CAPITOLUL XXXIV.

Soţia domnului John Dashwood avu atâta încredere în puterea de discernământ a soţului ei, încât chiar a doua zi făcu câte o vizită atât doamnei Jennings, cât şi fiicei ei; şi încrederea îi fu răsplătită constatând că şi prima, cea la care stăteau cumnatele ei, nu era de loc de dispreţuit; iar cât priveşte lady Middleton, pe ea o consideră una dintre cele mai fermecătoare femei de pe lume.

Lady Middleton fu la fel de încântată de doamna Dashwood. Amândouă aveau un fel de egoism nesimţitor, care le atrăgea în mod reciproc şi se apreciau una pe cealaltă pentru că se asemănau prin conformarea rigidă la aceleaşi insipide reguli de comportare în societate şi printr-o lipsă generală de înţelegere.

Dar aceleaşi maniere care-i câştigară soţiei lui John Dashwood părerea bună a ladyei Middleton, nu fură de loc pe placul doamnei Jennings, căreia nu-i făcu decât impresia unei femei puţin cam mândre, cu un fel de a fi lipsit de cordialitate, care nu le întâmpină cu nici un pic de afecţiune pe surorile soţului ei, şi aproape că nu avu ce să le spună, căci nu scoase o vorbă în cursul a cel puţin şapte minute şi jumătate din sfertul de oră pe care-l acordă pentru vizita în Berkeley Street.

Deşi nu puse nici o întrebare în sensul acesta, Elinor ar fi vrut foarte mult să ştie dacă Edward se află şi el la Londra; dar nimic n-ar fi putut-o face pe Fanny să-i pomenească de bunăvoie numele în prezenţa ei, până ce nu ar fi avut posibilitatea să-i spună că se hotărâse căsătoria lui cu domnişoara Morton sau până ce nu şi-ar fi dat seama că cele pomenite de soţul ei în legătură cu intenţiile colonelului Brandon sunt adevărate; pentru că ea încă îi considera atât de ataşaţi unul de altul, încât oricât de mult te-ai fi străduit să-i desparţi prin vorbă sau prin faptă, n-o puteai face. Dar foarte curând vestea pe care Fanny nu voise s-o transmită parveni din altă sursă. Nu mult după aceea Lucy veni să o facă pe Elinor să-şi arate compătimirea faţă de ea, din pricină că nu-l poate vedea pe Edward, deşi el sosise la Londra o dată cu doamna şi cu domnul Dashwood. El nu îndrăznea să vină la Bartlett's Buildings ca nu cumva să fie descoperit; şi deşi erau amândoi nespus de nerăbdători să se vadă, pentru un moment nu puteau face nimic altceva decât să-şi scrie.

Edward le informă chiar el de sosirea lui la Londra, foarte curând după aceea venind de două ori în Berkeley Street. De două ori, când se întoarseră de la treburile ce le avuseseră în oraş, îi găsiră cartea de vizită pe masă. Lui Elinor îi făcu plăcere să ştie că trecuse să le vadă şi încă şi mai multă plăcere că se întâmplase ca ele să nu fie acasă.

Familia Dashwood era atât de nemaipomenit de încântată de familia Middleton, încât, deşi nu prea aveau obiceiul să dea nimic, se hotărâră să le ofere o masă; şi curând după ce făcură cunoştinţă îi invită pe Middletoni să mănânce cu ei în Harley Street, unde închiriaseră pentru trei luni o casă foarte frumoasă. Surorile lor şi doamna Jennings fură invitate şi ele şi John Dashwood avu grijă să-l poftească şi pe colonelul Brandon care, întotdeauna bucuros să fie în preajma domnişoarelor Dashwood, îi primi foarte politicoasa invitaţie cu oarecare surprindere, dar cu şi mai mare plăcere. Urmau să facă cunoştinţă cu doamna Ferrars, dar Elinor nu putu afla dacă şi fiii ei vor lua masa acolo. În orice caz prilejul de a o cunoaşte o făcu să devină foarte interesată de această petrecere; căci deşi acum o putea întâlni pe mama lui Edward fără să resimtă acea puternică nelinişte pe care ar fi încercat-o în alte împrejurări, deşi acum o putea cunoaşte fără să-i pese absolut de loc de impresia ce avea să o producă asupră-i, dorinţa ei de a fi în preajma doamnei Ferrars, curiozitatea ei de a şti cum e, erau mai vii decât oricând.

Şi interesul cu care aştepta nerăbdătoare întâlnirea spori curând după aceea mai degrabă ca intensitate, decât ca bucurie, când află că şi domnişoarele Steele aveau să ia parte la petrecere.

