CAPITOLUL XXXIII.

După oarecare împotrivire, Marianne cedă rugăminţilor surorii ei şi consimţi să iasă într-o dimineaţă cu ea şi cu doamna Jennings, pentru o jumătate de oră. Le puse însă o condiţie: să nu facă nici o vizită şi nu acceptă să le însoţească decât până la magazinul Gray, din Sackville Street, unde Elinor voia să schimbe nişte bijuterii demodate de-ale mamei ei.

Când se opriră la uşa magazinului, doamna Jennings îşi aduse aminte că la celălalt capăt al străzii locuia o doamnă căreia s-ar fi cuvenit să-i facă o vizită, şi cum ea n-avea ce face în magazin, hotărâră ca în timp ce Elinor şi Marianne aveau să-şi rezolve treburile, ea va face vizita şi apoi se va întoarce să le ia.

Când domnişoarele Dashwood urcară scările, constatară că în prăvălie era lume multă înaintea lor şi că nu era nici un cunoscut cu care ar fi putut sta de vorbă, aşa că fură obligate să aştepte. Tot ce puteau face era să se aşeze la capătul mai puţin aglomerat al tejghelei; acolo era doar un singur domn şi probabil că Elinor nădăjduia că acesta va fi destul de politicos să nu le facă să-l aştepte prea mult. Dar politeţea lui se dovedi a fi întrecută de agerimea ochilor şi de rafinamentul gusturilor. Tocmai îşi comanda o cutie în care urma să-şi păstreze scobitoarea; şi până când se hotărî asupra mărimii, formei şi ornamentelor de pe ea – după ce examină şi analiză timp de un sfert de oră fiecare dintre cutiile de scobitori din magazin, n-avu răgaz să le acorde celor două domnişoare prea multă atenţie; nu făcu decât să le arunce vreo trei, patru priviri foarte îndrăzneţe, făcând-o pe Elinor să-şi întipărească în minte o figură cu totul ştearsă, o persoană cu desăvârşire neinteresantă, în ciuda faptului că era îmbrăcată după ultimul strigăt al modei.

Marianne fu cruţată de sentimentele supărătoare de dispreţ şi de silă stârnite de această cercetare impertinentă a trăsăturilor lor, de dovezile de îngâmfare şi de proastă creştere, pur şi simplu pentru motivul că nu fu de loc conştientă de prezenţa lui; căci ea se putea concentra asupra gândurilor ei şi putea să nu-şi dea seama de ce se petrece în jur, tot atât de bine în magazinul domnului Gray, ca şi în propria ei odaie.

În cele din urmă domnul se hotărî. Cutia urma să fie montată în fildeş, aur şi perle; şi după ce gentilomul stabili ultima zi în care mai poate trăi fără să fi intrat în posesia cutiuţei pentru scobitoare, îşi trase mănuşile cu o grijă ce nu precupeţea trecerea timpului şi aruncându-le încă o privire domnişoarelor Dashwood, dar una ce părea mai degrabă a reclama admiraţia lor decât a şi-o exprima pe a sa, ieşi din magazin, cu aerul fericit al îngâmfării autentice şi al unei indiferenţe afectate.

Elinor nu-şi pierdu timpul în a-şi arăta scopul pentru care venise şi tocmai era pe punctul de a aranja lucrurile, când un alt domn se apropie de ea. Când îşi ridică ochii spre el, constată, cu oarecare surpriză, că este chiar fratele ei.

Afecţiunea şi plăcerea cu care se întâlniră produse o foarte bună impresie în prăvălia domnului Gray. Lui John Dashwood nu-i părea de loc rău să-şi revadă surorile; iar ele fură de-a dreptul bucuroase; se interesă respectuos şi atent de mama lor.

Elinor află că el şi cu Fanny sunt de două zile la Londra.

— Am ţinut foarte mult să trecem pe la voi ieri, spuse el, dar a fost imposibil, căci a trebuit să-l ducem pe Harry să vadă animalele sălbatice de la Exeter Exchange, iar restul zilei l-am petrecut în tovărăşia doamnei Ferrars.

