CAPITOLUL XXXV.

Elinor îşi satisfăcuse curiozitatea de a o vedea pe doamna Ferrars. Constatase la ea tot ce-ar fi putut face ca o legătură mai strânsă între cele două familii să nu fie de dorit. Îi observase îndeajuns mândria, meschinăria şi evidenta pornire pe care o avea împotriva ei, pentru a-şi da seama câte greutăţi ar fi întâmpinat o eventuală logodnă cu Edward şi cât de mult ar fi încercat să împiedice ea căsătoria lor, dacă el ar fi fost de fapt liber; şi văzuse cam destule pentru a mulţumi Domnului că un obstacol şi mai serios o împiedica să sufere din pricina acelora pe care le-ar fi putut ridica doamna Ferrars, că îi permitea să nu mai depindă de capriciile ei sau de solicitudinea ei. Sau dacă cel puţin nu putea ajunge să se bucure întrutotul că Edward e legat cu lanţuri de Lucy, se gândi că, dacă Lucy ar fi fost puţin mai agreabilă, ea, Elinor, ar fi trebuit să se bucure.

Fu foarte mirată când îşi dădu seama că Lucy este atât de încântată de felul politicos în care doamna Ferrars se purtase cu ea; că interesul şi vanitatea o orbeau într-atâta, încât o făceau să creadă că atenţia ce i se dăduse numai pentru că ea nu era Elinor, constituia de fapt un compliment pentru ea, Lucy, sau că o putea încuraja din pricina preferinţei ce i se acordase, datorită faptului că doamna Ferrars nu cunoştea adevărata ei situaţie. Dar faptul că aşa stăteau lucrurile fu proclamat nu numai de ochii lui Lucy în seara aceea, ci şi de vorbele acesteia încă şi mai categorice a doua zi dimineaţă; căci manifestându-şi dorinţa faţă de lady Middleton, aceasta o adusese în Berkeley Street, unde Lucy spera că va avea prilejul să stea singură de vorbă cu Elinor şi să-i spună cât este de fericită.

Se dovedi a avea noroc, căci nu mult după sosirea ei, doamna Jennings fu chemată de doamna Palmer aşa că plecă numaidecât.

— Draga mea prietenă, exclamă Lucy, de îndată ce rămaseră între ele, am venit să-ţi vorbesc de fericirea mea. Să poată oare exista ceva mai măgulitor decât felul în care s-a purtat ieri doamna Ferrars cu mine? Cât de binevoitoare a fost! Ştii prea bine cât de teamă îmi era la gândul că trebuie s-o întâlnesc; dar chiar din clipa când i-am fost prezentată, s-a purtat cu atâta amabilitate, încât zău dacă nu mi-a făcut impresia că e topită după mine. Spune-mi, n-am dreptate? Ai fost de faţă doar; nu te-a izbit felul în care s-a comportat faţă de mine?

— A fost, într-adevăr,. Foarte politicoasă cu dumneata.

— Politicoasă? N-ai remarcat nimic altceva decât politeţe? Eu am văzut mult mai mult decât atât. Bunăvoinţa ei nu s-a manifestat faţă de nimeni mai mult decât faţă de mine! Nici urmă de mândrie, de aroganţă, şi la fel şi atitudinea cumnatei dumitale: plină de drăgălăşenie şi amabilitate!

Elinor ar fi vrut să vorbească despre altceva, dar Lucy insista mereu să recunoască pe loc că are toate motivele să fie fericită, aşa că domnişoara Dashwood trebui să-i cânte în strună.

— Fără îndoială, îi spuse ea, că dacă ele ar fi ştiut că eşti logodită cu Edward, nimic n-ar fi fost mai măgulitor decât felul în care s-au purtat cu dumneata; dar cum nu acesta e cazul…

— Îmi închipuiam eu c-aşa ai să-mi spui, replică Lucy repede, dar doamna Ferrars n-avea absolut nici un motiv să-şi arate simpatia faţă de mine, dacă nu m-ar fi plăcut cu adevărat, şi acest fapt înseamnă totul pentru mine.

Vorbele dumitale n-o să-mi poată micşora mulţumirea.

Sunt sigură că toate se vor termina cu bine, şi că nu voi avea de întâmpinat nici un fel de greutate aşa cum mă gândisem. Doamna Ferrars este încântătoare şi la fel şi cumnata dumitale. Sunt amândouă nişte femei admirabile, zău aşa! Mă mir cum de nu mi-ai spus niciodată până acum cât este de simpatică doamna Dashwood!

