CAPITOLUL XXXVII.

După vreo două săptămâni de la naştere, doamna Palmer se simţi atât de bine, încât mama ei consideră că nu mai este necesar să-i acorde tot timpul disponibil; şi, mulţumindu-se s-o viziteze o dată sau de două ori pe zi, revenise acasă la ea, la propriile ei îndeletniciri.

Într-o dimineaţă, cam la trei sau patru zile după ce-şi reluaseră viaţa obişnuită în Berkeley Street, când doamna Jennings se întoarse acasă după vizita obişnuită ce i-o făcea Charlottei, intră în salonul în care se afla doar Elinor, cu un asemenea aer de grabă şi de importanţă încât o făcu pe Elinor să creadă că-i va împărtăşi o veste nemaipomenită, şi nelăsându-i de loc timp să facă presupuneri în legătură cu ea, începu să-i spună fără întârziere:

— Doamne, Dumnezeule, dragă domnişoară Dashwood!

Ai auzit noutatea?

— Nu, doamnă. Ce s-a întâmplat?

— Ceva atât de ciudat! Dar am să-ţi povestesc totul.

Când am ajuns acasă la Charlotte, am găsit-o foarte îngrijorată în legătură cu băieţelul. Era convinsă că e foarte bolnav: plângea, era agitat şi toată pielea îi era acoperită cu bubuliţe. Aşa că m-am dus numaidecât să mă uit la el după care i-am spus: „Doamne, draga mea, n-are decât o erupţie din pricină că-i ies dinţii, n-ai de ce să te temi”, şi îngrijitoarea copilului i-a spus la fel. Dar Charlotte nu, nu voia să ne creadă, aşa că am trimis după domnul Donovan care din fericire era acasă, tocmai se întorsese din Harley Street, aşa că a venit numaidecât la noi şi nici nu l-a văzut bine pe băieţel că a spus şi el că nu-i vorba decât de acelaşi lucru de care spusesem şi noi şi atunci Charlotte s-a mai liniştit. Şi-aşa, când era pe punctul să plece, mi-a trecut prin cap să-l întreb, drept să-ţi spun nici nu ştiu ce mi-a venit, dacă mai e ceva nou. Şi atunci a zâmbit cu un aer ipocrit de mironosiţă şi şi-a luat o înfăţişare gravă lăsând să se înţeleagă că ar şti el ceva şi până la urmă mi-a şoptit: „Cred că ar fi recomandabil pentru domnişoarele pe care le ai în grijă să nu le ajungă la urechi ceva neplăcut despre indispoziţia cumnatei lor, să le spui că, după părerea mea, nu există motiv de mare îngrijorare; sper că doamna Dashwood o să-şi revină.

— Cum, Fanny e bolnavă?

— Exact asta am întrebat şi eu, draga mea. „Doamne sfinte, i-am spus, cum, s-a îmbolnăvit cumva doamna Dashwood?”

Şi-aşa a ieşit totul la iveală; ca să nu mai lungim vorba, am putut afla următoarele: domnul Edward Ferrars, tânărul în legătură cu care te luam adesea peste picior

(dar, după cum se dovedeşte acum, sunt grozav de încântată că n-aveam motive s-o fac), se pare că de mai bine de un an este logodit cu verişoara mea Lucy! Ei poftim, draga mea! Şi nimeni n-a ştiut absolut nimic de toată povestea în afară de Nancy! Ţi-ai fi putut închipui una ca asta? Nu e de mirare că se plac; dar ca între ei să existe o asemenea legătură şi nimeni să n-o bănuiască!

Asta-i foarte curios. Nu mi s-a întâmplat niciodată să-i văd împreună, căci altfel mi-aş fi dat eu seama numaidecât.