Lui Harry i-am făcut o plăcere grozavă. Azi dimineaţă aş fi trecut cu dragă inimă să vă văd, dac-aş fi putut găsi o jumătate de oră liberă, dar sunt întotdeauna atâtea de făcut, când soseşti pentru prima dată la Londra! Am venit aici să-i comand lui Fanny o pecete. Dar cred că mâine o să putem negreşit să venim în Berkeley Street şi să-i fim prezentaţi prietenei voastre, doamna Jennings. După câte am auzit e o femeie foarte bogată. Şi pe urmă trebuie să mă prezentaţi şi familiei Middleton. Fiind rudele mamei mele vitrege, voi fi fericit să-mi exprim consideraţia faţă de ei. După câte am înţeles, când sunt la ţară, sunt nişte vecini admirabili.

— Într-adevăr. Nici nu pot să-ţi descriu atenţia lor faţă de noi, amabilitatea lor care merge până la cele mai mici amănunte.

— Sunt nespus de bucuros să aud aşa ceva, pe cuvântul meu. Nespus de bucuros. Dar aşa se şi cuvine să se poarte; sunt oameni foarte bogaţi şi vă sunt şi rude; şi este de aşteptat să se poarte în aşa fel încât să vă facă să vă simţiţi cât mai bine. V-aţi aranjat deci cum nu se poate mai confortabil în vilişoara voastră şi nu mai aveţi nevoie de nimic! Edward ne-a descris-o ca fiind într-adevăr fermecătoare: cea mai reuşită căsuţă, spunea, din câte i-a fost dat să vadă şi i-a făcut impresia că vă simţiţi, toate, foarte bine acolo. Ne-am bucurat din inimă să aflăm astfel de lucruri, crede-mă.

Elinor se simţi puţin ruşinată pentru fratele ei; şi nu-i păru rău că sosirea servitorului doamnei Jennings, care veni să le spună că stăpâna lui le aşteaptă la uşă, îi dădu prilejul să nu-i mai dea un răspuns.

Domnul Dashwood le însoţi până jos, îi fu prezentat doamnei Jennings la uşa trăsurii şi-şi luă rămas bun, arătându-şi din nou speranţa de a putea trece să le vadă a doua zi.

Veni să le viziteze, aşa cum spusese. Sosi scuzând-o pe cumnata lor că n-a putut veni şi ea, era însă atât de ocupată cu mama ei, încât într-adevăr n-avea nici un pic de răgaz să mai meargă undeva. Doamna Jennings, însă, îl asigură numaidecât că ea nu ţine la politeţuri de felul acesta, că sunt veri, sau cam aşa ceva şi că foarte curând împreună cu surorile lui o să treacă ea să-i facă o vizită soţiei lui. Comportarea lui faţă de ele fu foarte amabilă, deşi fără exagerare, iar faţă de doamna Jennings de o atentă politeţe; şi când, curând după sosirea lui, apăru şi colonelul Brandon, îl privi cu o curiozitate care părea a spune că nu vrea decât să-l ştie bogat, pentru a se purta la fel de politicos şi faţă de el.

După ce rămase cu ele vreo jumătate de oră, John Dashwood o rugă pe Elinor să facă o plimbare, să-l conducă până în Conduit Street şi să-l prezinte lui sir John şi ladyei Middleton. Vremea era foarte frumoasă, aşa încât ea consimţi bucuroasă. De îndată ce ieşiră din casă, îşi începu interogatoriul.

— Cine e colonelul Brandon? E un om avut?

— Da. Are proprietăţi întinse în Dorsetshire.

— Îmi pare bine s-o aflu. Pare a fi un domn şi cred, Elinor, că te pot felicita pentru perspectiva unui aranjament de viitor foarte onorabil.

— Pe mine, frate? Ce vrei să spui cu asta?

— Te place. L-am observat cu atenţie şi sunt convins de acest lucru. Cam la ce sumă se ridică averea lui?

— Cam la două mii de lire pe an, cred.

— Două mii pe an! Spuse el, apoi montându-se încetul cu încetul, adăugă, atingând o culme de entuziastă generozitate:

— Elinor, de dragul tău aş vrea din toată inima să fie de două ori mai bogat.

— Te cred, îi răspunse Elinor, dar sunt foarte sigură că domnul Brandon n-are nici cea mai mică dorinţă să se căsătorească cu mine.

