Capitolul IX

DOMNUL KNIGHTLEY PUTEA SA SE CERTE cu Emma, dar Emma nu se putea certa cu ea însăşi. Fusese atât de supărat, încât trecu destulă vreme până când să facă o nouă vizită la Hartfield. Şi când, în fine, se văzură din nou, privirile lui severe arătau că nu o iertase încă. Îi părea rău, dar nu putea să se căiască. Dimpotrivă, planurile şi acţiunile ei îşi găseau o justificare din ce în ce mai serioasă şi părerea ei fu confirmată de întâmplările din zilele care urmară.

Tabloul, cu o ramă elegantă, sosi la Hartfield în bună stare, de îndată ce domnul Elton se întoarse de la Londra şi, după ce îl atârnară deasupra căminului, el se ridică să-l privească şi îşi suspină admiraţia în jumătăţi de frază, exact aşa cum se cuvine. Cât despre sentimentele Harrietei, ele se canalizau în mod vizibil către o afecţiune puternică şi statornică, în măsura în care tinereţea şi firea ei îi îngăduiau aşa ceva. Curând, Emma avu marea mulţumire să nu mai audă numele domnului Martin, decât în comparaţiile cu domnul Elton, care erau, bineînţeles, mult în favoarea celui de-al doilea.

Dorinţele ei de a o cultiva pe Harriet, prin lectură intensă şi conversaţie, nu duseseră încă mai departe de primele capitole şi intenţia de a continua mâine. Era mult mai uşor să trăncănească decât să studieze, mult mai plăcut să-şi lase imaginaţia să zburde gândind la soarta Harrietei decât să-i lărgească fetei orizontul şi puterea de înţelegere cu lucruri serioase. Singura preocupare literară a Harrietei, singura rezervă intelectuală pe care şi-o făcea pentru amurgul vieţii era să colecţioneze şi să transcrie toate ghicitorile, de orice fel, într-un caiet cu scoarţe groase, făcut de prietena ei, şi împodobit cu monograme şi simboluri.

În această epocă de înflorire a literaturii, asemenea colecţii de mari proporţii se întâlnesc foarte des. Domnişoara Nash, directoare de şcoală la doamna Goddard, scrisese cel puţin trei sute, şi Harriet, care auzise prima dată despre asta de la ea, spera, cu ajutorul domnişoarei Woodhouse, să facă o colecţie şi mai mare. Emma o ajuta cu imaginaţia, memoria şi gustul ei, şi cum Harriet scria foarte frumos, era probabil ca albumul să fie dintre cele mai reuşite, atât în ce priveşte forma, cât şi cantitatea.

Domnul Woodhouse era aproape la fel de preocupat de povestea asta ca şi fetele şi încerca mereu să-şi amintească ceva care să merite să fie scris în album. Când era el tânăr erau atât de multe ghicitori inteligente, se întreba de ce nu le ţine minte, dar spera că până la urmă o să şi le amintească. Şi totdeauna termina cu „Kitty, frumoasă fată, dar de gheaţă”.

Bunul său prieten Perry, căruia îi vorbise despre acest subiect, nu-şi amintea pe moment nimic care să semene a ghicitoare. Dar îl rugase pe Perry să întrebe în dreapta şi-n stânga şi, cum umbla destul prin lume, putea să mai facă rost de câte ceva.

Fiica sa nu avea însă nici cea mai mică dorinţă să facă apel la minţile luminate din Highbury. Domnul Elton fu singurul căruia i se ceru ajutorul. Fu invitat să contribuie cu orice enigme, şarade, ghicitori bune, şi Emma avu plăcerea să constate cât de preocupat era să-şi reamintească şi, după câte îşi dădea ea seama, plin de grijă ca nimic nepoliticos, nimic nepoliticos faţă de sexul slab să nu-i scape de pe buze. Îi datorau două sau trei dintre cele mai curtenitoare ghicitori, şi bucuria şi entuziasmul cu care îşi aminti şi recită oarecum sentimental cunoscuta şaradă:

Cu prima eu vreau să exclam A doua ce viaţa sfârşeşte Ce prima şi-a doua uneşte E-al vieţii prea dulce balsam o făcu să-i pară realmente rău, dar trebuia să-l informeze că o scriseseră deja cu câteva pagini în urmă.