Şi-aşa, totul s-a păstrat în mare taină, de frica doamnei Ferrars, şi nici ea şi nici fratele sau cumnata dumitale n-au bănuit absolut nimic despre legătura dintre ei; până azi dimineaţă, când biata Nancy, care, după câte ştii, e o fiinţă bine intenţionată, dar nu e cine ştie ce iscusită, i-a dat de gol. „Doamne, s-a gândit ea, toată lumea ţine atât de mult la Lucy, sunt sigură că n-au să-i facă greutăţi”, aşa că s-a dus numaidecât la cumnata dumitale, care era singură şi lucra la un covor, neavând habar de ce-avea să urmeze – căci tocmai îi spusese, cu vreo cinci minute în urmă, fratelui dumitale, că are de gând să pună la cale o căsătorie între Edward şi fiica nu ştiu cărui lord. Aşa că-ţi închipui cât a fost de lovită în mândria şi vanitatea ei. A făcut numaidecât o criză de isterie, ţipând atât de tare, încât a fost auzită de fratele dumitale, care era jos, în camera lui, gândindu-se ce să-i scrie administratorului său de la ţară. Acesta a urcat în fugă scările şi a avut loc o scenă îngrozitoare, căci între timp Lucy sosise şi ea, fără să-i treacă măcar prin gând ce se petrecea. Biata mititică! Tare mi-e milă de ea. Şi, după părerea mea, au tratat-o cum nu se poate mai rău; căci cumnata dumitale, care devenise întruchiparea furiei, a certat-o cumplit şi a făcut-o pe biata Lucy să leşine. Nancy căzuse în genunchi şi plângea amarnic; şi fratele dumitale se tot plimba prin odaie şi spunea că nu ştie ce să facă. Doamna Dashwood le spuse să nu mai rămână o clipă în casa ei; şi fratele dumitale trebui să cadă şi el în genunchi pentru a o convinge să le mai lase pe cele două fete să stea până ce-şi vor fi făcut bagajele. Apoi Fanny făcu o nouă criză de isterie şi el se sperie atât de tare, încât trimise numaidecât după domnul Donovan şi domnul Donovan găsi casa în această groaznică agitaţie. Trăsura era la uşă, aşteptând să le ia pe bietele mele verişoare şi ele tocmai urcau în ea, când el ieşi din casă; biata Lucy, mi-a spus el, era într-aşa un hal, că abia se mai putea ţine pe picioare, iar cât despre Nancy, nici ea nu era mult mai bine. Drept să-ţi spun, cumnata dumitale mă scoate din sărite; şi sper, din toată inima, că cei doi tineri se vor căsători, împotriva voinţei ei. Doamne, ce lovitură o să mai fie pentru domnul Edward, când o să audă de asta! Să-şi vadă iubita tratată cu atâta dispreţ!

Căci, după câte-am auzit, ţine foarte mult la ea, după cum e şi firesc. Şi nici n-o să mă mir dacă o să facă un scandal monstru – şi la fel crede şi domnul Donovan. Noi doi am stat multă vreme de vorbă despre toate astea; şi e foarte bine că s-a dus din nou în Harley Street, să fie acolo când o să afle şi doamna Ferrars întreaga poveste, căci au trimis după ea, de îndată ce verişoarele mele au plecat de-acolo, întrucât cumnata dumitale era sigură că şi mamă ei are să facă o criză de nervi; şi-n ceea ce mă priveşte, n-are decât. Nu mi-e milă de niciuna din ele. Nu trebuie să se facă atâta caz de avere şi nobleţe. Nu există nici un motiv pentru care domnul Edward şi Lucy n-ar trebui să se căsătorească; căci sunt sigură că doamna Ferrars şi-ar putea permite să fie generoasă cu fiul ei şi deşi Lucy n-are aproape nimic, ea e unul dintre rarii oameni care ştiu să se descurce cu foarte puţin; şi cred că dacă doamna Ferrars i-ar da nu mai mult de cinci sute de lire pe an, ea ar face faţă la fel de onorabil ca alţii cu opt sute. Cât de confortabil ar mai putea trăi într-o vilişoară ca a voastră – sau poate ceva mai mare – cu două slujnice şi doi valeţi; sunt convinsă că eu le-aş putea găsi o fată-n casă, căci Betty a mea are o soră care nu e angajată şi care-ar fi exact ce le trebuie.

