CAPITOLUL XXXVIII.

Doamna Jennings aprecie cu multă căldură comportarea lui Edward, dar adevăratul ei merit nu fu înţeles decât de Elinor şi Marianne. Numai ele îşi dădeau seama cât de măruntă era ispita pentru care el se dovedise a fi un fiu neascultător şi în afară de conştiinţa că îşi face datoria, cât de mică îi era mângâierea când ştia că trebuie să renunţe la rude şi la avere. Elinor fu mândră pentru integritatea de care dădea dovadă, iar Marianne îi iertă toate greşelile din compătimire faţă de felul cum fusese pedepsit. Dar deşi încrederea dintre ele fusese restabilită prin această dezvăluire publică, nici uneia nu-i făcea plăcere să abordeze subiectul când erau singure. Elinor îl evita din principiu, deoarece îi plăcea să i se împlânte şi mai adânc în inimă – prin asigurările prea ferme şi înflăcărate ale Mariannei – credinţa că Edward o mai iubeşte încă. Iar Mariannei, pe de altă parte, îi cam pieri curajul, încercând să vorbească despre un subiect care o făcea întotdeauna să rămână mai nemulţumită ca oricând de ea însăşi, prin comparaţia ce era astfel silită să o facă între comportarea lui Elinor şi a ei.

Simţea întreaga vigoare a acelei comparaţii; dar nu aşa cum ar fi sperat sora ei, obligând-o şi pe ea să se stăpânească; îi deştepta mereu durerea ce i-o aduceau reproşurile neîncetate ce şi le făcea, regreta amarnic că nu se stăpânise până atunci; dar nu-i aducea decât chinul pocăinţei, nu şi speranţa într-o îndreptare. Spiritul îi era încă atât de slăbit, încât mai credea şi acum că i-e imposibil să facă vreun efort în acest sens, aşa că mai rău se descuraja.

Două sau trei zile după aceea nu mai aflară nici o noutate din Harley Street sau Bartlett's Buildings. Dar deşi cunoşteau atâtea despre această problemă, încât doamna Jennings ar fi fost şi aşa destul de ocupată în a răspândi mai departe ceea ce ştia, fără să încerce să mai afle şi altele, ea se hotărâse, încă de la început, să facă o vizită de consolare verişoarelor ei şi cu această ocazie să mai afle şi alte amănunte; nu putuse încă să treacă pe la ele, numai din pricină că se întâmplase să aibă mai mulţi oaspeţi decât de obicei.

A treia zi după ce aflaseră toată povestea, vremea era atât de frumoasă, o duminică însorită, încât mulţi locuitori ai Londrei fură atraşi spre parcul Kensington, deşi se aflau abia în a doua săptămână a lunii martie. Doamna Jennings şi Elinor fură şi ele printre cei care se duseră la plimbare; dar Marianne, care aflase că doamna şi domnul Willoughby se întorseseră la Londra şi trăia tot timpul cu teama să nu-i întâlnească, preferă să rămână acasă, decât să se aventureze într-un loc atât de frecventat.

O cunoştinţă intimă de-a doamnei Jennings li se alătură de îndată ce intrară în parc, şi lui Elinor nu-i păru de loc rău de această întâlnire, căci, în timp ce prietena se întreţinea cu doamna Jennings, ea putea reflecta în linişte. Nu-i văzu nici pe soţii Willoughby şi nici pe Edward şi-un timp nu observă nimic vesel sau trist care să o poată interesa în vreun fel oarecare. Dar în cele din urmă se trezi cu oarecare uimire acostată de domnişoara Nancy Steele, care, deşi părea oarecum ruşinată, manifestă marea bucurie de a le fi întâlnit şi fiind încurajată de amabilitatea deosebită a doamnei Jennings, îşi părăsi, pentru un timp, grupul cu care venise şi li se alătură. Doamna Jennings îi şopti numaidecât lui Elinor:

— Draga mea, smulge cât mai multe amănunte de la ea. Are să-ţi spună tot, dac-o întrebi. După cum vezi, eu n-o pot lăsa singură pe doamna Clarke.

Din fericire pentru curiozitatea doamnei Jennings şi aceea a lui Elinor, ea spuse totul fără să fie întrebată, căci altfel, Elinor n-ar fi aflat nimic.