— De ce nu compuneţi dumneavoastră o şaradă pentru noi. domnule Elton? zise ea. Va fi cu siguranţă ceva original şi cred că nu vă vine deloc greu.

— O, nu, n-am scris ceva de acest fel în viaţa mea! Lipsit complet de har! „Îi era teamă că nici măcar domnişoara Woodhouse, sau, şi aici se opri o clipă, domnişoara Smith, nu vor putea să-l inspire!”

Însă, chiar a doua zi, dădu o probă de inspiraţie. Făcu o vizită scurtă, numai ca să le lase o hârtie care conţinea, după cum spunea el, o ghicitoare pe care un prieten al său o adresase unei domnişoare, care era obiectul admiraţiei sale, dar care, după cum Emma deduse imediat din purtarea lui, trebuie să fi fost scrisă de el însuşi.

— Nu pot s-o ofer pentru colecţia domnişoarei Smith, zise el. Aparţine prietenului meu şi nu am dreptul s-o fac publică, dar poate că o să vă facă plăcere să o citiţi.

Îi vorbea mai mult Emmei decât Harrietei. Vorbea cu mult subînţeles şi i se părea mai uşor să se uite în ochii ei decât în ochii prietenei sale. În clipa următoare plecă. După o altă pauză de o clipă:

— Ia-o, zise Emma, zâmbind şi împingând hârtia spre Harriet. E pentru tine. Ia ce-i al tău!

Dar Harriet tremura şi nu putea să o atingă, iar Emma, care nu se dădea niciodată înapoi de la aşa ceva, fu nevoită să o cerceteze ea însăşi:

Către domnişoara…

GHICITOARE.

Ce poate fi a regilor splendoare Şi-al lor alai strălucitor în soare Mărirea şi puterea laolaltă De nobili şi de cavaleri urmată.

Şi în virtutea aceluiaşi cuvânt Puternicul bărbat ca frunză-n vânt Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala stelei C-un spirit ascuţit ghiceşti cuvântul!

Din dulce ochi dă-ţi dar consimţământul!

Îşi aruncă ochii pe ea, se gândi puţin, înţelese despre ce era vorba, şi o mai citi o dată ca să fie sigură pe versuri şi apoi i-o dădu Harrietei şi se aşeză zâmbind pentru sine, spunându-şi în timp ce Harriet se zgâia la hârtie complet zăpăcită, în speranţa şi prostia ei: „Bravo, domnule Elton, într-adevăr, bravo! Am citit şi ghicitori mai proaste. Curte – foarte bună aluzie. Îţi face cinste. Asta este ceea ce simţi dumneata şi o spui destul de limpede:domnişoară Smith, daţi-mi voie să fiu supusul dumneavoastră iubitor. Acceptaţi ghicitoarea şi intenţiile mele cu o privire.

Din dulce ochi dă-ţi dar consimţământul!

Asta-i Harriet! Dulce e cel mai bun epitet pentru ochii ei, cel mai potrivit.

C-un spirit ascuţit ghiceşti cuvântul.

„Hm, Harriet, spirit ascuţit! Cu atât mai bine! Un bărbat trebuie să fie foarte îndrăgostit dacă spune că Harriet are un spirit ascuţit. Ah, domnule Knightley, tare-aş mai vrea să auzi asta! Cred că te-ar convinge. O dată în viaţă ar trebui să recunoşti că ai greşit. Minunată ghicitoare, într-adevăr, drept la ţintă. În curând vom ajunge la deznodământ.”

Fu nevoită să-şi întrerupă şirul acestor plăcute gânduri, care altfel ar fi putut să continue mult şi bine, din cauza întrebărilor insistente ale Harrietei:

— Ce-o fi, domnişoară Woodhouse, ce-o fi? N-am idee. Nu pot să ghicesc deloc. Ce poate să fie? încercaţi să ghiciţi, domnişoară Woodhouse! Ajutaţi-mă! N-am văzut niciodată ceva aşa de greu! înseamnă coroană? Mă întreb cine o fi prietenul şi cine e domnişoara? Credeţi că e bună? Să fie o femeie?

Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala stelei.

O fi aurul?

Ce poate fi a regilor splendoare?

sau noaptea, sau cerul? Nu, cer nu are decât o silabă! Trebuie să fie foarte grea, altfel n-ar fi adus-o. Oh, domnişoară Woodhouse, credeţi c-o să putem ghici?