După ce spuse toate acestea, doamna Jennings se opri; şi cum Elinor avusese destul timp să-şi adune gândurile, fu în stare să-i dea un răspuns şi să facă comentariile cerute în mod firesc de subiectul respectiv. Fericită să constate că nu este bănuită a avea vreun interes deosebit în această problemă, că doamna Jennings (aşa cum sperase adeseori în ultima vreme) încetase să-şi mai închipuie că ea ţine cât de cât la Edward, şi fericită mai ales că Marianne nu era de faţă, reuşi cu multă uşurinţă să vorbească despre tot ce se întâmplase fără să se simtă stânjenită şi să-şi exprime părerile despre comportarea tuturor celor în cauză – pe cât i se păru – fără părtinire.

Nu-şi putea încă da seama ce avea să însemne cu adevărat pentru ea evenimentul; încercă, totuşi, în mod serios, să nu se mai gândească la altceva, decât la eventualitatea ca totul să se termine cu o căsătorie între Edward şi Lucy. Era nerăbdătoare să afle, ce urma să spună şi să facă doamna Ferrars, deşi nu prea avea îndoieli în această privinţă; şi era încă şi mai nerăbdătoare să afle cum o să se comporte Edward în această împrejurare. Simţea multă compătimire pentru el; pentru Lucy foarte puţină şi trebui chiar să se străduiască din răsputeri ca să-i fie cât de cât milă de ea; în legătură cu ceilalţi n-avea nici cea mai mică părere de rău.

Deoarece doamna Jennings nu mai putea vorbi acum despre nimic altceva, Elinor îşi dădu curând seama că va fi neapărată nevoie să o pregătească pe Marianne să poată şi ea lua parte la discuţii. N-avea nici o clipă de pierdut pentru a-i spulbera iluziile deşarte, pentru a-i dezvălui adevărata situaţie şi pentru a o determina, prin eforturi, să-i asculte pe ceilalţi vorbind despre întreaga poveste fără să trădeze vreo mâhnire în legătură cu sora ei sau vreun resentiment faţă de Edward.

Misiunea lui Elinor era penibilă. Trebuia să-i răpească surorii ei ceea ce Elinor socotea a fi principala consolare a Mariannei – trebuia să-i dea amănunte despre Edward care – se temea ea – aveau să o facă pe Marianne să-şi piardă definitiv părerea bună despre el şi să o facă pe sora ei – datorită asemănării ce exista între situaţiile lor – să încerce din nou toată dezamăgirea pe care o simţise înainte. Dar oricât de greu de dus la îndeplinire ar fi fost o asemenea sarcină, n-avea încotro, aşa că Elinor se grăbi să o îndeplinească.

Relatarea ei fu simplă şi clară; şi deşi n-o putu face fără oarecare emoţie, nu şi-o însoţi nici cu vreo agitaţie violentă şi nici cu vreo izbucnire de durere. Acestea veniră mai degrabă din partea interlocutoarei, căci Marianne fu îngrozită când află totul şi plânse amarnic. Elinor trebuia să-i consoleze pe ceilalţi şi când era vorba de propria ei suferinţă, nu numai de a lor. Fu gata să ofere toată alinarea pe care o puteau aduce asigurările că ea este foarte liniştită şi încercă de a-l dezvinovăţi pe Edward de orice altă acuzaţie, în afară de aceea de a fi fost imprudent.

Dar un timp Marianne nu vru să accepte niciuna, nici cealaltă. Edward i se părea a fi un al doilea Willoughby; şi dacă recunoştea, aşa cum Elinor trebuia s-o facă, că-l iubise din toată inima, atunci nu putea să simtă mai puţin decât simţise ea pentru Willoughby. Cât despre Lucy Steele, o considera a fi total dezagreabilă şi cu desăvârşire incapabilă de a-l face pe un om cât de cât raţional să se ataşeze de ea, aşa că la început nu izbuti s-o determine să creadă că el putuse avea vreun sentiment de afecţiune faţă de Lucy şi încă şi mai greu, să-l ierte. Nu putea admite ca această afecţiune să fi fost firească şi Elinor o lăsă să se convingă de acest adevăr, prin singurul lucru care putea avea acest dar şi anume o bună cunoaştere a oamenilor.