Elinor nu-i putu da nici un răspuns şi nici nu încercă s-o facă.

— Nu te simţi bine, domnişoară Dashwood? Pari abătută… nu prea vorbeşti; sunt sigură că ai ceva.

— Sunt mai sănătoasă ca oricând.

— Mă bucur din toată inima; dar zău că nu prea arăţi bine. Mi-ar părea atât de rău să te ştiu bolnavă; pe dumneata, care ai fost cea mai mare mângâiere pentru mine! Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut fără prietenia dumitale!

Elinor încercă să-i răspundă cu politeţe, nefiind însă prea sigură că va izbuti. Dar Lucy păru mulţumită, căci răspunse numaidecât:

— Sunt într-adevăr convinsă de sentimentele ce mi le porţi şi în afară de dragostea lui Edward, prietenia dumitale e cea mai mare mângâiere pe care o am. Bietul Edward! Dar de acum o s-avem cel puţin un avantaj, o să ne putem întâlni, şi încă destul de des, căci lady Middleton este încântată de doamna Dashwood, aşa că o să facem multe vizite în Harley Street, îmi închipui; pe de altă parte, Edward îşi petrece jumătate din timp în casa surorii lui, şi-n afară de asta lady Middleton şi doamna Ferrars o să se viziteze şi ele; iar doamna Ferrars şi cumnata dumitale au fost amândouă atât de drăguţe încât să-mi spună, în repetate rânduri, că vor fi întotdeauna bucuroase să mă vadă. Sunt nişte femei fermecătoare! Sunt întru totul convinsă că dac-ai să-i spui cumnatei dumitale ce părere am despre ea, n-ai să reuşeşti niciodată să exagerezi entuziasmul meu.

Dar Elinor nu vru s-o lase să spere că îi va transmite această apreciere cumnatei ei. Lucy continuă:

— Sunt convinsă că mi-aş fi dat imediat seama dacă nu i-aş fi plăcut doamnei Ferrars. De exemplu, dacă nu mi-ar fi făcut decât plecăciunea de rigoare, fără să-mi mai adreseze vreun cuvânt, fără să mă mai bage în seamă şi fără să-mi mai arunce vreo privire binevoitoare – ştii ce vreau să spun – dacă aş fi fost tratată cu o asemenea răceală, aş fi renunţat disperată la toate. N-aş fi putut suporta o astfel de situaţie. Căci atunci când antipatizează pe cineva ştiu că e foarte violentă în manifestări.

Dar Elinor nu putu da vreun răspuns la această atitudine triumfătoare, pentru că uşa se deschise, servitorul îl anunţă pe domnul Ferrars şi Edward intră numaidecât.

Trecură printr-un moment de mare stânjeneală şi acest lucru se putu observa pe faţa fiecăruia dintre ei. Se fâstâciră cu toţii; şi Edward păru înclinat mai degrabă să plece din cameră decât să mai înainteze un singur pas.

O împrejurare, pe care ei ar fi fost foarte doritori să o evite, se abătuse asupra lor şi încă sub forma cea mai neplăcută. Nu numai că se aflau toţi trei laolaltă, dar erau împreună fără să poată profita de prezenţa vreunei alte persoane. Domnişoarele îşi reveniră cele dintâi. Lucy nu trebuia să-şi arate încântarea: trebuia încă să păstreze aparenţa că logodna ei e secretă. Aşadar nu-şi putu manifesta afecţiunea decât prin priviri şi după ce îi adresă doar câteva cuvinte, nu mai spuse nimic.

Elinor avea mai multe de făcut.

Rolul pe care trebuia să-l joace ea era mult mai greu; şi ţinea atât de mult, de dragul lui şi al ei, să-l joace aşa cum trebuie, încât se sili să se stăpânească şi după câteva momente de reculegere îi ură bun venit, cu o privire şi cu o atitudine ce păreau aproape fireşti şi aproape sincere; şi după ce se mai luptă puţin cu ea însăşi, după ce mai făcu un efort, reuşi să-şi joace rolul încă şi mai bine.