— Noapte şi cer! Ce prostie! Draga mea Harriet, unde ţi-e capul? Ce rost ar avea să ne aducă o ghicitoare compusă de un prieten, despre noapte şi cer? Dă-mi hârtia şi ascultă:

Către domnişoara… citeşte domnişoara Smith Ce poate fi a regilor splendoare Şi-al lor alai strălucitor în soare E deja clar, e vorba de curte.

Mărirea şi puterea laolaltă De nobili şi de cavaleri urmată Curte, cât se poate de clar, şi acum vine miezul:

Şi în virtutea-aceluiaşi cuvânt Puternicul bărbat ca frunză-n vânt Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala stelei.

Un compliment cât se poate de potrivit, şi acum urmează cererea, pe care, dragă Harriet, cred că nu e greu să o înţelegi. Citeşte-o în linişte. Nu e nici o îndoială că a fost scrisă pentru tine!

Harriet nu putu rezista la un atare îndemn îmbietor.

Citi ultimele rânduri şi se umplu de freamăt şi fericire. Nu putea vorbi. Dar nu era nevoie să vorbească. Era de ajuns ceea ce simţea. Emma vorbi în locul ei:

— Complimentul are un înţeles atât de limpede şi merge drept la ţintă, zise ea, aşa că nu mă mai pot îndoi de intenţiile domnului Elton. Eşti obiectul dragostei sale şi în curând vei avea dovada. Ştiam că aşa are să fie. Dar acum e clar: gândeşte exact aşa cum am dorit eu de când te-am cunoscut. Da, Harriet, chiar de la început mi-am dorit exact ceea ce s-a întâmplat acum. N-aş fi putut spune niciodată dacă o dragoste între tine şi domnul Elton este lucrul cel mai de dorit, sau cel mai firesc. Era pe cât de probabil, pe atât de satisfăcător. Sunt foarte fericită. Te felicit, draga mea Harriet, din toată inima! Iată o pasiune de care o femeie trebuie să se simtă mândră. O căsătorie care oferă numai avantaje! îţi va da tot ce îţi doreşti – stimă, independenţă, o casă onorabilă —, îţi va consolida poziţia printre prietenii tăi adevăraţi, aproape de Hartfield şi aproape de mine, iar prietenia noastră va fi veşnică. Iată o partidă de care nu trebuie să roşim, nici tu, nici eu.

— Dragă domnişoară Woodhouse, şi iar, dragă domnişoară Woodhouse, fu tot ce Harriet putu articula la început, printre îmbrăţişări călduroase; dar când, în fine, ajunseră la ceva care aducea mai mult a conversaţie, Emma căpătă convingerea că prietena ei vedea, simţea, anticipa, îşi amintea, exact ceea ce trebuie în asemenea situaţii. Superioritatea domnului Elton era de acum un lucru recunoscut.

— Orice spuneţi dumneavoastră este adevărat, strigă Harriet, aşa că pot să cred şi să sper că aşa trebuie să fie, dar, altfel, nici nu mi-aş fi închipuit! Nici nu merit eu aşa ceva! Domnul Elton, cu care orice fată ar fi bucuroasă să se mărite! Toată lumea îl vorbeşte de bine. E o fiinţă cu totul superioară. Numai versurile astea gingaşe… „Către domnişoara…” Doamne, ce deştept! Chiar mie credeţi că-mi e adresată?

— Asemenea întrebări nu au nici un rost. E absolut sigur. Ai încredere în ce-ţi spun! E un fel de prolog la o piesă, un fel de motto la un capitol şi în curând va fi urmat de proză!

— Nimeni nu s-ar fi aşteptat la una ca asta. Sunt sigură că acum o lună nici mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se întâmplă cele mai ciudate lucruri!

— Când o domnişoară Smith întâlneşte un domn Elton chiar se întâmplă şi e într-adevăr ciudat. E absolut ieşit din comun ca un lucru care este evident şi în mod concret de dorit, încât aproape îi tentează pe unii să-l pună la cale, să se întâmple imediat, de la sine. Tu şi domnul Elton sunteţi făcuţi unul pentru altul, vă potriviţi minunat ca familie şi situaţie. Căsătoria ta va fi la fel de reuşită ca cea de la Randalls. Se pare că pluteşte ceva în aerul de la Hartfield, care face ca dragostea să se îndrepte exact în direcţia care trebuie şi îi dă tocmai cursul dorit.

iubirea adevărată nu are cursul lin… Dacă operele complete ale lui Shakespeare ar fi editate la Hartfield, ar conţine o notă foarte lungă asupra acestui pasaj.