Nu apucase să-i vorbească decât despre logodna lui şi despre durata acesteia, că Marianne îşi dădu drumul simţămintelor ei şi Elinor nu-i mai putu da nici un amănunt: un timp, nu putu face altceva decât să-i potolească suferinţa, să-i alunge spaima şi să lupte împotriva resentimentelor ei. Prima întrebare pe care-o puse şi care îi permise lui Elinor să-i mai dea şi alte amănunte, fu următoarea:

— Şi de când ştii tu toate acestea, Elinor? Ţi-a scris cumva Edward?

— Ştiu adevărul de patru luni. Când Lucy a venit la Barton, anul trecut, în noiembrie, mi-a vorbit de logodna lor, rugându-mă să-i păstrez secretul. Auzind aceste cuvinte, ochii Mariannei exprimară o surprindere căreia buzele ei nu puteau să-i dea glas. După o tăcere pricinuită de marea ei uimire, exclamă:

— Patru luni! Ştii de această logodnă de patru luni?

Elinor încuviinţă.

— Cum adică, aveai această povară pe suflet, în timp ce căutai să-mi alini mie mâhnirea? Şi eu care ţi-am reproşat că tu eşti fericită!

— Nu era atunci momentul cel mai prielnic ca tu să afli cât de tristă eram.

— Patru luni! Exclamă din nou Marianne. Şi-ai fost atât de calmă, de voioasă! Cine ţi-a dat puteri?

— Sentimentul că-mi fac datoria. Promisiunea pe care i-o făcusem lui Lucy nu-mi îngăduia să-i dezvălui secretul. Aveam deci obligaţia faţă de ea să evit să fac vreo aluzie la faptul că eu cunosc adevărul. Şi, pe de altă parte, aveam obligaţia faţă de familia mea şi de prieteni să nu-i fac să manifeste faţă de mine o grijă, la care mi-ar fi fost greu să răspund.

Marianne păru din cale afară de impresionată.

— Am vrut adeseori să nu te mai fac pe tine şi pe mama să mai nutriţi speranţe deşarte, adăugă Elinor, şi o dată sau de două ori am încercat chiar s-o fac; dar n-aş fi izbutit niciodată să vă conving fără să dezvălui taina ce mi se încredinţase.

— Patru luni! Şi-l iubeai totuşi!

— Da. Dar nu-l iubeam numai pe el; gândindu-mă la cei ce-mi erau dragi, am fost bucuroasă să-i cruţ de neplăcerea de a afla prin ce trec eu. Acum pot gândi şi vorbi despre toate cu foarte puţină emoţie. Nu voiam ca voi să suferiţi din pricina mea; căci te asigur că nici eu nu mai sunt atât de chinuită. Am multe lucruri care mă susţin. Sunt conştientă că dezamăgirea provocată nu este rezultatul propriei mele imprudenţe şi am suportat-o, pe cât am putut, fără să le-o mai împărtăşesc şi altora. Conduita lui Edward nu mi se pare cu totul vinovată. Aş vrea să-l ştiu fericit; şi sunt atât de sigură că el îşi va face întotdeauna datoria, încât, deşi poate că acum mai nutreşte vreun regret, în cele din urmă va reuşi totuşi să fie fericit. Lucy nu-i lipsită de înţelepciune şi aceasta este o temelie pe care se pot clădi tot felul de lucruri bune. Şi la urma urmelor, Marianne, dacă trecem cu vederea tot ce este fermecător în ideea unui ataşament unic şi constant şi tot ceea ce se poate spune despre faptul că fericirea cuiva depinde numai şi numai de o anumită persoană, această idee nu este menită, nu se cuvine, nu e posibil să fie adevărată. Edward se va căsători cu Lucy; el se vă căsători cu o femeie superioară multora de acelaşi sex cu ea ca înfăţişare şi inteligenţă; iar timpul şi obişnuinţa îl vor învăţa să uite că a considerat vreodată o femeie ca fiindu-i superioară ei.

