CAPITOLUL XXXVI.

La câteva zile după această întâlnire, ziarele anunţară că soţia domnului Thomas Palmer dăduse naştere unui fiu şi moştenitor; un paragraf foarte interesant şi pe deplin satisfăcător, cel puţin pentru toate cunoştinţele lor apropiate care ştiuseră de acest lucru dinainte.

Acest eveniment, de mare importanţă pentru fericirea doamnei Jennings, produse un timp o schimbare în felul ei de a-şi petrece vremea şi influenţă, într-o măsură similară, îndeletnicirile tinerelor ei prietene; căci, deoarece dorea să fie alăturea de Charlotte cât mai mult cu putinţă, se ducea acolo în fiecare dimineaţă, de îndată ce se îmbrăca şi nu se întorcea decât seara târziu; la insistenţele familiei Middleton, domnişoarele Dashwood îşi petreceau timpul, de dimineaţă până seara, în Conduit Street. Dac-ar fi fost ca ele să ţină seama de propriile lor plăceri, ar fi rămas mai degrabă, măcar dimineţile, în casa doamnei Jennings; dar nu puteau să-şi impună voinţa împotriva insistenţelor tuturor. Aşa că începură să petreacă ceasuri întregi în tovărăşia ladyei Middleton şi a celor două domnişoare Steele, care de fapt nu le preţuiau de loc societatea, deşi se prefăceau foarte mult a o dori.

Domnişoarele Dashwood erau prea înţelepte ca să constituie o companie agreabilă pentru lady Middleton, iar prezenţa lor în casa ei era privită cu gelozie de cele două domnişoare, care aveau impresia că Elinor şi Marianne se introduc în domeniile lor, împărtăşind amabilitatea pe care ele voiau s-o monopolizeze. Deşi nici o comportare n-ar fi putut fi mai politicoasă decât aceea a ladyei Middleton faţă de Elinor şi Marianne, ele nu-i erau de loc pe plac. Deoarece n-o linguşeau niciodată, nici pe ea şi nici pe copiii ei, considera că nu pot fi bune la suflet şi din cauză că le plăcea să citească, îşi închipuia că sunt ironice – neştiind probabil exact ce înseamnă acest cuvânt; dar asta n-avea nici o importanţă. În orice caz însemna o critică şi încă făcută cu uşurinţă.

Prezenţa lor se dovedi a nu-i fi la îndemână nici ladyei Middleton şi nici lui Lucy. Stânjenea atât trândăvia celei dintâi cât şi firea activă a celeilalte. Ladyei Middleton îi era ruşine să nu facă nimic în prezenţa lor, iar Lucy se temea că ele o vor dispreţui pentru linguşelile pe care se mândrea să le rostească cu alte ocazii. Dintre ele trei, domnişoara Steele cea mare era cel mai puţin tulburată de prezenţa domnişoarelor Dashwood; şi ele ar fi putut să ajungă la o deplină înţelegere cu ea. Dacă vreuna dintre ele i-ar fi făcut o amplă şi amănunţită prezentare a întregii poveşti dintre Marianne şi Willoughby, s-ar fi socotit din plin recompensată pentru sacrificiul pe care, datorită vizitei lor, îl făcea cedând, după masă, locul cel mai bun de lângă foc. Dar această posibilitate nu-i fu acordată; căci deşi adesea îşi manifesta, în prezenţa lui Elinor, compătimirea faţă de sora ei şi deşi făcu de mai multe ori aluzie la nestatornicia adoratorilor în prezenţa Mariannei, toate acestea n-avură nici un efect, în afară de o privire indiferentă din partea lui Elinor sau dezgustată din partea Mariannei. Chiar şi un efort mai puţin complicat le-ar fi făcut să-şi găsească o prietenă în ea: n-ar fi trebuit decât s-o tachineze în legătură cu preotul Davis. Dar ele ţineau atât de puţin, mult mai puţin decât toţi ceilalţi, să fie amabile faţă de ea, încât dacă sir John nu lua masa acasă, şi-ar fi putut petrece o zi întreagă fără să audă vreo altă aluzie amuzantă la acest subiect, decât cele pe care avea amabilitatea să şi le acorde singură.