— Să se îndrăgostească de mine domnul Elton, tocmai de mine, care nici nu-l cunoşteam şi nici n-aş fi îndrăznit să-i vorbesc de Sfântul Mihail. El, cel mai frumos bărbat care-a existat vreodată, un om pe care îl respectă toată lumea, exact ca pe domnul Knightley. E atât de simpatizat, că toată lumea spune că mănâncă acasă numai dacă refuză o invitaţie, şi primeşte două, trei în fiecare zi. Şi e atât de minunat în biserică! Domnişoara Nash şi-a notat toate textele din care a predicat de când a venit la Highbury. Doamne! Când mă gândesc cum l-am văzut prima oară! Nu m-am gândit deloc. Surorile Abbot şi cu mine am fugit în camera de la stradă şi ne-am uitat printre jaluzele când am auzit că o să treacă pe acolo. Şi domnişoara Nash a venit şi ne-a certat şi ne-a spus să plecăm, dar ea a rămas să se uite. Totuşi, pe mine m-a chemat înapoi şi m-a lăsat să mă uit şi eu, foarte drăguţ din partea ei. Şi ce frumos mi s-a părut! Era braţ la braţ cu domnul Cole.

— E o căsătorie care va fi pe placul tuturor prietenilor tăi, oricum şi oricine ar fi ei, dacă sunt oameni de bun simţ, fireşte. Şi nu vom supune purtarea noastră judecăţii proştilor. Cei care vor să te vadă fericită în căsnicie, pot să fie siguri că alături de un bărbat cu un caracter admirabil vei avea toată fericirea. Cei care vor ca tu să rămâi acolo unde ai copilărit şi ai învăţat pot să fie mulţumiţi că te vei stabili aici. Cei care vor dori, după cum se spune de obicei, să fii măritată bine, vor fi cu siguranţă satisfăcuţi de faptul că ţi se oferă avere, poziţie socială şi posibilitatea de a creşte în ochii lumii.

— Da, foarte adevărat. Ce frumos vorbiţi! îmi face plăcere să vă ascult. Dumneavoastră înţelegeţi totul, dumneavoastră şi domnul Elton sunteţi unul mai deştept ca altul. Şi ghicitoarea! Să fi studiat un an de zile şi n-aş fi putut scrie aşa ceva!

— Mi-am închipuit că vrea să-şi încerce priceperea, după felul cum a refuzat ieri.

— Cred că este, fără discuţie, cea mai bună ghicitoare pe care am citit-o vreodată.

— E, fără îndoială, ghicitoarea care merge drept la ţintă.

— E aproape de două ori mai lungă decât toate celelalte.

— Nu sunt de părere că lungimea e o calitate. Dar asemenea lucruri nu pot fi prea scurte, în general.

Harriet era prea atentă la ce citea ca s-o mai audă. În mintea ei se năşteau cele mai favorabile comparaţii:

— Una e, zise ea imediat, cu obrajii învăpăiaţi, să fii foarte deştept, dar nu deosebit, ci ca toată lumea, şi, dacă ai ceva de spus, să te aşezi şi să scrii o scrisoare în care să spui numai ce trebuie, pe scurt, şi alta e să scrii versuri şi ghicitori ca asta!

Emma n-ar fi putut să-şi dorească ceva mai spiritual împotriva domnului Martin.

— Ce versuri drăgălaşe, continuă Harriet, astea, ultimele două. Dar cum să-i dau înapoi hârtia şi să-i spun că mi-am dat seama? Oh, domnişoară Woodhouse, ce facem?

— Las' pe mine. Tu nu faci nimic. O să dea pe aici în seara asta şi i-o voi înapoia eu, şi o să-i spun ceva, indiferent ce, şi tu nu vei fi amestecată. Ochii tăi dulci îşi vor da altă dată consimţământul. Bizuie-te pe mine!