— Dacă acesta este felul tău de a gândi, spuse Marianne, dacă pierderea a ceea ce îţi este mai drag o poţi compensa atât de uşor cu altceva, atunci curajul tău, stăpânirea ta sunt poate mai puţin surprinzătoare. Le pot pricepe mai uşor.

— Te înţeleg. Tu, Marianne, îţi închipui că n-am suferit vreodată prea mult. Timp de patru luni, draga mea, toată această situaţie mi-a împovărat sufletul, fără să am vreo posibilitate să mă destăinui cuiva, ştiind că dacă v-aş fi dezvăluit adevărul, tu şi mama aţi fi fost cât se poate de nefericite, oricât aş fi încercat să vă explic situaţia. Adevărul mi-a fost împărtăşit – într-un fel mi-a fost băgat pe gât chiar de către persoana a cărei logodnă anterioară cu Edward îmi distrugea toate perspectivele – mi-a fost împărtăşit, după cum mi s-a părut, cu un aer triumfător. Am fost, prin urmare, silită să mă lupt cu suspiciunile acestei persoane străduindu-mă să par indiferentă tocmai când eram profund interesată; şi asta nu s-a întâmplat numai o dată; a trebuit să-i ascult în nenumărate rânduri vorbele pline de speranţă şi izbucnirile ei victorioase. Ştiam că sunt pentru totdeauna despărţită de Edward, fără să aflu măcar de o singură împrejurare care să mă facă să doresc mai puţin dragostea lui. Nimic nu mi l-a arătat a fi nevrednic; şi nimic nu mi-a dovedit că ar fi indiferent faţă de mine. A trebuit să înfrunt purtarea răuvoitoare a surorii lui, atitudinea insolentă a mamei lui; şi dragostea mea mi-a adus numai suferinţe şi nici un fel de bucurie. Şi toate acestea s-au petrecut într-un timp când, după cum ştii bine, am mai avut de suferit şi de pe urma unei alte nenorociri. Cred că acum îţi dai seama, dacă îţi închipui că sunt şi eu capabilă de vreun sentiment, că am suferit cu adevărat. Calmul sufletesc pe care am reuşit să mi-l impun în analizarea acestei situaţii, consolarea dispusă s-o primesc, nu sunt decât rezultatul unei strădanii constante şi chinuitoare; n-au venit de la sine; la început n-au însemnat o mângâiere pentru mine. Nu, Marianne. Atunci, dacă n-aş fi fost obligată, printr-un legământ, să tac, poate că nimic nu m-ar fi putut reţine pe de-a-ntregul să arăt tuturor cât sunt de nefericită, nici măcar conştiinţa datoriei mele faţă de oamenii cei mai apropiaţi mie.

Marianne se simţi tare ruşinată.

— Oh, Elinor, exclamă ea, m-ai făcut să-mi fie de-a pururi silă de mine. Cât de crudă am fost cu tine! Cu tine, care-ai fost singura mea consolare, care-ai suportat, alături de mine, întreaga-mi nefericire, care păreai că nu suferi decât pentru mine! Asta mi-e recunoştinţa? Nu te pot oare răsplăti în nici un alt fel? Pentru că meritele tale îmi depăşeau puterea de înţelegere am încercat să le nesocotesc.

Aceste destăinuiri fură urmate de cele mai duioase mângâieri. Starea de spirit în care se afla Marianne îi permise lui Elinor, cu multă uşurinţă, să o facă să-i promită cele ce voia; şi la rugămintea ei, Marianne îi promise să nu manifeste niciodată nici cea mai mică urmă de amărăciune când va discuta cele întâmplate cu ceilalţi; să o întâlnească pe Lucy fără să arate că-i displace şi mai mult încă, să-l vadă chiar şi pe Edward, de s-ar întâmpla să-l întâlnească vreodată, fără să se comporte faţă de el mai puţin cordial decât de obicei. Acestea însemnau concesii serioase din partea Mariannei; dar atunci când ea îşi dădea seama că jignise pe cineva, nici o compensaţie nu i se părea prea greu de acordat.