Nu voia ca prezenţa lui Lucy, şi nici conştiinţa vreunei nedreptăţi ce i s-ar fi făcut, s-o împiedice să-i spună cât este de fericită să-l vadă şi că regretase foarte mult că nu fusese acasă când trecuse prin Berkeley Street. Nu vru ca prezenţa lui Lucy să o facă să-i fie teamă să se poarte faţă de el cu acea atenţie ce se cuvenea să o manifeste faţă de cineva care-i era prieten şi aproape rudă, deşi foarte curând observă că Lucy o supraveghea îndeaproape.

Comportarea ei îl mai linişti puţin pe Edward şi-i dădu destul curaj să se aşeze; cu toate acestea se simţea şi mai încurcat decât cele două domnişoare, aşa cum era şi de aşteptat, deşi cea mai mare parte dintre bărbaţi nu s-ar fi simţit atât de stânjeniţi, căci inima lui nu era indiferentă ca cea a lui Lucy, şi nici conştiinţa nu-i era la fel de curată ca cea a lui Elinor.

Cu un aer rezervat, dar foarte sigur, Lucy părea hotărâtă să nu-i ajute în nici un fel pe alţii să se simtă la îndemână şi nu vru să scoată o vorbă; aşa că aproape toată conversaţia fu susţinută de Elinor, care fu nevoită să-i dea lui Edward toate informaţiile privitoare la sănătatea mamei lor, la împrejurările în care veniseră la Londra şi aşa mai departe, ca răspuns la întrebările pe care Edward ar fi trebuit să i le pună, dar nu le pusese.

Dar strădaniile ei merseră încă şi mai departe; căci curând după aceea se comportă cu atâta eroism încât se hotărî să-i lase singuri, sub pretextul că se duce să o aducă pe Marianne; o şi făcu, cum nu se poate mai frumos, căci zăbovi pe palier vreo câteva minute, cu toată bărbăţia de care se simţea în stare, înainte de a se duce la sora ei. De îndată ce-i comunică Mariannei vestea, extazul lui Edward trebui să ia sfârşit, căci bucuria Mariannei o făcu pe aceasta să se întoarcă în grabă în salon. Plăcerea ce o simţi când îl văzu, fu pe potriva celorlalte sentimente ale ei, puternică în sine şi manifestată făţiş. Îl întâmpină cu o mână întinsă care se cerea a fi strânsă şi cu o voce ce exprima o dragoste de soră.

— Dragă Edward! Exclamă ea, iată o clipă cu adevărat fericită! Prezenţa ta aici pare o răsplată pentru toate!

Edward încercă să răspundă aşa cum se cuvenea la aceste amabilităţi, dar faţă de martorii prezenţi nu îndrăzni să exprime nici jumătate din cele ce simţea. Se aşezară din nou cu toţii; şi vreo câteva clipe nimeni nu scoase un cuvânt; timp în care Marianne se uită cu cea mai vădită duioşie când la Edward şi când la Elinor, regretând doar faptul că plăcerea lor de a se revedea este oarecum împiedicată de prezenţa, de loc binevenită, a lui Lucy. Edward fu primul care vorbi şi se miră de schimbarea ce-o putu observa în înfăţişarea Mariannei, exprimându-şi teama că poate Londra nu-i prea prieşte.

— Ei, nu te gândi la mine! Răspunse ea serios şi energic, cu toate că ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce vorbea. Nu te gândi la sănătatea mea. După cum vezi, Elinor se simte bine. Şi asta trebuie să fie de ajuns pentru amândoi.

Această observaţie nu era destinată a-i face pe Edward şi pe Elinor să se simtă mai la îndemână, şi nici să-i fie pe placul lui Lucy, care-i aruncă Mariannei o căutătură cu totul lipsită de bunăvoinţă.

— Îţi place Londra? Întrebă Edward, care voia cu orice preţ să schimbe subiectul.

— De loc. M-am aşteptat să aflu tot felul de distracţii aici, dar n-am găsit niciuna. Singura consolare ce mi s-a oferit este să te văd pe tine, Edward; şi slavă Domnului! Eşti acelaşi dintotdeauna!

Se opri şi nimeni nu mai spuse nimic.

— Cred, Elinor, adăugă ea curând după aceea, că ar trebui să-l rugăm pe Edward să ne însoţească la întoarcerea noastră la Barton. Probabil c-o să plecăm într-o săptămână, două. Şi cred că Edward n-ar avea nimic împotrivă să aibă grijă de noi pe drum.

Bietul Edward mormăi ceva, dar nimeni nu ştiu ce anume, nici măcar el. În schimb Marianne, care-i observă neliniştea, şi care o atribui cu uşurinţă motivelor ce-i erau ei pe plac, fu pe deplin mulţumită şi începu numaidecât să vorbească despre altceva.