— Oh, domnişoară Woodhouse, ce păcat că nu pot să scriu o ghicitoare atât de frumoasă în album! Sunt sigură că n-am niciuna măcar pe jumătate atât de bună.

— Dacă scoţi ultimele două versuri, nu văd de ce n-ai scri-o în album!

— Da, dar tocmai aceste două versuri sunt…

— Sunt cele mai bune. Dar sunt menite numai pentru tine, aşa că păstrează-le numai pentru tine. Sunt frumoase chiar luate separat. Sunt de-sine-stătătoare şi au înţelesul lor. Dar dacă le scoţi, ghicitoarea nu mai are acelaşi tâlc, rămâne o ghicitoare drăguţă, care poate fi scrisă în orice album. Crede-mă,nu trebuie să-i nedreptăţeşti nici ghicitoarea, nici iubirea. Un poet îndrăgostit trebuie încurajat în ambele sensuri, sau în niciunul. Dă-mi albumul. O scriu eu, ca să nu se bănuiască nimic despre tine.

Harriet se supuse, deşi în mintea ei nu putea să deosebească cele două părţi ale ghicitorii şi nu putea fi sigură dacă prietena ei nu copia în album o declaraţie de dragoste. Părea o ofrandă prea scumpă pentru a fi văzută de oricine.

— N-am să mai dau la nimeni albumul, zise ea.

— Foarte bine, răspunse Emma, e un sentiment firesc, şi cu cât durează mai mult, cu atât mai bine, după mine. Dar iată că vine tata! Sper că nu te superi dacă îi citesc şi lui ghicitoarea. O să-i facă plăcere. Lui îi plac lucrurile astea, mai ales când sunt un compliment pentru o femeie. Tata e foarte galant cu noi toate. Trebuie să-mi dai voie să i-o citesc.

Harriet arăta bosumflată.

— Dragă Harriet, nu trebuie să te sinchiseşti atât de mult de ghicitoarea asta. Dacă înţelegi prea mult şi prea repede, şi laşi să se vadă că îi cunoşti scopul, îţi vei trăda sentimentele, ceea ce nu se cuvine. Nu te lăsa copleşită de acest mic tribut de admiraţie. Dacă el ar fi vrut să facă din asta un secret, n-ar fi adus hârtia în prezenţa mea. N-ai văzut că mai mult către mine a întins-o decât către tine? Să nu exagerăm cu povestea asta. A fost destul de mult încurajat ca să poată continua. Nu e nevoie să ne secăm sufletul de suspine pentru ghicitoarea asta.

— O, nu, sper să nu fiu ridicolă. Faceţi cum doriţi. Domnul Woodhouse intră şi nu fu deloc greu pentru Emma să aducă vorba despre ghicitoare, pentru că el li se adresă aşa cum obişnuia în ultima vreme:

— Ei, dragele mele, cum merge treaba cu albumul? Aveţi ceva nou?

— Da, tată. avem ceva nou să-ţi citim. Am găsit o hârtie pe masă azi-dimineaţă, cu o ghicitoare foarte drăguţă. Cred că vreo zână a lăsat-o să cadă. Tocmai am copiat-o în album.

I-o citi aşa cum îi plăcea lui. Încet şi clar. şi de două, trei ori, cu explicaţii la fiecare vers şi îi făcu foarte mare plăcere, exact cum se aşteptase ea, iar complimentul din final îi atrase în mod special admiraţia.

— Ei. da, asta e foarte bine, foarte bine zis! Foarte adevărat! Strălucirea femeii… E o ghicitoare atât de frumoasă, draga mea, încât nu e greu de înţeles ce zână a adus-o. Nimeni nu poate scrie atât de frumos, în afară de tine, Emma!

Emma clătină din cap şi zâmbi. După ce se gândi puţin şi oftă uşor, el adăugă:

— Ah, e uşor să-şi dea omul seama cu cine semeni. Mama ta se pricepea aşa de bine la lucrurile astea. Dacă aş avea măcar memoria ei! Dar eu nu-mi aduc aminte nimic. Nici măcar ghicitoarea aceea despre care ţi-am spus. Îmi aduc aminte doar de prima strofă, dar sunt mai multe:

Frumoasă fată, dar de gheaţă, Kitty, Aprinse-n mine focul ce-l deplâng. Copilul orb în ajutor chemai, Deşi de arcul său mi-e teamă Căci el m-a săgetat în mai.