— Greşeşti, Elinor. Greşeşti foarte mult. Dacă ţi-ai da puţină osteneală, ai pune numaidecât mâna pe el. Poate că în momentul de faţă nu e foarte hotărât; faptul că nu prea ai avere l-ar putea reţine; toţi prietenii l-ar putea sfătui să nu facă pasul ăsta. Dar puţină încurajare şi câteva mici atenţii, din acelea la care femeile se pricep atât de bine, au să-l hotărască chiar şi fără voia lui. N-ai avea nici un motiv să nu încerci. Nu se poate presupune c-ai putea fi împiedicată de vreo legătură anterioară în ceea ce te priveşte – cred că ştii că o asemenea legătură este cu totul exclusă, obiecţiile sunt de neînlăturat – eşti prea înţeleaptă să nu-ţi dai seama de aşa ceva. Trebuie să pui mâna pe colonelul Brandon; am să mă port faţă de el în aşa fel, încât să fie încântat de tine şi de familia ta. E o partidă care va aduce negreşit bucurie tuturor. Pe scurt, e un lucru care, şi aici începu să vorbească cu glas scăzut şi până la urmă în şoaptă, dând multă importanţă celor spuse, care va fi extrem de binevenit pentru toţi. Dar apoi revenindu-şi, adăugă:

— Adică, vreau să spun că toţi prietenii tăi vor să te vadă într-adevăr bine căsătorită; mai ales Fanny, căci ea ţine foarte mult la tine, crede-mă. Şi pe urmă şi mama ei, doamna Ferrars, o femeie foarte bună la suflet. Şi ea ar fi foarte încântată; chiar vorbea despre asta mai zilele trecute.

Elinor nu catadicsi să-i răspundă.

— Ei bine, zău c-ar fi nemaipomenit, continuă el, ar fi nostim de tot ca Fanny să aibă un frate şi eu o soră care să se căpătuiască în acelaşi timp. Şi totuşi nu e de loc imposibil.

— Urmează ca domnul Edward Ferrars să se căsătorească? Întrebă Elinor pe un ton decis.

— Nu s-a stabilit nimic precis, dar se vorbeşte de aşa ceva. Are o mama excelentă. Dacă însurătoarea va avea loc, doamna Ferrars este gata, cu toată generozitatea, să-i asigure un venit de o mie de lire pe an. Tânăra este onorabila domnişoară Morton, unica fiică a răposatului lord Morton, având o avere de treizeci de mii de lire. O partidă foarte recomandabilă, de ambele părţi, şi nu mă îndoiesc că nunta se va face la momentul potrivit. Pentru o mamă a renunţa pentru totdeauna la o mie de lire pe an înseamnă mare lucru; dar doamna Ferrars este o fire nobilă. Să-ţi mai dau un exemplu de cât este de mărinimoasă. Mai zilele trecute, de îndată ce-am sosit la Londra, dându-şi seama că nu prea avem bani, i-a pus în mână lui Fanny două sute de lire. Şi ne-au prins foarte bine, pentru că cheltuim enorm cât timp stăm la Londra.

Se opri o clipă, aşteptând aprobarea şi compătimirea ei; iar ea îi răspunse cu un efort:

— Îmi închipui că atât la Londra cât şi la ţară faceţi cheltuieli serioase, dar pe de altă parte aveţi un venit mare.

— Nu chiar atât de mare, aş zice, pe cât îşi închipuie unii. Asta nu înseamnă c-aş putea să mă plâng; fără îndoială că e un venit îndestulător şi cu timpul sper că va fi şi mai mare. Preluarea izlazului de la Norland, care tocmai e în curs, ne seacă de bani. Şi apoi, în ultima jumătate de an, am mai făcut o mică achiziţie; am cumpărat ferma East Kingham, de care nu se poate să nu-ţi aduci aminte, unde locuia bătrânul Gibson. Bucata aceea de pământ era atât de potrivită pentru mine din toate punctele de vedere, mai ales că era şi vecină, cu proprietatea mea, încât m-am simţit obligat să o cumpăr. N-aş fi putut avea conştiinţa liniştită dac-aş fi lăsat-o să cadă în mâini străine. Omul trebuie să plătească dacă vrea să aibă avantaje şi m-a costat o sumă frumuşică.