Se ţinu admirabil de promisiunea pe care o făcuse de a fi discretă. Ascultă tot ceea ce avu doamna Jennings de spus în legătură cu subiectul, fără să se schimbe câtuşi de puţin la faţă, fu cu totul de acord cu ea, şi de trei ori spuse chiar: „Da, doamnă”. Ascultă cum o laudă pe Lucy, fără să facă altceva decât să se mişte de pe un scaun pe altul; şi când doamna Jennings vorbi despre afecţiunea lui Edward, nu făcu altceva decât să înghită nodul ce i se punea în gât. Aceste progrese către eroism, manifestate de sora ei, o făcu pe Elinor să poată suporta şi ea mai bine orice.

Dimineaţa zilei următoare le făcu să treacă printr-o nouă încercare, căci fratele lor veni cu o înfăţişare foarte gravă să discute toată povestea aceea îngrozitoare şi să le dea veşti despre soţia lui.

— Cred e-aţi auzit, spuse el, foarte solemn, de îndată ce se aşeză, de extraordinara descoperire ce s-a făcut ieri, sub acoperământul nostru.

Toate dădură din cap. Arătând că ştiu cum stau lucrurile; momentul li se păru prea înfricoşător ca să mai poată vorbi.

— Cumnata voastră, continuă el, a suferit îngrozitor; şi doamna Ferrars la fel. Pe scurt, a fost o scenă mai mult decât neplăcută pentru toată lumea, dar vreau să sper că furtuna se va potoli fără să ne fi doborât pe vreunul. Biata Fanny! A făcut o criză de nervi, care a ţinut-o toată ziua. Dar nu vreau să vă alarmez din cale afară. Donovan spune că n-avem motive serioase de îngrijorare. Are o constituţie robustă şi o fire hotărâtă care poate înfrunta orice încercare. A suportat totul cu o tărie extraordinară! Spune că niciodată n-o să-şi mai facă o bună impresie despre cineva; şi nici nu-i de mirare, când te gândeşti cum a fost înşelată! Să ai de-a face cu atâta nerecunoştinţă, când ai manifestat o atare bunătate, când ai arătat atâta încredere! Numai inima ei mărinimoasă a făcut-o să le poftească pe cele două domnişoare în casa noastră; pur şi simplu pentru că Fanny considera că merită să li se acorde oarecare atenţie, că erau nişte fete de treabă şi binecrescute şi că-i vor fi nişte tovarăşe plăcute; căci, de-ar fi fost altfel, amândoi am fi dorit foarte mult să te fi invitat pe tine şi pe Marianne să staţi la noi, în timpul în care buna voastră prietenă era ocupată cu fiica ei. Şi uite care ne-a fost răsplata! „Ce n-aş da, spune biata Fanny, afectuoasă cum o ştiţi, să le fi poftit mai degrabă pe surorile tale decât pe ele.”

Aici se opri, ca să primească mulţumiri; şi o dată ce acest lucru se făcu, continuă:

— Nici nu se poate descrie ce-a suferit doamna Ferrars când Fanny i-a adus la cunoştinţă vestea. Era oare posibil ca tot timpul cât ea, cu dragoste profundă plănuise o căsătorie cum nu se poate mai potrivită pentru frate-său, acesta să fi fost logodit în secret cu altcineva?