— Sunt cum nu se poate mai bucuroasă să te întâlnesc, spuse domnişoara Steele, luând-o pe Elinor cu familiaritate de braţ, căci dintre toţi oamenii din lumea asta, pe dumneata ţineam cel mai mult să te văd. Şi apoi cu glas mai scăzut: presupun că doamna Jennings a aflat tot. E supărată?

— Cred că pe voi nu-i supărată de loc.

— Asta-i bine. Dar lady Middleton e supărată?

— Nu văd de ce ar fi.

— Sunt grozav de bucuroasă. Doamne, Dumnezeule!

Prin ce-am trecut! Niciodată n-am mai văzut-o pe Lucy atât de furioasă. La început mi-a jurat că-n viaţa ei n-are să-mi mai aranjeze vreo pălărie nouă şi nici n-are să mai facă nimic altceva pentru mine, cât oi trăi; dar acum a început să mai vină de-acasă şi suntem la fel de bune prietene cum eram şi pân-acu. Uite, ea mi-a făcut aseară funda asta la pălărie şi mi-a pus pana în ea. Ei haide, şi dumneata ai de gând să-ţi râzi de mine… Dar de ce să nu port şi eu funde roz? Nu-mi pasă dacă rozul este culoarea favorită a preotului. Îţi spun drept, în ceea ce mă priveşte, n-aş fi ştiut niciodată că lui îi place mai mult decât oricare altă culoare, de nu s-ar fi întâmplat s-o spună. Verişoarele mele m-au necăjit atâta din cauza asta! Zău, îţi spun drept, câteodată nici nu mai ştiu cum să apar în faţa lor.

Începuse să vorbească despre ceva ce n-o interesa de loc pe Elinor, aşa încât curând consideră că e mai bine să revină la primul subiect.

— Ei bine, domnişoară Dashwood, spuse ea cu glas triumfător, oamenii pot spune ce poftesc despre faptul că domnul Ferrars a declarat că nu vrea s-o ia pe Lucy, fiindcă asta nu-i adevărat, s-o ştii de la mine; şi e ruşinos să răspândeşti ştiri atât de răuvoitoare. Ştii, orice-ar fi gândit Lucy în această privinţă, nu era treaba altor oameni să afirme categoric acest lucru.

— Te asigur, îi spuse Elinor, că n-am auzit încă pe nimeni să fi făcut vreo astfel de aluzie.

— Oh, chiar n-ai auzit? Ba s-a spus, şi încă de mai multe persoane, asta o ştiu eu prea bine; căci domnişoara Godby i-a spus domnişoarei Sparks, că nici un om cu mintea întreagă nu se poate aştepta ca domnul Ferrars să renunţe la o femeie ca domnişoara Morton, cu o avere de treizeci de mii de lire, pentru Lucy Steele, care n-are nici un franc. Asta o ştiu chiar de la domnişoara Sparks.