— Mai mult decât presupui că valorează cu adevărat?

— Nu, sper că nu. Aş fi putut-o revinde chiar a doua zi, cu mai mult decât am cumpărat-o; dar în ceea ce priveşte banii cu care am făcut investiţia, s-ar fi putut să am mare ghinion, căci acţiunile aveau tocmai atunci un curs atât de scăzut, încât dacă nu s-ar fi întâmplat să am suma necesară în mâna bancherului meu ar fi trebuit să-mi vând tot stocul în pierdere.

Elinor nu se putu stăpâni să nu zâmbească.

— Şi am mai avut şi alte cheltuieli mari şi inevitabile când ne-am mutat la Norland. După cum prea bine ştii, onoratul nostru tată i-a lăsat mamei tale toate lucrurile de la Stanhill (şi erau foarte valoroase, zău aşa). Departe de mine gândul să mă plâng de ce-a făcut el; avea fără îndoială dreptul să dispună de averea lui cum a crezut că-i mai bine. Dar, din această pricină, am fost siliţi să cumpărăm foarte multă rufărie, porţelanuri şi altele asemenea în locul celor ce ni se luaseră. Presupun că-ţi închipui, după toate cheltuielile astea, cât de departe suntem de a fi bogaţi şi cât de binevenită este mărinimia doamnei Ferrars.

— Ei, sigur, spuse Elinor, dar sper că ajutaţi de generozitatea ei puteţi duce totuşi un trai confortabil.

— Da, cred că peste un an sau doi vom putea spune acest lucru, replică el grav; mai avem totuşi o groază de lucruri de făcut. Nu s-a pus încă nici o piatră măcar la sera lui Fanny şi grădina de flori e de abia schiţată.

— Şi unde-o să puneţi sera?

— Pe movila din spatele casei. Am doborât toţi nucii ăia bătrâni, ca să-i facem loc. Va alcătui o privelişte frumoasă din orice punct al parcului, iar grădina de flori va urca panta până la ea şi va fi grozav de frumoasă. Am scos toţi ciulinii care năpădiseră botul dealului.

Elinor îşi păstră pentru sine îngrijorarea şi criticile şi fu foarte mulţumită că Marianne nu e acolo ca să împărtăşească şi ea indignarea ei.

Şi acum, după ce-i arătase destul de clar cât de sărac este şi după ce scăpase de obligaţia de a cumpăra câte o pereche de cercei pentru fiecare dintre surorile lui, în următoarea vizită ce urma să o facă în magazinul domnului Gray, se înveseli dintr-o dată şi începu să o felicite pe Elinor pentru că avea o prietenă ca doamna Jennings.

— Pare a fi o relaţie foarte preţioasă. Casa ei, stilul ei de viaţă, toate vădesc un venit foarte mare; şi cunoştinţa voastră cu ea nu numai că v-a fost de folos până acum, dar până la urmă se poate dovedi a fi foarte avantajoasă din punct de vedere material. Faptul că v-a invitat la Londra este un semn foarte bun pentru voi; arată într-adevăr atât de mult cât ţine la voi, încât, după toate probabilităţile, n-o să vă uite când are să moară. Cu siguranţă că de pe urma ei va rămâne o moştenire însemnată.

— Ba eu mă tem că dimpotrivă, mai nimic; n-are decât uzufructul proprietăţii, care va reveni copiilor ei.

— Dar cine-şi poate închipui că îşi cheltuieşte tot venitul? Puţini oameni cât de cât înţelepţi ar face una ca asta; şi va putea lăsa moştenire tot ce economiseşte.

— Şi nu crezi că e mai probabil să lase această moştenire fiicelor ei decât nouă?

— Amândouă fetele ei sunt măritate extrem de bine, aşa că nu văd de ce-ar fi nevoie să le mai lase vreo moştenire. În schimb, după părerea mea, prin faptul că are atâta grijă de voi, şi că se poartă cu voi atât de amabil, aceasta vă dă dreptul să vă bucuraţi şi pe viitor de consideraţia ei, lucru de care o femeie conştiincioasă ar trebui să ţină seama. Nimic nu poate manifesta o mai mare bunăvoinţă decât felul în care se poartă ea şi nu cred să facă toate astea fără să-şi dea seama că această comportare a ei vă poate face să vă aşteptaţi şi la alte atitudini binevoitoare din partea sa.

