdut dragostea lui. Felul în care el profitase de domnişoara Williams şi cum o părăsise după aceea, nefericirea acelei biete fete şi îndoielile ce le avea cu privire la intenţiile pe care el ar fi putut să le aibă faţă de ea, Marianne, însemnau o povară atât de grea pentru mintea ei, încât nu îndrăznea să-i spună nici măcar lui Elinor tot ce simţea, şi faptul că mocnea în tăcere meditând la supărările ei o îndurera pe sora ei mult mai mult decât dacă Marianne i-ar fi vorbit deschis despre ele, dacă ea i le-ar fi mărturisit ori de câte ori simţea nevoia.

Dacă ar fi să relatăm cele spuse şi simţite de doamna Dashwood atunci când a primit scrisoarea lui Elinor şi a răspuns la ea, ar însemna doar să repetăm cele spuse şi simţite de fiicele ei; o dezamăgire aproape la fel de chinuitoare ca şi aceea a Mariannei şi o indignare încă şi mai mare ca a lui Elinor. Primiră scrisori lungi, una după alta, prin care ea le arăta tot ce suferea şi gândea, prin care-şi exprima îngrijorarea plină de solicitudine faţă de Marianne şi o implora să-şi înfrunte cu curaj nenorocirea.

Profundă, într-adevăr, trebuie să fi fost durerea Mariannei, dacă mama ei o putea astfel îmbărbăta! Umilitoare şi înjositoare trebuie să fi fost sursa acelor regrete, pe care dorea să nu le mai simtă Marianne!

Împotriva a tot ceea ce i-ar fi putut aduce mângâiere, doamna Dashwood hotărâse că ar fi fost mai bine pentru Marianne să fie, în acele momente, oriunde altundeva decât la Barton, unde tot ce i-ar fi căzut sub ochi i-ar fi adus aminte de trecut şi ar fi mâhnit-o peste măsură, făcându-l pe Willoughby să-i apară mereu în gând, aşa cum îl văzuse acolo întotdeauna. Aşa că, ea le recomandă fetelor ei să nu-şi scurteze nici într-un caz vizita la Londra, a cărei durată, deşi nimeni n-o stabilise cu precizie, urma, după impresia tuturor, să fie de cel puţin cinci-şase săptămâni. Acolo aveau să se bucure fără doar şi poate de tot felul de îndeletniciri, de preocupări, de o societate pe care nu o puteau avea sau întâlni la Barton şi care ar fi reuşit, după cum spera, să o mai potolească din când în când pe Marianne, în aşa fel încât să se mai intereseze şi de alte lucruri şi să se amuze cât de cât, chiar dacă ea respingea în momentul acela asemenea idee.

Doamna Dashwood îşi închipuia că primejdia de a-l reîntâlni pe Willoughby era tot atât de mică la Londra ca şi la ţară, căci Willoughby n-avea ce mai căuta în casele celor ce se considerau prietenii Mariannei. Aşa că dacă nu se puteau întâlni intenţionat, nu trebuiau să se lase expuşi neglijenţei de a se întâlni din întâmplare, dar şansa aceasta era mult mai mică în îmbulzeala din Londra, decât în sihăstria de la Barton, unde ar fi fost poate obligat să facă o vizită la Allenham, cu ocazia căsătoriei lui, pe care doamna Dashwood o considera acum foarte sigură, deşi la început se gândise la ea doar ca la o simplă eventualitate.

Şi mai avea încă un motiv de a dori ca fetele ei să rămână acolo; aflase, printr-o scrisoare pe care o primise de la fiul ei vitreg, că el şi soţia lui aveau să sosească la Londra cam pe la mijlocul lunii februarie şi socotea că e bine ca ele să-şi vadă din când în când fratele.

Marianne promisese să se lase călăuzită de părerile mamei ei, aşa că li se supuse, fără împotrivire, deşi ar fi vrut şi s-ar fi aşteptat la cu totul altceva, deşi considera hotărârea mamei ei ca fiind cu totul greşită, bizuindu-se pe motive eronate; şi deşi, cerându-i să rămână în continuare la Londra, o lipsea de singurul lucru ce-i putea alina cu adevărat nefericirea, de duioşia mamei ei de care s-ar fi putut bucura direct şi o condamna să vadă o societate şi nişte scene ce n-aveau să-i mai lase nici măcar o clipă de linişte.