Şi-n afară de asta, chiar vărul meu Richard ne-a zis că, atunci când o fi la o adică, tare i-e teamă că domnul Ferrars o s-o lase baltă; şi cum Edward n-a trecut pe la noi trei zile în şir, nici eu n-am mai ştiut ce să cred şi în sinea mea sunt convinsă că Lucy socotea şi ea că l-a pierdut; căci am plecat din casa fratelui dumitale miercuri, şi n-am mai văzut nici urmă de Edward joi, vineri, şi sâmbătă, aşa că nu mai ştiam ce s-a întâmplat cu el. O dată Lucy s-a gândit să-i scrie, dar pe-urmă n-a mai făcut-o din mândrie. Azi dimineaţă, însă, veni, tocmai când ne întorceam de la biserică; şi pe-urmă a spus tot ce se-ntâmplase, cum că a fost chemat miercuri în Harley Street şi că l-au luat la rost mama lui şi toţi ceilalţi, şi cum declarase în faţa tuturor că el n-o iubeşte decât pe Lucy şi că n-are să se-nsoare cu altcineva decât cu Lucy. Şi cum că fusese atât de necăjit de cele ce se petrecuseră, încât de îndată ce-a ieşit din casa mamei lui, s-a suit pe cal şi s-a dus undeva, la ţară; şi cum că a stat toată ziua de joi şi cea de vineri la un han, ca să-i mai treacă năduful. Şi cum că, după ce s-a tot gândit la întreaga situaţie, a spus că i se părea că acum, când nu mai are nici o avere, absolut nimic, n-ar fi de loc frumos din partea lui s-o ţină pe Lucy legată de el, căci ar fi spre paguba ei fiindcă el n-are nimic decât două mii de lire şi nici o speranţă să mai obţină altceva; şi dacă o să-mbrace haine preoţeşti, aşa cum îl bătea gândul s-o facă, nu putea să ajungă decât diacon şi cum ar fi putut ei trăi numai cu-atât? Nu putea îndura gândul ca Lucy s-o ducă atât de prost, aşa că o rugă fierbinte, dacă ea doreşte s-o facă, să rupă numaidecât logodna şi să-l lase pe el să se descurce cum poate. L-am auzit spunând toate acestea foarte limpede. Şi vorbea că vrea să se retragă spre binele ei şi ţinând seama de interesele ei, şi nu de-ale lui. Jur pe ce am eu mai sfânt că n-a spus un singur cuvânt cum că s-ar fi săturat de ea sau că ar vrea să se însoare cu domnişoara Morton, sau altceva de felul ăsta. Dar, poţi fi convinsă că Lucy n-a ţinut seama de vorbele lui şi i-a spus numaidecât (folosind o mulţime de vorbe drăgăstoase ca iubitule şi scumpule, ei, ştii dumneata, tot felul de cuvinte d-astea – o, aşa ceva nu se prea poate repeta) – i-a spus pe dată că n-are nici cea mai mică intenţie, să rupă logodna, căci poate trăi alături de el cu o nimica toată şi că oricât de puţin ar avea, i-ar place să fie alături de el sau cam aşa ceva. Şi-atunci el a fost grozav de fericit şi-au mai vorbit un timp despre ce-ar trebui ei să facă, şi-au căzut la-nvoială ca el să se hirotonisească de îndată şi că or să mai trebuiască să aştepte cu căsătoria, până ce el o să capete o parohie. Şi tocmai în clipa aia n-am mai putut auzi nimic, fiindcă verişoara mea m-a strigat de jos să-mi spună că doamna Richardson venise cu trăsura să o ia pe una dintre noi la parcul Kensington; aşa că am fost silită să intru în odaie şi să-i întrerup, s-o întreb pe Lucy dacă n-ar dori să meargă ea, dar nu voia să-l lase singur pe Edward, aşa că am dat o fugă până sus, să-mi pun o pereche de ciorapi de mătase şi-am ieşit în oraş cu familia Richardson.

— Nu înţeleg cum spuneai că i-ai întrerupt, spuse Elinor, eraţi doar toţi în aceeaşi încăpere, nu?

— A, nu. Nu eram. Ei! Domnişoară Dashwood, ce-ţi închipui dumneata că oamenii se giugiulesc când mai este cineva de faţă? Vai, ce ruşine! Te credeam mai înţeleaptă. (Şi râse afectat.) Nu, nu; se-nchiseseră în salon şi tot ce-am auzit, am auzit ascultând la uşă.

— Cum! Exclamă Elinor. Mi-ai repetat tot ce-ai aflat dumneata ascultând la uşă? Îmi pare rău că n-am ştiut de asta mai dinainte, căci fi sigură că nu te-aş fi lăsat să-mi reproduci amănuntele unei conversaţii despre care nu s-ar fi cuvenit să ştii nici dumneata. Cum de te-ai purtat aşa de incorect cu sora dumitale?

— Ia uită-te! Dar cine se supără pentru aşa ceva?

N-am făcut decât să stau la uşă şi-am auzit ce-am putut.

Şi sunt sigură că Lucy ar fi făcut la fel dacă ar fi fost vorba de mine; acu un an sau doi, când Martha Sharpe şi cu mine aveam atâtea secrete împreună n-a şovăit o clipă să se ascundă într-un dulap din perete sau în spatele paravanului de la cămin anume ca s-audă ce spunem.

Elinor încercă să vorbească despre altceva; dar domnişoara Steele nu putea lăsa să treacă nici două minute fără să se descarce de ce avea pe suflet.