— Vai, Edward, ce zi am mai petrecut ieri, în Harley Street! Ce plictiseală, ce groaznică plictiseală! Dar trebuie să-ţi spun eu multe în această privinţă pe care nu ţi le pot spune acum.

Şi dând astfel dovadă de o admirabilă discreţie, amână pentru mai târziu. Când vor putea vorbi mai în taină, dezvăluirea faptului că rudele lor comune i se păreau mai dezagreabile ca oricând şi că pe mama lui mai ales o găsea cu totul respingătoare.

— Dar de ce n-ai fost şi tu acolo, Edward? De ce n-ai venit?

— Am fost reţinut în altă parte.

— Reţinut! Dar cum se poate una ca asta, când trebuia să te întâlneşti cu persoane atât de apropiate?

— Poate că dumneata, domnişoară Marianne, exclamă Lucy, care voia acum să se răzbune pe ea, crezi că tinerii nu se ţin niciodată de cuvânt, dacă n-au chef, oricât de mici sau de mari le-ar fi obligaţiile.

Elinor se supără, dar Marianne nu păru să-i simtă de loc înţepătura, căci replică foarte calm:

— Nu chiar aşa; căci, la drept vorbind ştiu eu că pe Edward conştiinţa nu l-a lăsat să vină în Harley Street.

Şi el are, zău aşa, cea mai delicată conştiinţă de pe lume; cea mai scrupuloasă în a se ţine de toate promisiunile, oricât ar fi ele de neînsemnate, şi oricât de mult ar fi împotriva propriilor lui interese şi bucurii. Este cel mai temător om din lume când este să facă pe cineva să sufere, să dezamăgească vreo speranţă, cel mai puţin capabil de egoism, din oamenii ce mi-a fost dat să-i cunosc. Cum!

Nu vrei să accepţi niciodată să fii lăudat? Atunci înseamnă că nu-mi eşti prieten, căci toţi cei ce-mi acceptă dragostea şi stima, trebuie să se supună sincerelor mele aprecieri despre ei.

Se pare însă că, în cazul de faţă, laudele ei nu fură de loc pe placul a doi dintre cei ce o ascultau şi atât de puţin plăcute lui Edward încât foarte curând el se ridică să plece.

— Pleci atât de repede! Spuse Marianne, dragă Edward, dar nu se poate!

Şi trăgându-l puţin deoparte, îşi arătă în şoaptă convingerea că Lucy n-o să mai rămână multă vreme. Dar nici acest stimulent nu avu vreun efect, căci Edward insistă să plece; Lucy, care ar fi rămas acolo chiar dacă vizita lui ar fi durat două ore, plecă şi ea curând după aceea.

— De ce tot vine ea pe-aici? Întrebă Marianne, după ce Lucy le părăsi. Nu şi-a dat seama că noi abia aşteptam s-o vedem plecată? Ce enervant pentru Edward!

— Dar de ce? Doar toate îi eram prietene şi pe Lucy o cunoaşte încă dinainte de a ne fi întâlnit pe noi. E firesc ca el să dorească s-o vadă şi pe ea, ca şi pe noi.

Marianne o privi ţintă şi spuse:

— Ştii, Elinor, că nu pot suporta felul acesta de a vorbi. Dacă nu vrei decât să ţi se contrazică afirmaţiile, cum şi cred că e cazul, ar trebui să-ţi aduci aminte că eu sunt ultima fiinţă de pe lume care să fac aşa ceva. Nu mă pot coborî până acolo încât să mi se smulgă prin viclenie asigurări de care nu este neapărată nevoie.

După care părăsi încăperea; şi Elinor nu îndrăzni s-o urmeze şi să-i spună mai multe, căci, deoarece îi promisese lui Lucy să păstreze taina n-avea posibilitatea să-i dea Mariannei informaţii care s-o convingă; şi oricât de neplăcute ar fi putut fi urmările faptului că ea persistă într-o eroare, trebuia totuşi să le accepte. Tot ce avea de sperat era ca Edward să n-o expună prea adesea şi să nu se expună nici pe el la nefericita situaţie de a fi martorii cordialităţii prost plasate a Mariannei şi nici la repetarea dureroaselor incidente ce avuseseră loc cu prilejul recentei lui vizite – şi avea toate motivele să se aştepte la una ca asta.