O mângâia însă mult gândul că ceea ce trebuia să însemne un rău pentru ea avea să fie un bine pentru sora ei; iar Elinor, pe de altă parte, bănuind că n-are să-l poată evita cu totul pe Edward, se consola cu ideea că, deşi prelungirea vizitei lor nu putea fi decât un prilej de nefericire pentru ea, îi va face Mariannei mai mult bine decât o întoarcere imediată în Devonshire.

Grija ei, de a o face pe sora sa să nu audă niciodată menţionându-se numele lui Willoughby se dovedi într-adevăr a fi utilă. Deşi fără să-şi dea seama de acest lucru, Marianne profită de pe urma ei, căci nici doamna Jennings, nici sir John, şi nici măcar doamna Palmer nu mai vorbiră despre el în prezenţa ei. Elinor ar fi vrut ca şi ea să fie scutită de comentariile lor, dar acest lucru fu imposibil şi fu obligată să asculte, zi de zi, indignarea tuturora.

Sir John nu putea crede posibil un asemenea lucru.

Un om despre care întotdeauna avusese motive să aibă o părere atât de bună! Un tânăr atât de simpatic! Nu credea să existe un călăreţ mai îndrăzneţ în întreaga Anglie! Era ceva cu totul inexplicabil! Din partea lui n-avea decât să se ducă la naiba! Pentru nimic în lume n-avea să-i mai adreseze vreo vorbă, oriunde s-ar fi întâmplat să-l întâlnească! Nu, nici măcar de-ar fi fost să fie împreună în hăţişurile de pe lângă Barton şi să trebuiască amândoi să aştepte două ore în şir. Ce individ ticălos! Ce câine mincinos! Şi când te gândeşti că ultima dată când se întâlniseră se oferise să-i dăruiască unul dintre căţeluşii lui, Folly! Dar cu asta s-a sfârşit totul!

În felul ei, doamna Palmer era la fel de supărată.

Era hotărâtă să înceteze numaidecât orice legături cu el şi era foarte mulţumită că de fapt nici nu făcuse cunoştinţă cu el. Ce n-ar fi dat să fie Combe Magna mai departe de Cleveland; dar asta n-avea nici o importanţă, căci oricum era mult prea departe ca să-i viziteze moşia; îl ura atât de mult, încât era hotărâtă să nu-i mai pomenească niciodată numele şi avea să le spună tuturor cunoştinţelor ei ce om de nimica este.

Doamna Palmer îşi arătă bunăvoinţa, încercând să afle cât mai multe amănunte în legătură cu apropiata căsătorie şi să i le comunice lui Elinor. Curând fu în măsură să le spună cine avea să le construiască noua caleaşcă, de ce pictor era făcut portretul domnului Willoughby şi la ce magazin puteau fi văzute rochiile domnişoarei Grey.

Nepăsarea calmă şi politicoasă a ladyei Middleton în această privinţă fu un fericit prilej de uşurare pentru starea de spirit în care se găsea Elinor, care era adesea foarte deprimată din pricina amabilităţii zgomotoase a celorlalţi. Era un motiv de consolare pentru ea să ştie că cel puţin una dintre persoanele din cercul lor de prieteni nu manifestă interes în această privinţă; era o mare mângâiere pentru ea să ştie că există cel puţin cineva care, atunci când o întâlneşte, nu manifestă vreun sentiment de curiozitate, căutând să afle amănunte, şi nici îngrijorare pentru sănătatea surorii ei.

Orice însuşire este uneori apreciată, ţinând seama de condiţiile de moment, mai mult decât merită cu adevărat; şi Elinor era uneori atât de obosită de condoleanţele prea amabile, încât ajunsese să considere buna creştere a fi mai de folos decât bunătatea.

Lady Middleton îşi exprima ceea ce simţea pentru tot ce se întâmplase exclamând, o dată sau de două ori pe zi, dacă subiectul era luat în discuţie: „Este de-a dreptul scandalos!”, fără a manifesta nici cea mai mică emoţie şi fără să-şi mai aducă aminte un cuvânt despre întreaga chestiune; şi după ce-şi sprijinise în felul acesta demnitatea propriului ei sex şi după ce criticase cu hotărâre defectele celuilalt, se consideră liberă să se îngrijească de propriile ei reuniuni şi se hotărî, aşadar (deşi oarecum împotriva părerii lui sir John), că, deoarece doamna Willoughby va fi o femeie mondenă şi în acelaşi timp bogată, ea, lady Middleton, îi va lăsa cartea ei de vizită, de îndată ce se va mărita.