Asta-i tot ce-mi amintesc, dar ştiu că era foarte inteligentă. Dar parcă spuneai că ai găsit-o.

— Da, tată, am scris-o pe a doua pagină. Am copiat-o din „Viaţa mondenă”. A fost scrisă de Garrick.

— Da, da, foarte adevărat. Tare-aş vrea să mi-o aduc aminte:

Frumoasă fată, dar de gheaţă, Kitty.

Numele ăsta mă face să mă gândesc la biata Isabella. Pentru că era cât pe-aci s-o botezăm Ecaterina, ca pe bunica ei. Sper că vine săptămâna viitoare. Te-ai gândit, draga mea, unde o să doarmă şi ce cameră aranjăm pentru copii?

— Da, sigur că da. Ea o să doarmă în camera ei, unde doarme de fiecare dată. Şi avem camera cea mare pentru copii, ca de obicei. De ce să schimbăm?

— Nu ştiu, draga mea, dar e aşa de mult de când n-au mai fost pe aici, de la Paşte, anul trecut, şi atunci au stat doar câteva zile. E foarte prost că domnul John Knightley are slujba asta de avocat. Biata Isabella, ce mare păcat că nu stă cu noi şi ce rău să-i pară să n-o mai găsească pe domnişoara Taylor aici!

— Bine, tată, dar n-o să fie o surpriză!

— Nu ştiu, draga mea, eu cel puţin am fost foarte surprins când am auzit că se mărită.

— Trebuie să-i invităm pe doamna şi domnul Weston la noi în timpul când o să fie Isabella aici.

— Da, draga mea, dacă o să avem timp, dar (cu o voce foarte amărâtă) vine numai pentru o săptămână. N-o să avem timp de nimic.

— Păcat că nu pot să stea mai mult, dar se pare că nu au încotro. Domnul John Knightley trebuie să fie în oraş pe ziua de douăzeci şi opt. Şi trebuie să ne bucurăm, tată, că îşi vor petrece toată săptămână aici şi nu se duc două, trei zile la Donwell Abbey. Domnul Knightley a promis că va renunţa în favoarea noastră, pentru Crăciunul ăsta, deşi ştii bine că pe la el n-au mai fost de Şi mai multă vreme.

— Ar fi foarte trist, draga mea, dacă ar trebui ca biata Isabella să plece de la Hartfield.

Domnul Woodhouse nu era de acord cu pretenţiile domnului Knightley asupra fratelui său şi nu admitea nici un fel de pretenţii asupra Isabellei. Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi zise:

— Dar nu văd de ce biata Isabella trebuie să plece odată cu el. Cred, Emma, că am să încerc să o conving să stea mai mult pe la noi. Ea şi copiii pot foarte bine să mai stea.

— Ah, tată, n-ai înţeles niciodată şi nici nu vei înţelege. Isabella nu poate să stea fără soţul ei.

Era foarte adevărat, fără îndoială. Oricât de neplăcut i-ar fi fost, domnul Woodhouse nu putu decât să ofteze resemnat.şi când Emma îl văzu atât de trist, pentru că fiica lui îşi iubea bărbatul, aduse vorba despre altceva, ca să-l înveselească:

— Harriet va trebui să stea cât se poate de mult pe aici, când vine Isabella. Sunt sigură că o să-i placă foarte mult copiii. Suntem foarte mândri de copii, nu-i aşa, tată? Nu ştiu care o să i se pară mai frumos, Henry, sau John?

— Aha, şi eu mă întreb. Scumpii de ei, ce bine o să le pară să vie aici. Le place foarte mult la Hartfield, Harriet.

— Desigur, domnule! Nu ştiu cui nu i-ar place.

— Henry e un băiat foarte drăguţ, dar John seamănă cu maică-sa. Henry e cel mai mare. I-au pus numele meu, nu pe al lui taică-său. John, cel de-al doilea, poartă numele tatălui lor. Unii se miră de asta, dar Isabella a dorit ca primul să poarte numele meu şi mie mi s-a părut foarte drăguţ din partea ei. Şi e un băiat foarte deştept. Toţi sunt extraordinar de deştepţi şi se poartă aşa de drăguţ. Vin la scaunul meu şi îmi zic: „Bunicule, eşti aşa de bun să-mi dai o bucăţică de sfoară?” şi într-o zi Henry mi-a cerut un cuţit, dar i-am spus că nu se poate, cuţitele sunt numai pentru bunici. Cred că tatăl lor e prea aspru cu ei.