Dar toate aceste gelozii şi nemulţumiri erau atât de puţin bănuite de doamna Jennings, încât ea îşi închipuia că e pur şi simplu încântător pentru fete să fie împreună şi în fiecare seară îşi felicita tinerele prietene că scăpaseră atâta vreme de tovărăşia unei bătrâne proaste. Se ducea uneori cu ele la sir John şi rămânea câteodată acasă împreună cu ele; dar oriunde s-ar fi aflat, se întorcea întotdeauna foarte bine dispusă, încântată şi dându-şi importanţă, convinsă fiind că Charlotte se simte atât de bine pentru că este sub îngrijirea ei şi era gata să facă o prezentare atât de exactă, de minuţioasă a sănătăţii fiicei ei, încât numai domnişoara Steele cea mare putea fi atât de curioasă încât să dorească să afle totul. Un singur lucru o supăra cu adevărat şi de el se plângea în fiecare zi. Domnul Palmer susţinea părerea, obişnuită printre bărbaţi, dar care nu i se potrivea unui tată, că toţi bebeluşii sunt la fel; şi deşi doamna Jennings putea foarte precis observa, în diferite ocazii, cea mai izbitoare asemănare între nepoţel şi toate rudele lui de ambele părţi, nu-l putea convinge în nici un chip pe tată de acest lucru; nu-l putea face să creadă că nu este exact la fel cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă şi nici să recunoască faptul că este cel mai grozav copil din lume.

Trebuie acum să facem o relatare a unei nenorociri ce se abătu, cam pe atunci, asupra lui Fanny Dashwood.

Întâmplarea făcu ca prima oară când domnişoarele Dashwood şi doamna Jennings o vizitară în Harley Street, să mai treacă pe acolo şi o altă cunoştinţă, împrejurare care aparent nu urma să-i asume vreun rău. Dar cum imaginaţia unora îi face să-şi formeze păreri greşite despre modul nostru de comportare şi să tragă concluzii din cele mai neînsemnate aparenţe, fericirea omului rămâne întotdeauna, în oarecare măsură, la voia norocului. În cazul de faţă doamna care venise după cele două surori şi-a lăsat imaginaţia să meargă atât de departe, încât să întreacă adevărul şi probabilitatea şi, auzind doar numele domnişoarelor Dashwood, înţelegând că sunt cumnatele doamnei Dashwood, îşi închipui numaidecât că ele locuiesc în Harley Street; şi această înţelegere greşită a situaţiei făcu ca ele să fie, peste câteva zile, invitate, împreună cu fratele şi cumnata lor, la o mică serată muzicală, ce urma să aibă loc în casa ei.

Rezultatul a fost că doamna Dashwood nu numai că s-a văzut obligată să se supună marelui inconvenient de a-şi trimite trăsura după domnişoarele Dashwood, dar, ceea ce era încă şi mai rău, silită să suporte neplăcerea de a face impresia că le acordă toată atenţia; şi cine ştie dacă n-aveau să se aştepte să le mai scoată în lume şi altădată? E adevărat, pe de altă parte, că avea puterea de a le dezamăgi. Dar asta nu era destul; căci atunci când oamenii sunt hotărâţi să se poarte aşa cum ştiu că nu trebuie, ei se simt jigniţi când alţii se aşteaptă de la ei la ceva mai bun.

Marianne ajunsese, treptat, să se obişnuiască atât de mult să iasă în fiecare zi în lume, încât acum îi era indiferent dacă o face sau nu; se pregătea calm şi mecanic pentru ocaziile mondene din fiecare seară, deşi fără să se aştepte ca ele să-i aducă cea mai mică bucurie şi de cele mai multe ori fără să ştie, până în ultima clipă, unde urma să meargă.

Devenise atât de indiferentă la îmbrăcămintea şi înfăţişarea ei, încât în timpul pe care-l consacra toaletei nu-i acorda nici pe departe atâta atenţie cât manifesta în această privinţă domnişoara Steele cea mare, în primele cinci minute ale şederii lor împreună, după ce era gata. Nimic nu scăpa minuţioasei observaţii şi curiozităţii domnişoarei Steele; ea le vedea pe toate şi întreba despre toate; nu-şi putea găsi liniştea până ce nu se interesa cât a costat fiecare dintre articolele de îmbrăcăminte ale Mariannei; ar fi putut ghici numărul rochiilor ei mai bine chiar decât Marianne; şi nu-şi pierduse nici măcar speranţa de a afla, înainte de a se despărţi, cât o costă spălatul rufelor pe săptămână şi cât cheltuieşte anual cu propria ei persoană. Şi, pe deasupra, neruşinarea tuturor acestor investigaţii se încheia în general cu câte un compliment, care menit să mai împace lucrurile, era considerat de Marianne ca cel mai mare afront dintre toate; căci după ce era supusă la o minuţioasă cercetare a valorii şi croielii rochiei ei, a culorii pantofilor şi a coafurii, era aproape sigură că o să i se spună că „pe cuvânt de onoare, eşti foarte elegantă şi, după părerea mea, ai să faci nenumărate cuceriri”.