Felul delicat, neostentativ în care se interesa colonelul Brandon n-o supăra niciodată pe Elinor. El îşi câştigase cu prisosinţă dreptul de a discuta cu intimitate despre dezamăgirea surorii ei, prin zelul prietenos cu care se străduise să i-o mai aline şi stăteau întotdeauna de vorbă, încrezându-se unul în celălalt. Cea mai de seamă răsplată pentru penibilul efort ce-l făcuse în a-şi dezvălui durerile trecute şi umilinţele prezente o primea când privirile pline de înţelegere ale Mariannei se opreau uneori asupra lui şi când îi auzea glasul blând, ori de câte ori era obligată sau se simţea obligată să-i vorbească (deşi acest lucru nu se întâmpla prea adesea). Aceste manifestări îl asigurau că eforturile lui o făcuseră să-l privească mai binevoitor şi tot ele o făceau pe Elinor să spere că această bunăvoinţă va spori cu timpul; dar doamna Jennings, care nu cunoştea adevărata stare de lucruri, care ştia numai că Brandon este la fel de grav ca de obicei, şi că ea nu-l poate convinge nici să facă cererea în căsătorie şi nici să-i încredinţeze ei această misiune, începu, cam după vreo două zile, să creadă că nu se vor mai cununa pe la Sânziene. Ci tocmai la toamnă, iar după vreo săptămână să fie încredinţată că nunta nici nu va mai avea loc. Buna înţelegere dintre colonel şi Elinor părea mai degrabă să arate că onoarea de a deveni stăpâna dudului, a canalului şi a boschetului de tisă îi va reveni ei; şi câtăva vreme doamna Jennings încetă cu desăvârşire să se mai gândească la domnul Ferrars.

Cam pe la începutul lunii februarie, la vreo două săptămâni după ce Marianne primise scrisoarea lui Willoughby, Elinor avu penibila misiune de a-i aduce la cunoştinţă că s-a însurat. Avusese grijă să i se transmită vestea mai întâi ei, de îndată ce se află că s-a oficiat ceremonia, deoarece voia ca Marianne să nu afle de acest lucru de prin ziare, pe care le cerceta cu înfrigurare în fiecare dimineaţă.

Marianne primi vestea hotărâtă fiind să nu se tulbure; nu făcu nici un comentariu în legătură cu ea şi, la început, nu vărsă lacrimi; dar nu mult după aceea izbucni în plâns, fără să vrea, şi tot restul zilei fu într-o stare jalnică, asemănătoare cu aceea în care fusese atunci când aflase că evenimentul urma să aibă loc.

Tânăra pereche părăsi Londra curând după nuntă; şi Elinor speră că acum va reuşi s-o convingă pe sora ei – care nu mai ieşise din casă de când primise lovitura – să iasă câte puţin în oraş, aşa cum făcuse de atâtea ori, deoarece acum nu mai exista nici o primejdie să-i întâlnească pe vreunul din cei doi.

Cam pe atunci, cele două domnişoare Steele, care sosiseră de curând în casa verişoarei lor, în Bartlett's Buildings, Holborn, se prezentară din nou în faţa rudelor lor mai nobile din Conduit şi Berkeley Street şi fură primite de toată lumea cu multă cordialitate.

Doar Elinor nu se bucură să le vadă. Prezenţa lor o făcea întotdeauna să sufere, şi abia dacă putu să răspundă cu amabilitate la nemaipomenita bucurie manifestată de Lucy, când află că mai este încă la Londra.

— Aş fi fost foarte dezamăgită să nu te mai fi întâlnit aici, spuse ea de mai multe ori, subliniind cât putu mai mult cuvântul mai. Dar ştiam eu că am să te întâlnesc.

Eram aproape sigură că n-o să pleci atât de repede din capitală, deşi ştii, cred, că la Barton mi-ai spus că nu intenţionezi să rămâi mai mult de-o lună. Dar am socotit încă de pe atunci că ai să te răzgândeşti până la urmă.