Ea n-ar fi putut niciodată bănui una ca asta! Dac-a avut cândva vreo suspiciune, apoi această suspiciune era îndreptată împotriva unei cu totul alte persoane. Din partea asta, spunea ea, eram convinsă că pot fi în siguranţă. Era tare chinuită. Ne-am consultat însă cu toţii asupra a ceea ce trebuie făcut şi, în cele din urmă, ea hotărî să-l cheme pe Edward. Băiatul veni. Dar îmi vine greu să vă povestesc ce-a urmat. Tot ceea ce doamna Ferrars a putut spune spre a-l face să rupă logodna, ajutată de asemenea, după cum prea bine vă puteţi închipui, de argumentele mele, şi de rugăminţile lui Fanny, nu fu de nici un folos. Datoria, dragostea faţă de familia sa, toate acestea fură desconsiderate. Niciodată până atunci nu mi l-aş fi putut închipui pe Edward să fie atât de încăpăţânat, atât de nesimţitor. Mama lui îşi arătă foarte mărinimoasele ei intenţii în caz că ar fi acceptat să se însoare cu domnişoara Morton, îi spuse că-i va dărui moşia din Norfolk, care, fiind scutită de impozite, aduce un venit bun de o mie de lire pe an; când văzu că situaţia devine disperată, se oferi chiar să-i asigure un venit de o mie două sute de lire; şi dacă avea să se opună, dacă urma să persiste în acea josnică legătură a lui, îi descrise sărăcia inevitabilă la care se expune printr-o astfel de căsătorie. Declară că o să-i dea cele două mii de lire care erau ale lui şi că n-o să mai aibă de-a face cu el în viaţa ei; şi va merge atât de departe în a nu-l ajuta în nici un chip, încât, dac-ar fi vrut să încerce vreo profesiune oarecare, pentru a-şi mai rotunji veniturile, ea va face tot ce-i va sta în putinţă să-l împiedice să avanseze.

La care, Marianne, indignată la culme, bătu din palme şi strigă:

— Doamne sfinte! E oare cu putinţă?

— Ai dreptate, Marianne, să te miri de o încăpăţânare, care a putut rezista la astfel de argumente, replică fratele ei. Exclamaţia ta este cât se poate de firească.

Marianne era cât pe-aci să-i răspundă, dar îşi aduse aminte de promisiunea ce-o făcuse şi se abţinu.

— Dar, continuă fratele lor, în zadar a fost rugat.

Edward a vorbit foarte puţin, dar a fost foarte hotărât în ceea ce a spus. Nimic nu l-ar putea convinge să renunţe la logodnă. Avea să-şi ţină cuvântul, oricât de mult l-ar fi costat.

— Atunci, spuse doamna Jennings, cu sinceritate, fără nici un ascunziş, şi nemaiputându-se abţine, s-a comportat ca un om cinstit! Să mă iertaţi, domnule Dashwood, dar dac-ar fi făcut altfel, l-aş fi considerat un ticălos. Sunt şi eu, oarecum, ca şi dumneata, interesată în această problemă, deoarece Lucy Steele îmi este verişoară; şi după părerea mea nu este altă fată mai bună pe lumea asta şi niciuna care să merite în mai mare măsură un soţ bun.

John Dashwood fu foarte uimit; dar era calm din fire, şi nu era în stare să reacţioneze la o astfel de provocare, şi nici nu era dispus să jignească pe nimeni, mai ales o persoană avută. Aşa că răspunse fără cel mai mic resentiment:

— N-aş vrea câtuşi de puţin să vorbesc nerespectuos de vreuna dintre rudele dumneavoastră, doamnă. Domnişoara Lucy Steele este, cred, o tânără plină de virtuţi, dar, ştiţi, în cazul de faţă, legătura este cu totul imposibilă. Şi să se fi logodit în secret cu un tânăr, care era dat în grija unchiului ei, mai cu seamă că era fiul unei femei atât de bogate cum este doamna Ferrars, este oarecum neobişnuit. Pe scurt, nu vreau să fac consideraţii în legătură cu comportarea unei persoane la care ţineţi, doamnă Jennings. Cu toţii îi dorim numai fericire; iar comportarea doamnei Ferrars a fost tot timpul aceea pe care ar fi adoptat-o într-o astfel de împrejurare orice mamă bună, conştiincioasă. A fost demnă şi generoasă. Edward şi-a ales singur soarta şi tare mi-e teamă că nu va fi prea bună.

Marianne oftă, arătându-şi şi ea temerile, în felul acesta; inima lui Elinor se strânse gândindu-se la ce trebuia să fi simţit Edward în timp ce înfrunta ameninţările mamei lui, pentru o femeie care nu-i putea răsplăti jertfa.