Atât de mult îi intraseră pe sub piele ladyei Middleton, zelul cu care se comportau în prezenţa ei le făcuse să devină atât de agreabile, încât deşi fără îndoială că Lucy nu era elegantă, iar sora ei nici măcar prea politicoasă, ea fu la fel de promptă, ca şi sir John, în a le pofti să petreacă o săptămână sau două în Conduit Street, şi se întâmplă ca de îndată ce domnişoarele Steele să afle de această invitaţie, să le convină de minune să-şi înceapă vizita cu câteva zile înainte ca petrecerea din Harley Street să aibă loc.

Soţia domnului John Dashwood n-ar fi dat nici o importanţă pretenţiilor lor de a fi luate în seamă ca fiind nepoatele gentilomului care timp de mulţi ani avusese grija fratelui ei şi fără îndoială că nu le-ar fi poftit la masa ei, dacă n-ar fi fost musafirele ladyei Middleton; şi Lucy, care de multă vreme dorea să facă personal cunoştinţă cu familia, pentru a le putea aprecia mai bine caracterele şi dificultatea propriei ei situaţii şi pentru a avea un prilej de a se strădui să le fie pe plac, arareori fusese mai fericită decât atunci când primi invitaţia doamnei Dashwood.

Efectul pe care aceasta îl avu asupra lui Elinor fu cu totul altul. Începu numaidecât să presupună că Edward, care locuia cu mama lui, trebuia să fie şi el invitat, deoarece mama lui era poftită la o petrecere dată de sora lui; şi să-l vadă pentru prima dată – după toate câte se întâmplaseră – în tovărăşia lui Lucy! Nici nu ştia dacă avea să poată suporta această situaţie!

Aceste temeri nu se bizuiau, poate, numai pe raţiune şi fireşte, de loc pe adevăr. Ele fură înlăturate, totuşi, nu prin faptul că ea reuşi să se reculeagă, ci prin bunăvoinţa lui Lucy, care crezu că avea să-i producă o grozavă dezamăgire când îi spusese că Edward nu va veni marţi în Harley Street, ba spera chiar să o facă să sufere şi mai mult încă, încercând să o convingă că Edward se ţine deoparte tocmai din pricina imensei afecţiuni faţă de ea, Lucy, şi pe care nu şi-o putea ascunde când erau împreună.

Veni şi importanta zi de marţi, când cele două domnişoare aveau să facă cunoştinţă cu formidabila lor soacră.

— Fie-ţi milă de mine, domnişoară Dashwood! Spuse Lucy, în timp ce urcau scările împreună, căci familia Middleton sosi imediat după doamna Jennings, aşa încât toţi îl urmară pe servitor în acelaşi timp, n-am pe nimeni aici care să mă poată compătimi. Îţi jur că abia mă mai pot ţine pe picioare! Doamne sfinte! Peste o clipă am să dau ochii cu persoana de care depinde întreaga mea fericire, persoana care urmează să-mi fie mamă!

Elinor ar fi putut-o linişti imediat, sugerând posibilitatea că doamna pe care urmau să o vadă avea să devină mai degrabă mama domnişoarei Morton decât a ei; dar în loc de a face una ca asta, o asigură, şi pe deasupra cu mare sinceritate, că într-adevăr îi este milă de ea, spre totala uimire a lui Lucy, care, deşi nu se prea simţea nici ea la îndemână, spera să poată fi cel puţin obiectul unei nestăpânite invidii din partea lui Elinor.

Doamna Ferrars era o femeie mică de statură, slabă, dreaptă ca lumânarea, băţoasă chiar când voia să se poarte cu politeţe şi atât de serioasă ca înfăţişare, încât îţi dădea impresia că-i acră. N-avea pic de sânge în obraji şi faţa ei mică era lipsită de frumuseţe şi de expresie; dar o fericită contracţie a frunţii îi salva înfăţişarea de ruşinea de a fi insipidă, dându-i un puternic aer de mândrie şi de răutate. Nu era o femeie care să vorbească mult, căci, spre deosebire de majoritatea oamenilor, cuvintele nu-i erau mai numeroase decât ideile; şi dintre puţinele silabe ce-i scăpară de pe buze, niciuna nu-i fu adresată domnişoarei Dashwood, pe care o privi foarte hotărâtă s-o antipatizeze cu orice preţ.

Acum, această comportare n-o mai putea face nefericită. Cu câteva luni în urmă, ar fi durut-o foarte mult; dar în momentul acela doamna Ferrars nu-i mai putea provoca vreo suferinţă şi faptul că se comporta mult mai amabil faţă de domnişoarele Steele, anume ca s-o umilească şi mai mult, nu făcu decât s-o amuze. Nu putea decât să zâmbească văzând politeţea pe care atât mama cât şi fiica i-o arătau însăşi persoanei – căci mai ales către Lucy se îndreptau atenţiile lor – pe care dintre toţi cei de faţă, dac-ar fi ştiut ele ce ştia Elinor, ar fi ţinut cel mai mult să o înjosească; în timp ce ea care n-avea nici o putere să le atragă, era evident neglijată de amândouă.