Ar fi fost mare păcat să pleci înainte de a fi sosit fratele şi sora dumitale. Şi sunt încredinţată că acum n-ai nici un motiv să te grăbeşti. Sunt grozav de bucuroasă că nu te-ai ţinut de cuvânt.

Elinor o înţelese perfect şi fu silită să facă apel la toată stăpânirea ei de sine pentru a-i da impresia că nu o înţelege.

— Ei, dragele mele, spuse doamna Jennings, cum aţi călătorit?

— Nu cu diligenţa, vă asigur, replică domnişoara Steele cea mare, entuziasmându-se dintr-o dată; am venit cu trăsura tot drumul şi pot să vă asigur că am fost însoţite de un domnişor foarte elegant. Preotul Davies tocmai venea la Londra şi ne-am gândit că n-ar fi rău să venim şi noi cu trăsura; şi s-a purtat ca un domn şi-a plătit cu zece-doisprezece şilingi mai mult decât noi.

— O, o, exclamă doamna Jennings; foarte drăguţ, şi sunt sigură, garantez chiar, că preotul nu e însurat.

— Asta-i acum, răspunse domnişoara Steele cea mare, râzând afectată şi făcând-o pe mironosiţa. Toată lumea râde de mine în legătură cu preotul şi nu ştiu de ce. Verişoarele mele spun că sunt sigure c-am făcut o cucerire; dar în ce mă priveşte, credeţi-mă, vă rog, că ceasuri întregi nici nu mă gândesc la el. Doamne! „Ia uite-l venind pe curtezanul tău, Nancy”, îmi spuse verişoara mea mai zilele trecute, când îl văzu apropiindu-se de casă. „Curtezanul meu! I-am răspuns. Nu ştiu la cine te referi. Preotul nu e curtezanul meu.”

— Ei, ei, astea-s vorbe, dar n-ai să ne duci tu cu ele.

Văd eu că preotul ţi-e ursitul.

— Nu, zău că nu! Replică domnişoara Steele afectând seriozitate. Şi chiar te rog din suflet să-i contrazici pe aceia pe care ai să-i auzi vorbind despre aşa ceva.

Doamna Jennings o asigură numaidecât că nici nu se gândeşte să facă una ca asta, obligând-o pe domnişoara Steele să se simtă pe de-a-ntregul fericită.

— Presupun, domnişoară Dashwood, c-o să staţi cu fratele şi cu sora dumneavoastră, când vor sosi la Londra, spuse Lucy, reîncepându-şi atacul, după ce-şi încetase o vreme aluziile ostile.

— Nu, nu cred că vom sta la ei.

— Ba da, cred că aşa veţi face.

Elinor nu vru să-i facă pe plac, răspunzându-i din nou în contradictoriu.

— Ce bine că doamna Dashwood nu vă simte lipsa de atâta vreme!

— De-atâta vreme! Interveni doamna Jennings. Dar vizita lor abia a început!

Lucy fu redusă la tăcere.

— Îmi pare rău că n-o putem vedea pe sora dumitale, domnişoară Dashwood, spuse domnişoara Steele cea mare.

Îmi pare rău că nu se simte bine.

Într-adevăr, Marianne ieşise din odaie la sosirea lor.

— Eşti foarte drăguţă. Surorii mele îi va părea tot atât de rău că n-a putut să vă vadă; dar în ultima vreme a suferit cumplit din pricina unor migrene, din cauza cărora nu se simte destul de bine pentru a vedea lume sau a face conversaţie.

— Vai, ce păcat! Bine, dar nişte vechi prietene ca Lucy şi ca mine… Pe noi cred că ne-ar putea primi şi n-am scoate un singur cuvânt.

Foarte politicoasă, Elinor îi refuză propunerea. S-ar putea ca sora ei să se fi culcat sau să fie în capot şi deci n-ar putea coborî.

— Dacă-i vorba numai de asta, exclamă domnişoara Steele, apoi ne putem duce noi s-o vedem.

Elinor simţi că impertinenţa ei începe s-o scoată din răbdări; dar nu mai avu nevoie să facă eforturi pentru a se stăpâni, întrucât interveni dojana aspră a lui Lucy, care acum, ca şi-n atâtea alte ocazii, deşi nu putea îndulci maniera uneia dintre surori, sluji măcar la îmblânzirea comportării celeilalte.