— Edward se gândeşte să plece la Oxford, spuse ea, dar acum locuieşte în Pall Mall la nr. X. Ce mamă rea mai are, nu? Iar fratele şi cumnata dumitale n-au fost nici ei prea drăguţi! Dar n-am să-i vorbesc de rău în faţa dumitale; şi-n orice caz ne-au trimis acasă cu trăsura lor, un lucru la care nu m-am aşteptat. Iar în ce mă priveşte, îmi era tare teamă că soţia fratelui dumitale are să ne ceară înapoi coşuleţele de lucru ce ni le dăduse cu câteva zile mai înainte; dar n-a mai spus nimic de ele şi-am avut eu grijă să fac să nu mai dea cu ochii de mine. Edward spune că are treburi la Oxford, aşa c-o să fie silit să se ducă un timp acolo; şi după aceea, de-ndată ce are să dea peste vreun episcop, are să fie şi el hirotonisit. Mă întreb unde are să-şi găsească un post! Doamne sfinte! (la care începu să chicotească). Pot să fac prinsoare că ştiu ce-or să spună verişoarele mele, când or să audă de asta. Or să-mi spună să-i scriu preotului, ca să obţină pentru Edward postul de diacon, în noua lui parohie. Sunt convinsă că asta au să-mi spună; dar n-aş face una ca asta pentru nimic în lume. „Haide, haide, am să le spun numaidecât, mă mir cum de v-aţi putut gândi la aşa ceva. Auzi vorbă, să-i scriu eu preotului!”

— Mă rog, spuse Elinor, e oricum o consolare să fii pregătit pentru ce-i mai rău. Ai răspunsul gata.

Domnişoara Steele avea să-i mai spună şi altele în legătură cu acelaşi subiect, dar fu nevoită să-l schimbe, deoarece tocmai se apropia grupul ei.

— O, uite-i şi pe Richardsoni. Aveam o groază de lucruri să-ţi mai spun, dar trebuie să mă întorc la ei. Te asigur că sunt oameni foarte subţiri. El câştigă enorm de mulţi bani şi au şi trăsura lor. N-am avut timp să stau de vorbă cu doamna Jennings, dar spune-i, te rog, că sunt grozav de fericită că nu e supărată pe noi, şi nici lady Middleton şi dacă cumva s-o întâmpla ca dumneata şi sora dumitale să plecaţi şi dacă n-ar avea cine să-i ţină tovărăşie, are să ne facă o deosebită plăcere să venim să stăm cu ea, oricât o dori. Îmi închipui că lady Middleton n-o să ne mai poftească în sezonul ăsta. La revedere; îmi pare rău că n-am întâlnit-o şi pe domnişoara Marianne. Transmite-i, te rog, complimente. O, dar îmi pare că azi ai îmbrăcat rochia dumitale de muslin cu picăţele. Mă mir cum de nu ţi-a fost frică să nu se rupă.

Şi manifestându-şi această îngrijorare se despărţiră; căci nu mai avu vreme decât să-şi ia rămas bun de la doamna Jennings, înainte de a fi rechemată de doamna Richardson; iar Elinor avea acuma destule informaţii la care să poată chibzui un timp, deşi nu aflase mare lucru în plus faţă de ceea ce prevăzuse şi de ce-i trecuse prin minte.

Căsătoria lui Edward cu Lucy fusese tot atât de ferm hotărâtă, iar momentul când avea să aibă loc tot atât de nesigur, aşa cum se gândise ea că se va întâmpla: totul depindea, precum se şi aşteptase, de reuşita lui în a-şi găsi un post, ceea ce părea, în momentul acela, a fi ceva aproape imposibil.

De îndată ce se înapoiară la trăsură, doamna Jennings fu nerăbdătoare să afle noutăţile; dar cum Elinor dorea să răspândească cât mai puţine veşti, care fuseseră atât de necinstit obţinute, se mărgini să repete pe scurt câteva amănunte nesemnificative, despre care era sigură că Lucy, ar fi vrut şi ea să fie aflate spre avantajul ei. Nu-i vorbi decât de faptul că ei nu rupseseră logodna şi de ceea ce aveau de gând să întreprindă în vederea acestui scop; şi toate acestea o făcură pe doamna Jennings să facă următoarea observaţie cât se poate de firească:

— Să aştepte până ce şi-o găsi o parohie! Ei, atunci ştim cu toţii cum se vor termina toate acestea: au să aştepte un an, şi văzând că nu iese nimica bun din asta, au să accepte un post de diacon cu cincizeci de lire pe an, şi-au să se descurce cu ele şi cu dobânda de la cele două mii de lire şi puţinul pe care-o să i-l poată da lui Lucy domnul Steele şi domnul Pratt. Şi pe urmă o să aibă câte un copil în fiecare an şi Domnul să-i ţină în pază! Cât au să mai sufere din pricina sărăciei! Trebuie să mă gândesc cu ce-i pot ajuta să-şi mobileze casa. Şi eu care mă gândeam mai zilele trecute la două slujnice şi doi valeţi. Nu, nu, o să le trebuiască o fată voinică, care să le facă toată treaba. În situaţia actuală, sora lui Betty n-are să poată face faţă.