În timp ce zâmbea văzând amabilitatea lor atât de deplasată, nu putu să nu se gândească la meschinăria ridicolă din care provenea, şi nici să nu remarce atenţiile studiate cu care domnişoara Steele încerca să se facă plăcută, fără să nu le dispreţuiască din adâncul inimii pe toate patru.

Lucy era peste măsură de încântată, dându-şi seama cât de mult caz se face de ea; iar domnişoara Steele cea mare n-avea nevoie decât să fie tachinată în legătură cu preotul Davis, pentru a fi întrutotul fericită.

Masa fu grandioasă, servitorii numeroşi şi totul dovedea tendinţa stăpânei spre ostentaţie şi posibilităţile stăpânului de a o sprijini. În ciuda îmbunătăţirilor şi transformărilor ce le aduceau conacului şi moşiei de la Norland, şi în ciuda faptului că proprietarul ei fusese la un moment dat la un pas de a o vinde în pierdere, nimic nu dădea la iveală vreunul dintre simptomele acelei sărăcii pe care încercase să o sugereze prin relatările lui; sărăcia nu se manifestă decât în conversaţie, căci în această privinţă se putu observa o carenţă considerabilă. În ceea ce-l privea, John Dashwood nu prea avea multe de spus, care să fi meritat a fi ascultate, iar soţia lui încă şi mai puţine. Dar acest fapt nu era prea ruşinos pentru ei, căci cam tot aşa stăteau lucrurile şi cu oaspeţii lor de vază, care mai toţi prezentau unul sau altul destule cusururi pentru a putea fi agreabili – lipsă de înţelepciune, firească sau dobândită, lipsă de eleganţă, lipsă de vioiciune sau de temperament.

Când doamnele se retraseră în salon, după-masă, această sărăcie deveni şi mai evidentă, căci domnii mai aduseseră totuşi oarecare varietate în conversaţie – discutând despre politică, despre îngrădirea proprietăţilor şi despre dresarea cailor; dar pe urmă totul se sfârşi, aşa că până când li se aduseră cafelele doamnele nu discutară decât despre un singur lucru şi anume care dintre cei doi băieţi era mai înalt: Harry Dashwood sau William, al doilea fiu al ladyei Middleton – care erau cam de aceeaşi vârstă.

Dacă băieţii ar fi fost amândoi de faţă, această dispută s-ar fi putut rezolva foarte repede măsurându-i; dar cum numai Harry era acolo, amândouă taberele nu făceau decât să-şi dea cu presupusul; şi fiecare era îndreptăţită să fie foarte sigură de părerea pe care-o avea şi s-o tot repete, de câte ori îi venea bine.

Taberele erau alcătuite după cum urmează:

Cele două mame, deşi fiecare dintre ele era convinsă că băiatul ei este mai înalt, îşi susţineau politicos ideea că fiul celeilalte este mai înalt.

Fiecare din cele două bunici, nu mai puţin părtinitoare, dar mai sincere, îl susţineau cu tot atâta tărie pe propriul lor descendent.

Lucy, care nu ştia cum să facă să se arate pe placul ambelor mame, socotea că amândoi băieţii sunt remarcabil de înalţi pentru vârsta lor şi nu-şi putea închipui că există nici cea mai mică diferenţă între ei; iar sora ei, cu şi mai multă abilitate dădu cât de repede putu câştig de cauză şi unuia şi celuilalt.

După ce Elinor îşi manifestă impresia că William este mai înalt, afirmaţie prin care o jigni pe doamna Ferrars şi încă şi mai mult pe Fanny, nu crezu că este necesar să mai aducă alte argumente; iar Marianne, când i se ceru părerea, le jigni pe toate, declarându-le că nu-şi poate exprima vreo opinie, deoarece nu se gândise niciodată la un asemenea lucru.

Înainte de a se muta de la Norland, Elinor pictase două panouri foarte drăguţe pentru cumnata ei, care, montate şi aduse acasă de curând, împodobeau salonul unde tocmai se aflau; ele fură observate de John Dashwood când domnii intrară în odaie. Le luă numaidecât şi i le dădu colonelului Brandon să le admire.

— Sunt făcute de sora mea cea mai mare, spuse el, şi dumneata, ca om de gust ce eşti, cred că ai să le apreciezi. Nu ştiu dac-ai mai avut prilejul să mai vezi şi alte lucrări de-ale ei, dar în general se spune despre ea că desenează foarte bine.