Cu asemenea încurajări fu şi de astă dată trimisă să se urce în trăsura fratelui ei, în care se instalară la cinci minute după ce se oprise în faţa casei, o punctualitate ce nu fu întrutotul pe placul cumnatei, pornită dinainte spre casa unde erau invitate sperând ca ele să întârzie producând astfel supărare fie ei, fie vizitiului.

În seara aceea nu se petrecu nimic remarcabil. Petrecerea, ca şi alte serate muzicale, adunase un mare număr de persoane, cărora le plăcea cu adevărat muzica, şi încă şi mai multe, care nu aveau nici un pic de gust; iar muzicanţii erau, ca de obicei, după propria lor părere, cât şi după aceea a prietenilor lor intimi, cei mai buni interpreţi neprofesionişti din întreaga Anglie.

Cum Elinor n-avea o deosebită înclinaţie spre muzică şi nici nu pretindea una ca asta, nu-şi făcu nici un scrupul din a-şi întoarce privirile de la pian, ori de câte ori avea chef şi fără să fie impresionată nici de prezenţa unei harpe nici de cea a unui violoncel, îşi aţintea ochii, după cum simţea nevoia, asupra altor obiecte din încăpere. Şi-aşa, pe când se tot uita în jurul ei, descoperi într-un grup de tineri, chiar pe acela care le dăduse la magazinul Grey o lecţie despre cutiile pentru scobitori. Curând după aceea constată că şi el se uită la ea, vorbind cu multă familiaritate cu fratele ei; şi tocmai se hotărâse să afle de la acesta cine este, când îi văzu pe amândoi îndreptându-se spre ea, şi domnul Dashwood i-l prezentă:

— Domnul Robert Ferrars.

Tânărul i se adresă cu o politeţe firească, răsucindu-şi capul într-o plecăciune, care o făcu să-şi dea seama, mai bine decât ar fi putut-o convinge cineva prin vorbe, că este exact filfizonul descris de Lucy. Ce fericire ar fi fost pentru ea dacă sentimentele ei pentru Edward ar fi depins mai puţin de propriile lui merite, decât de cele ale rudelor lui apropiate! Căci, altfel plecăciunea fratelui lui ar fi dat o lovitură de graţie operaţiei începute de acreala mamei şi surorii lui. Dar în timp ce Elinor se minuna cât de deosebiţi sunt cei doi fraţi, nu putu în nici un fel constata că goliciunea sufletească şi îngâmfarea unuia ar fi putut-o face să uite modestia şi adevărata valoare a celuilalt. Robert îi explică el însuşi de ce erau atât de deosebiţi, în decursul unei conversaţii de un sfert de oră; căci, vorbindu-i despre fratele lui, şi jeluindu-se din pricina extraordinarei lui stângăcii, care era, după părerea sa, adevărata cauză care îl făcea să nu frecventeze societatea potrivită rangului lui social, el o atribui cu multă candoare şi generozitate mult mai puţin unei deficienţe înnăscute, decât nenorocirii de a fi fost educat acasă; pe când el, care probabil că nu era cu adevărat şi-n chip special mai înzestrat de la natură, era la fel de capabil ca oricine să se învârtă în lume, numai datorită faptului că fusese educat la o şcoală aristocratică.

— Pe cinstea mea, adăugă el, asta-i singura explicaţie, după părerea mea, şi-aşa îi spun şi eu adeseori mamei, când îşi tot face griji în privinţa asta. „Dragă doamnă, îi zic întotdeauna, ar trebui să te mai linişteşti. Acum răul nu mai poate fi remediat şi l-ai făcut cu propria dumitale mână. De ce te-ai lăsat convinsă, împotriva voinţei dumitale de sir Robert, unchiul meu, să-l educi pe Edward acasă în momentul cel mai critic al vieţii sale? Dacă l-ai fi trimis la Westminster, ca pe mine, în loc să-l dai în grija domnului Pratt, toate astea nu s-ar fi întâmplat.” în felul acesta consider eu întotdeauna problema şi mama este întrutotul convinsă de greşeala pe care a făcut-o.