A doua zi de dimineaţă, Elinor primi, prin curier, o scrisoare chiar de la Lucy. Suna astfel: „Bartlett's Buildings, martie.

Sper, dragă domnişoară Dashwood, că-mi vei ierta îndrăzneala de a-ţi scrie; dar ştiu că prietenia ce-mi porţi o să te facă să te bucuri când ai să afli veşti bune despre mine şi despre dragul meu Edward, după toate necazurile prin care-am trecut în ultima vreme, aşa că n-am să mă mai scuz, ci am să continui prin a-ţi spune că, slavă Domnului, deşi am suferit îngrozitor, suntem amândoi foarte bine şi fericiţi, aşa cum trebuie să fim, bucurându-ne unul de dragostea celuilalt. Am trecut prin grele încercări, am fost foarte persecutaţi, dar, pe de altă parte, ne-am dat, cu recunoştinţă, seama că avem şi mulţi prieteni, dumneata nefiind ultima dintre ei; de bunăvoinţa lor am să-mi amintesc întotdeauna cu recunoştinţă, cum o s-o facă şi Edward, căruia i-am spus despre asta. Sunt sigură că are să te bucure să afli, şi cred că la fel şi pe doamna Jennings, că ieri după-amiază am petrecut două ore fericite împreună cu el: n-a vrut de loc să se gândească la eventualitatea unei despărţiri, deşi eu am insistat, căci credeam că am datoria să o fac, l-am îndemnat să renunţe la mine, deoarece asta ar fi fost mult mai prudent pentru el şi m-aş fi despărţit de el chiar atunci, pentru totdeauna, dacă ar fi vrut să consimtă; dar mi-a spus că n-are s-o facă niciodată, că nu ţine seama de mânia mamei lui, atâta timp cât are dragostea mea; perspectivele noastre nu sunt, fireşte, prea surâzătoare, dar n-avem alta de făcut decât de aşteptat, sperând că toate se vor aranja cu bine; foarte curând are să fie hirotonisit şi dacă cumva ai să ai ocazia să-l recomanzi cuiva care are o parohie liberă sunt sigură că n-ai să ne dai uitării; şi cred că şi scumpa doamnă Jennings are să puie o vorbă bună pentru noi pe lângă sir John sau domnul Palmer sau oricare altul dintre prietenii dumneaei, care ne-ar putea da o mână de ajutor. Biata Nancy a fost foarte vinovată pentru ce-a făcut, dar ea nu ne-a vrut decât binele, aşa că nu mai am nimic de spus; sper că doamnei Jennings nu-i va veni prea greu să treacă pe la noi, dacă are cumva, în vreuna dintre dimineţi, drum pe aici; ar face o faptă bună şi verişoarele mele ar fi mândre s-o cunoască. Foaia de hârtie pe care o am în faţă îmi aduce aminte că trebuie să închei şi rugându-te să-i transmiţi salutări respectuoase şi pline de recunoştinţă, atât ei, cât şi lui sir John, ladyei Middleton şi dragilor lor copilaşi, când s-o întâmpla să-i întâlneşti, şi toată dragostea mea domnişoarei Marianne, rămân a dumitale etc., etc.”

De îndată ce Elinor o citi, făcu ceea ce crezu ea că ar fi vrut de fapt Lucy să facă, şi anume o puse în mâinile doamnei Jennings, care o citi cu glas tare, exprimându-şi satisfacţia şi laudele.

— Bravo ei! Şi ce frumos scrie, zău aşa! A făcut exact ce s-ar fi cuvenit, să-l dezlege de obligaţia logodnei, dacă s-ar fi arătat dornic. La asta mă şi aşteptam de la Lucy. Biata fetiţă! Ce n-aş da să-i pot face rost lui Edward de o parohie. Uite, îmi spune scumpa doamnă Jennings. Este cea mai bună fată pe care am cunoscut-o vreodată. Bravo ei, pe cuvântul meu. Propoziţia aceea e exprimată foarte frumos. Da, da, sigur c-am să mă duc să-i fac o vizită. Şi cu câtă atenţie se gândeşte la fiecare dintre noi! Îţi mulţumesc, draga mea, că mi-ai arătat-o şi mie. Este o scrisoare cum nu se poate mai izbutită şi-i face multă cinste minţii şi inimii acestei fete.