Colonelul, deşi pretinse că nu e de loc cunoscător în materie, admiră cu căldură panourile, aşa cum ar fi admirat orice lucru pictat de domnişoara Dashwood; şi curiozitatea celorlalţi fiind fireşte, deşteptată, fură trecute din mână în mână, spre a fi examinate de toată lumea.

Doamna Ferrars, care nu ştia că sunt opera lui Elinor, dori în mod special să se uite la ele; şi după ce se bucurară de mărinimoasa apreciere a ladyei Middleton, îi fură înmânate de către Fanny mamei ei, având însă grijă să o informeze, în acelaşi timp, că sunt lucrate de domnişoara Dashwood.

— Hm, spuse doamna Ferrars, foarte drăguţe şi fără să se uite o clipă la ele, i le dădu înapoi fetei ei.

Poate, o clipă Fanny se gândi că mama ei prea fusese nepoliticoasă, căci, roşind puţin, spuse imediat.

— Sunt foarte drăguţe, mămico, nu?

Dar probabil o cuprinse teama că fusese prea politicoasă şi prea încurajatoare, căci adăugă numaidecât:

— Nu crezi că au ceva din stilul în care pictează domnişoara Morton? Ea pictează într-adevăr încântător. Vai ce frumos este ultimul ei peisaj!

— Frumos într-adevăr! Dar ea face totul admirabil!

Asta Marianne n-o mai putu suporta; era tare nemulţumită de doamna Ferrars; şi o laudă, atât de inoportună în favoarea altcuiva şi în detrimentul lui Elinor, deşi n-avea nici cea mai mică idee care era scopul principal al acestor aluzii, o provocă să spună imediat, cu multă aprindere:

— O admiraţie foarte ciudată! Care dintre noi are oare ceva de-a face cu domnişoara Morton? Cine dintre noi o cunoaşte şi cui îi pasă de ea? Noi la Elinor ne gândeam şi despre ea vorbeam.

Şi spunând aceste cuvinte luă panourile din mâinile cumnatei ei să le admire aşa cum se cuvenea.

Doamna Ferrars păru extrem de mânioasă şi îmbăţoşându-se mai tare ca oricând rosti, drept răspuns, următoarea filipică:

— Domnişoara Morton este fiica lordului Morton.

Fanny păru şi ea a fi foarte supărată, iar soţul ei era speriat la culme de îndrăzneala surorii lui. Lui Elinor îi făcu mai mult rău înflăcărarea Mariannei, decât cauza ce o produsese; dar privirile colonelului Brandon, aţintite asupra Mariannei, arătau că el nu remarcase decât ceea ce era în avantajul ei, inima ei afectuoasă, care nu putea suporta să-şi vadă sora cât de cât desconsiderată.

Dar simţămintele tumultuoase ale Mariannei nu se mulţumiră doar cu atâta. Obrăznicia rece cu care se comportase doamna Ferrars faţă de sora ei, părea a prevesti greutăţi şi necazuri pentru Elinor, la care inima ei rănită nu se putea gândi decât cu groază; şi mânată de o puternică pornire tandră şi duioasă se îndreptă după o clipă spre scaunul surorii ei şi cuprinzând-o cu mâna pe după gât şi lipindu-şi obrazul de al lui Elinor, îi spuse încet, dar cu multă pasiune:

— Dragă Elinor, draga mea, nu ţine seama de ei. Nu-i lăsa să te mâhnească.

Nu-i putu spune mai multe: era surescitată la maximum; şi ascunzându-şi faţa după umărul lui Elinor, izbucni în lacrimi. Atrase astfel atenţia celor de faţă care se îngrijorară aproape cu toţii. Colonelul Brandon se ridică şi veni lângă ele, aproape fără să-şi dea seama de ce face. Doamna Jennings, cu o exclamaţie plină de înţeles: „Vai, biata mititică!”, îi dădu numaidecât sărurile ei; iar sir John fu atât de furios pe cel ce provocase această stare de nervi, încât se mută îndată lângă Lucy Steele şi-i relată în şoaptă întreaga poveste nefericită a Mariannei.

Marianne reuşi totuşi să-şi revină în câteva minute, îndeajuns pentru a pune capăt agitaţiei produse şi se aşeză printre ceilalţi; nu uită însă toată seara cele întâmplate.

— Biata Marianne! Îi spuse cu glas scăzut fratele ei colonelului Brandon, de îndată ce putu sta de vorbă cu el, n-are o sănătate la fel de robustă ca cea a surorii ei…

E foarte nervoasă… n-are constituţia lui Elinor; şi nu trebuie să uităm că e foarte supărător pentru o domnişoară care a fost o frumuseţe să-şi dea seama că şi-a pierdut nurii. Poate că n-ai să mă crezi, dar Marianne era într-adevăr splendidă acum câteva luni; tot atât de frumoasă ca Elinor. Dar după cum vezi, frumuseţea ei s-a ofilit de tot.