Elinor nu-l contrazise pentru că, oricare-ar fi fost, în general, aprecierile ei în legătură cu avantajele şcolilor aristocratice, nu se putea gândi cu prea multă satisfacţie la şederea lui în casa familiei Pratt.

Apoi Robert spuse din nou:

— Locuiţi în Devonshire, într-o vilă de lângă Dawlish, dacă nu mă înşel…

Elinor îi explică unde se află de fapt casa lor şi lui i se păru cam surprinzător ca cineva să locuiască în Devonshire fără să fie aproape de Dawlish. Dar îşi arătă profunda apreciere pentru genul de casă în care locuiesc.

— În ceea ce mă priveşte, spuse el, mie-mi plac grozav de mult vilele; sunt întotdeauna atât de elegante şi-atât de confortabile… Şi zău, dac-aş avea ceva bani în plus, mi-aş cumpăra o bucăţică de pământ, nu prea departe de Londra, şi mi-aş construi şi eu o vilişoară, unde aş putea veni singur cu trăsura, oricând mi-ar place şi mi-aş putea aduce şi nişte prieteni să ne simţim bine. Îi sfătuiesc pe toţi aceia care intenţionează să-şi facă o casă, să construiască vile. Mai zilele trecute prietenul meu, lordul Courtland, a trecut înadins pe la mine să-mi ceară sfatul şi mi-a pus în faţă trei planuri diferite, alcătuite de Bonomi.

Trebuia să-mi dau cu părerea care e cel mai bun. „Dragul meu Courtland, i-am spus, aruncându-le numaidecât pe toate în foc, nu-l alege pe niciunul dintre ele şi clădeşte-ţi neapărat o vilişoară.” Şi-mi închipui c-aşa are să şi facă. Unii oameni îşi închipuie că vilele nu oferă confort şi nici spaţiu, dar n-au de loc dreptate. Luna trecută am fost la prietenul meu Elliott, lângă Dartford. Lady Elliott ar fi vrut să dea o petrecere dansantă. „Dar cum să facem? Dragul meu Ferrars, spune-mi te rog cum să ne descurcăm?” îmi zise ea. În vilişoara asta nu există nici măcar o singură cameră în care să încapă zece perechi; şi masa unde s-o mai aranjez?„ Eu mi-am dat imediat seama că totul se poate rezolva foarte uşor, aşa că i-am spus: „Draga mea lady Elliott, nu te nelinişti. În sufragerie o să încapă uşor optsprezece perechi; în camera de zi se pot aranja mesele de joc; în bibliotecă o să se poată servi ceaiul şi gustări şi dă dispoziţii ca supeul să se servească în salon. Lady Elliott a fost încântată de sugestie. Am măsurat împreună sufrageria şi am constatat că în ea vor putea să încapă exact optsprezece perechi şi întreaga petrecere a fost organizată întocmai după planul meu. Aşa că, după cum vezi, de fapt, dacă oamenii ştiu cum să aranjeze lucrurile, poţi beneficia de acelaşi confort într-o vilă ca şi în cea mai spaţioasă reşedinţă Elinor fu de acord cu tot ce-i spunea, căci nu considera că Robert merita complimentul de a i se aduce obiecţii rezonabile.

Cum nici lui John Dashwood nu-i plăcea muzica mai mult decât surorii lui mai mari, avu şi el prilejul să se gândească între timp la orice alt lucru; şi în cursul serii îi trecu prin minte o idee, pe care i-o comunică soţiei lui, spre aprobare, de îndată ce ajunseră acasă. Greşita presupunere a doamnei Dennison că surorile lui stau la el, îi sugerase că ar fi de fapt un act de bună-cuviinţă din partea lor să le invite într-adevăr, atâta timp cât doamna Jennings era ocupată cu fiica ei şi pleca mai tot timpul de acasă. N-ar fi fost vorba de o cheltuială prea mare şi nici de cine ştie ce deranj; şi ar fi însemnat o atenţie pe care conştiinţa lui delicată i-o arăta ca fiind absolut necesară pentru a se putea elibera cu totul de promisiunea ce i-o făcuse tatălui lui. Fanny tresări speriată când îl auzi făcând această propunere.

— Nu prea văd cum le-am putea invita, spuse ea, fără să-i aducem o jignire ladyei Middleton, căci îşi petrec acolo mai tot timpul; altfel mi-ar face o deosebită plăcere să le primesc. Ştii doar că sunt întotdeauna gata să-mi arăt atenţia faţă de ele, aşa cum am făcut-o şi în seara asta, luându-le cu noi la petrecere. Dar sunt musafirele ladyei Middleton. Cum aş putea să le iau din casa ei?