— Ţi se pare că e aspru, zise Emma, pentru că dumneata eşti atât de blând. Dar dacă l-ai compara cu alţi taţi, nu l-ai găsi deloc aspru. Vrea ca băieţii lui să fie activi şi învăţaţi cu greul şi dacă nu se poartă bine, îi mai ceartă din când în când, dar e un tată iubitor, cu siguranţă domnul John Knightley e un tată iubitor. Copiii îl iubesc cu toţii, foarte mult.

— Şi pe urmă mai vine şi unchiul lor, şi-i ridică până în tavan, de ţi se face frică!

— Dar le place, tată! Nimic nu le place mai mult. Se bucură aşa de tare, încât dacă unchiul lor nu ar fi stabilit regula de a-i lua pe rând cel care începe primul n-ar mai ceda locul celui de-al doilea.

— Ei bine, eu asta nu pot să-nţeleg.

— Aşa suntem cu toţii, tată! Nimeni nu poate înţelege plăcerile altora.

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, când fetele tocmai se despărţeau, ca să se pregătească pentru masa de la ora patru, eroul acelei inimitabile ghicitori îşi făcu din nou apariţia. Harriet se retrase un pas, dar Emma găsi forţa de a-l întâmpina cu zâmbetul ei obişnuit şi ochiul ei pătrunzător observă în ochii lui conştiinţa că a făcut un pas, că a aruncat un zar şi îşi închipuia că acum a venit să vadă ce se întâmplă. Motivul lui aparent însă era să întrebe dacă nu ar putea să lipsească în seara aceea de la Hartfield, dacă nu cumva prezenţa lui e neapărat necesară. Dacă acesta era cazul, urma sa renunţe la orice altceva, dar dacă nu, prietenul său, domnul Cole insistase atât de mult să-l invite la cină, făcuse atâta caz, încât îi promisese să vină, dacă era eliberat de aici, fireşte.

Emma îi mulţumi şi îl îndemnă să nu-şi dezamăgească prietenul din cauza lor. Tatăl ei avea destui parteneri pentru jocul de cărţi. El se oferi din nou, ea refuză din nou, şi tocmai când era gata să se încline să plece, ea luă de pe masă hârtia şi i-o înapoie.

— Ah, iată ghicitoarea pe care aţi avut bunătatea să ne-o lăsaţi. Vă mulţumesc foarte mult. Ne-a plăcut aşa de mult, încât ne-am aventurat s-o scriem în albumul domnişoarei Smith. Sper că prietenul dumneavoastră nu ne-o va lua în nume de rău. Desigur, nu am transcris decât primele opt versuri.

Domnul Elton, în mod vizibil, nu prea ştia ce să spună. Părea cam surprins, cam zăpăcit; spuse ceva despre onoare, aruncă o privire spre Emma şi Harriet şi apoi, văzând albumul pe masă, îl luă şi îl cercetă atent. Pentru a risipi stânjeneala momentului, Emma zise, zâmbind:

— Trebuie să-i prezentaţi scuzele noastre prietenului dumneavoastră, dar o ghicitoare atât de bună nu poate fi gustată numai de câteva persoane. Poate fi sigur de bunăvoinţa oricărei femei, dacă scrie cu atâta curtoazie.

— Îndrăznesc a spune, zise domnul Elton, deşi nu prea îndrăznea, îndrăznesc a spune – cel puţin, dacă prietenul meu are aceleaşi sentimente ca şi mine, că nu am nici o îndoială că va fi onorat de preţuirea care i se arată micului său acces de inspiraţie (uitându-se la album şi punându-l înapoi pe masă). Va considera că e cea mai mare mândrie a vieţii sale.

După aceste cuvinte, se grăbi să plece, şi bine făcu, pentru că, în ciuda faptului că era foarte simpatic, făcea atâta paradă în ce spunea, încât Emma abia se ţinea de râs. Aşa că fugi şi ea ca să poată râde în voie, lăsând-o pe Harriet să guste sublimul şi gingăşia plăcerii acelei clipe.