— Ei bine, domnule, întrebă doamna Jennings, şi cum s-au terminat lucrurile?

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă, printr-o ruptură cât se poate de nefericită; mama lui Edward nu mai vrea să mai aibă niciodată de-a face cu el. Ieri a plecat din casa ei, dar nu ştiu unde s-a dus sau dacă mai este încă în oraş; căci noi fireşte, nu ne putem interesa.

— Bietul tânăr! Şi ce-o să se aleagă de el?

— Chiar aşa, doamnă! Ce-o să se aleagă de el! Mai bine să nu ne mai gândim. Născut cu perspective atât de frumoase! Ce bogăţie îl aştepta! Nici nu pot concepe o situaţie mai jalnică. Cum are să poată trăi un om din dobânda ce i-o aduce suma de două mii de lire! Şi când îţi aduci aminte că, de nu s-ar fi comportat ca un nebun, în trei luni ar fi putut avea asigurat un venit de două mii cinci sute de lire pe an (căci domnişoara Morton este posesoarea a treizeci de mii de lire), apoi atunci nici nu-mi pot închipui o mai mare nenorocire. Tuturor ne pare rău de el; şi cu atât mai mult, cu cât ne este cu totul imposibil să-l ajutăm.

— Bietul tânăr! Exclamă doamna Jennings. L-aş primi cu dragă inimă în casa mea, să-i dau hrană şi adăpost şi i-aş şi spune-o dacă aş şti unde se află. Nu se cuvine să trăiască pe cheltuiala lui, prin camere mobilate şi prin cârciumi.

Elinor îi mulţumi din suflet în sinea ei, pentru bunătatea pe care o dovedea faţă de Edward, deşi nu putu să nu zâmbească de felul în care şi-o manifestă.

— De s-ar fi purtat faţă de el însuşi cum erau dispuşi să se poarte toţi prietenii lui faţă de el, spuse John Dashwood, acum ar fi fost în situaţia în care s-ar fi cuvenit să fie şi n-ar fi avut nevoie de nimic; dar aşa cum stau lucrurile, nimeni nu-l poate ajuta. Şi mai e ceva, care tocmai i se pregăteşte, cel mai rău dintre toate – mama lui s-a hotărât, în mod firesc, să-i dăruiască numaidecât moşia care i s-ar fi cuvenit de drept lui Edward, fratelui său Robert. Azi dimineaţă, când am plecat, tocmai stătea de vorbă cu avocatul şi discuta această problemă.

— Ei, spuse doamna Jennings, asta-i răzbunarea ei.

Fiecare are felul lui de a fi. Eu una nu cred că m-aş fi purtat aşa – să-i fi acordat independenţă unuia dintre fiii mei, numai pentru că celălalt m-a necăjit.

Marianne se ridică şi începu să se plimbe prin odaie.

— Poate să existe oare ceva care să deştepte mai multă invidie într-un bărbat, continuă John, decât să-l vadă pe fratele lui mai mic devenind posesorul unei moşii care-ar fi putut fi a lui? Bietul Edward! Îmi pare sincer rău pentru el!

Peste alte câteva minute, timp în care mai dădu drumul la câteva izbucniri de acelaşi fel, vizita lui luă sfârşit şi după ce le asigură pe surorile lui de mai multe ori că indispoziţia lui Fanny nu este cu adevărat periculoasă, şi că, prin urmare, nu trebuie să se neliniştească prea mult din pricina ei, plecă, lăsându-le pe cele trei femei să aibă, de data aceasta, absolut aceleaşi păreri cel puţin în ceea ce priveşte comportarea doamnei Ferrars, a familiei Dashwood şi a lui Edward.

Indignarea Mariannei izbucni de îndată ce el părăsi încăperea; şi cum vehemenţa ei nu-i permise nici lui Elinor să fie rezervată, iar doamna Jennings putea să se manifeste după bunul ei plac, ele începură să critice foarte violent cealaltă tabără.