Cu multă umilinţă, soţul ei îi spuse că el nu vede raţiunea acestei obiecţii.

— Au petrecut o săptămână în Conduit Street şi cred că lady Middleton nu s-ar supăra dacă ele ar veni să stea tot atâtea zile în casa unor rude atât de apropiate.

Fanny făcu o scurtă pauză, apoi, cu o energie reînnoită, spuse:

— Iubitul meu, le-aş pofti cu dragă inimă, dacă mi-ar sta în putinţă. Dar tocmai hotărâsem în sinea mea să le poftesc pe domnişoarele Steele să vină să petreacă vreo câteva zile cu noi. Sunt fete foarte binecrescute şi cumsecade; şi, deoarece unchiul lor a făcut atâtea pentru Edward, se cuvine să le dăm şi noi puţină atenţie. Ştii, pe surorile tale le putem invita în alt an, dar s-ar putea ca domnişoarele Steele să nu mai fie la Londra. Sunt încredinţată că au să-ţi placă; de fapt, ştiu eu că îţi şi sunt pe plac şi la fel îi sunt şi mamei; şi Harry ţine atât de mult la ele!

Domnul Dashwood fu convins. Îşi dădu numaidecât seama cât este de necesar ca ei să le invite neîntârziat pe domnişoarele Steele; şi îşi linişti conştiinţa prin hotărârea de a-şi invita surorile în alt an, sperând totuşi, cu multă şiretenie, că în anul următor nu va mai fi nevoie să le invite el, deoarece Elinor va veni la Londra ca soţie a colonelului Brandon, iar Marianne ca invitata lor.

Bucurându-se că izbutise să scape şi mândră de promptitudinea cu care reuşise să aranjeze totul, Fanny îi scrise a doua zi de dimineaţă lui Lucy, rugând-o să accepte să petreacă câteva zile în Harley Street, împreună cu sora ei, de îndată ce lady Middleton s-ar putea dispensa de prezenţa lor. Această invitaţie fu îndeajuns să o facă pe Lucy să fie într-adevăr fericită şi pe bună dreptate. Se părea că însăşi doamna Dashwood lucrează în sprijinul intereselor ei întărindu-i speranţele şi promovându-i intenţiile! Un asemenea prilej de a fi alături de Edward şi de familia lui slujea mai mult ca orice altceva propriilor ei interese; o astfel de invitaţie era o adevărată încântare pentru inima ei! Era un avantaj, pe care nu ştia cum să-l accepte cu mai multă recunoştinţă sau mai grabnic; şi se constată foarte curând că vizita lor în casa ladyei Middleton, care până atunci nu avusese o durată bine stabilită, fusese oricum încă de la început menită să se încheie peste două zile.

Când i se arătă lui Elinor scrisoarea, ceea ce se întâmplă la mai puţin de zece minute de la sosirea ei, Elinor avu pentru prima dată impresia că Lucy are oarecari temeiuri în speranţele ei; căci dovada aceasta de deosebită amabilitate, ce i se acorda la un timp atât de scurt după ce făcuse cunoştinţă cu familia lui Edward, părea să arate că bunăvoinţa faţă de ea nu provenea numai dintr-o atitudine răutăcioasă faţă de Elinor; şi că, ajutată de timp şi de propria ei iscusinţă, Lucy va reuşi să-şi vadă visul împlinit. Linguşelile ei reuşiseră să subjuge mândria ladyei Middleton şi izbutiseră să o facă să pătrundă în inima destul de rece a lui Fanny Dashwood; aceste rezultate îi deschideau o frumoasă perspectivă pentru altele şi mai mari.

Domnişoarele Steele se mutară în Harley Street; şi tot ce mai află Elinor referitor la influenţa exercitată de ele acolo, îi întări convingerea că Lucy va izbuti în intenţiile ei. Sir John, care le vizită de mai multe ori, le făcu nişte relatări uluitoare, arătând cât de mult se bucurau cele două surori de favoarea gazdelor lor. Doamna Dashwood nu se arătase niciodată până atunci a fi atât de încântată de vreo domnişoară cum era de ele; le dăruise fiecăreia câte un manual de croşetat scris de nu ştiu ce emigrant, îi spunea lui Lucy pe numele ei mic şi nu ştia dacă va putea vreodată să se despartă de ele.