— Dar noi, cele în cauză, nu ne aşteptăm la nimic.

Zău, frăţioare, grija pe care o ai pentru bunăstarea şi prosperitatea noastră te duce cu gândul prea departe.

— Ei, da, spuse el, părând a se reculege, nu totul le stă în putinţă oamenilor, ba chiar foarte puţin. Dar, draga mea Elinor, ce i s-a întâmplat Mariannei? N-arată de loc bine, e palidă şi a slăbit foarte mult. E cumva bolnavă?

— Nu se prea simte bine, a avut o depresiune nervoasă în ultimele câteva săptămâni.

— Îmi pare rău pentru ea. La vârsta ei, orice fel de boală distruge pentru totdeauna prospeţimea! A ei a fost de scurtă durată. În septembrie, anul trecut, era cea mai frumoasă fată din câte-mi fusese dat să văd şi cu mari şanse să atragă bărbaţii. Avea un gen de frumuseţe extrem de ispititoare pentru reprezentanţii sexului tare. Îmi aduc aminte că Fanny spunea adeseori că are să se căsătorească mai repede şi mai bine decât tine; nu că n-ar ţine grozav de mult la tine, dar aşa i s-a părut ei. Şi totuşi, se va dovedi că s-a înşelat. Mă îndoiesc că în momentul de faţă, Marianne s-ar putea căsători cu un bărbat care să aibă un venit mai mare de cinci-şase sute de lire pe an, şi înseamnă că am să mă păcălesc foarte tare dacă tu n-ai să te măriţi mai bine. Dorsetshire! Nu prea cunosc bine ţinutul, dar, dragă Elinor, zău că mi-ar face mare plăcere să-l cunosc mai în amănunt, şi cred că te pot asigura că Fanny şi cu mine vom fi printre primii şi cei mai încântaţi dintre oaspeţii tăi.

Elinor încercă foarte serios să-l convingă că nu e de loc probabil ca ea să se mărite cu colonelul Brandon; dar lui John Dashwood ideea îi plăcea prea mult ca să renunţe Ia ea şi era foarte hotărât să încerce să stabilească o cunoştinţă mai apropiată cu acel domn şi să ajute la promovarea căsătoriei lor, prin tot felul de atenţii. Avea destule remuşcări că n-a făcut nimic pentru surorile lui, pentru a dori ca alţii să facă foarte multe; şi o propunere în căsătorie din partea colonelului Brandon sau o moştenire de la doamna Jennings, erau mijloace de compensare a propriei lui neglijenţe.

Avură norocul de a o găsi pe lady Middleton acasă, iar sir John se întoarse, înainte ca vizita lor să fi luat sfârşit. Politeţea se revărsă din plin de ambele părţi. Sir John era dispus să simpatizeze pe oricine; şi deşi domnul Dashwood nu părea a se pricepe foarte mult la cai, curând îl categorisi ca pe un tânăr foarte amabil, în timp ce lady Middleton descoperi destulă eleganţă în înfăţişarea lui, pentru a se gândi că merită să intre în relaţii cu el; şi domnul Dashwood plecă încântat de amândoi.

— Am să-i pot relata o mulţime de lucruri plăcute lui Fanny, spuse el, în timp ce se întorceau. Lady Middleton e într-adevăr o femeie cât se poate de elegantă! O femeie pe care sunt sigur că Fanny ar vrea s-o cunoască. Doamna Jennings este şi ea o femeie extrem de binecrescută, dar nu tot atât de elegantă ca fiica ei. Cumnata ta nu trebuie să aibă vreun scrupul nici măcar în privinţa vizitei; căci noi nu ştiam decât că doamna Jennings este văduva unui om ce şi-a agonisit averea în mod foarte dubios şi Fanny, cât şi doamna Ferrars, au avut o prejudecată categorică în sensul că nici ea şi nici fiicele ei nu sunt genul de femei pe care Fanny să fi vrut să le aibă în societatea ei. Dar acum pot să-i spun despre amândouă numai lucruri care sunt în avantajul lor.