Capitolul VIII
ÎN NOAPTEA ACEEA, HARRIET DORMI LA Hartfield. De câteva săptămâni îşi petrecea mai mult de jumătate din timp acolo şi ajunsese chiar să aibă o cameră de culcare aranjată special pentru ea. Emma socotea că, din toate punctele de vedere, era mai bine s-o ţină pe la ei cât mai mult posibil, în această perioadă. A doua zi dimineaţa trebuia să treacă o oră-două pe la doamna Goddard, tocmai pentru a o anunţa că va rămâne câteva zile la Hartfield.
După plecarea Harrietei, domnul Woodhouse şi Emma primiră vizita domnului Knightley, care stătu o vreme de vorbă cu amândoi, până în clipa când domnul Woodhouse se lăsă convins de fiica sa să iasă la plimbare, aşa cum hotărâse mai dinainte, şi se văzu nevoit, datorită insistenţelor celor doi, ca în acest scop, să-l părăsească pe domnul Knightley, în ciuda scrupulelor sale de om bine crescut. Domnul Knightley, care nu era ceremonios din fire, oferea, prin răspunsurile sale scurte şi hotărâte, un contrast amuzant scuzelor prelungite şi ezitărilor politicoase ale interlocutorului său:
— Cred că, dacă mă veţi scuza, domnule Knightley, dacă nu consideraţi că fac un lucru foarte urât, voi urma sfatul Emmei şi voi ieşi pentru un sfert de oră. Acum e soare şi cred că e timpul cel mai potrivit să-mi fac plimbarea. Mă port fără prea multă ceremonie faţă de dumneavoastră, domnule Knightley. Noi, bolnavii, ne asumăm acest privilegiu.
— Stimate domnule, vă purtaţi de parcă aş fi un străin!
— Vă las în loc pe fiica mea. Emma va fi fericită să stea de vorbă cu dumneavoastră. Aşa că eu vă cer scuze şi mă duc să-mi fac plimbarea mea scurtă, de iarnă.
— Foarte bine, domnule.
— Ar trebui să vă rog să mă însoţiţi, domnule Knightley, dar umblu foarte greu şi v-aş plictisi cu încetineala mea. Şi, în afară de asta, mai aveţi o plimbare bună de făcut până la Donwell Abbey.
— Mulţumesc, domnule, mulţumesc. Chiar acum plec şi eu. Cred că cel mai bine e să ieşiţi cât mai repede. Să vă aduc paltonul şi să vă deschid uşa.
În fine, domnul Woodhouse plecă, dar domnul Knightley, în loc să plece şi el imediat, se aşeză din nou părând a dori să mai stea de vorbă. Începu să discute despre Harriet, şi o lăudă, din proprie iniţiativă, mai mult ca oricând.
— Nu-i apreciez frumuseţea atât de mult ca tine, zise el, dar e o fetiţă drăguţă şi cred că are o fire bună. Caracterul ei depinde de cei din jur, dar în mâini bune poate să ajungă o femeie minunată.
— Îmi pare bine că eşti de această părere şi sper că de mâini bune n-o să ducă lipsă.
— Aha, zise el, văd că vânezi un compliment, aşa că am să-ţi spun că ai contribuit la educaţia ei. Ai vindecat-o de chicotitul acela de şcolăriţă. Îţi face într-adevăr cinste.
— Mulţumesc, ar fi o umilinţă pentru mine să aflu că nu-i pot fi de folos. Dar nu toată lumea se omoară să mă laude. Dumneata nu mă prea copleşeşti.
— Spuneai că trebuie să se întoarcă în dimineaţa asta?
— Dintr-o clipă într-alta. A întârziat deja mai mult decât avea de gând.
— I s-o fi întâmplat ceva. O fi având musafiri.
— Ţaţe din Highbury, o pacoste, nu alta.
— Poate că pentru Harriet nu sunt chiar aşa o pacoste, ca pentru tine.
Emma nu putea să-l contrazică, pentru că ăsta era adevărul, aşa că tăcu. El adăugă imediat, cu un zâmbet:
— Nu am pretenţia să pot ghici ce se petrece într-un anume loc, la un anume moment, dar trebuie să-ţi spun că am toate motivele să cred că prietena ta va primi în curând o veste bună.
— Într-adevăr, cum aşa, ce fel de veste?
— Ceva foarte serios, te asigur, zise el, continuând să zâmbească.
— Foarte serios? Nu mă pot gândi decât la un singur lucru – cine s-a îndrăgostit de ea? Cine ţi-a făcut confidenţe?
Emma îşi formulase deja pe jumătate ideea că domnul Elton trebuie să fi făcut vreo aluzie. Domnul Knightley era un fel de prieten şi sfătuitor al tuturor şi, după câte ştia, domnul Elton îl stima foarte mult.
— Am motive să cred, răspunse el, că Harriet Smith va primi în curând o cerere în căsătorie, şi încă de la un tânăr ireproşabil – e vorba de Robert Martin. Se pare că vizita ei la Abbey Mill în vara asta a avut o mare influenţă asupra lui. E îndrăgostit până peste urechi şi vrea să o ia de nevastă.
— Foarte drăguţ din partea lui, zise Emma, dar e sigur că Harriet vrea să-l ia de bărbat?
— Ei bine, să zicem că vrea să o ceară. Aşa e bine? A venit la Abbey cu două seri în urmă, special ca să-mi ceară sfatul. Ştie că-l preţuiesc, pe el şi familia lui, şi cred că mă consideră unul dintre cei mai buni prieteni. A venit să mă întrebe dacă nu cred că e prea devreme pentru el să se însoare, dacă nu e prea tânără fata, pe scurt, dacă găsesc că e bună alegerea lui. Pentru că, se pare că a înţeles, mai ales de când tu faci atâta zarvă în jurul ei, că lumea o consideră pe ea superioară lui pe plan social. Mi-a făcut plăcere să aud tot ce mi-a spus. N-am întâlnit niciodată un băiat cu atâta bun simţ ca Robert Martin. Vorbeşte totdeauna fără ocolişuri, cu inima deschisă şi cu multă judecată. Mi-a spus tot, condiţiile şi planurile pe care le are şi ce va face familia lui în cazul că se căsătoreşte. E un tânăr minunat şi ca fiu şi ca frate. L-am sfătuit, fără nici o ezitare, să se însoare. Mi-a dovedit că şi-o poate permite şi, aceasta fiind situaţia, cred că nu e nimic mai bun de făcut. Am lăudat-o şi pe frumoasa domnişoară şi l-am trimis acasă fericit. Chiar dacă până acum n-ar fi dat doi bani pe cuvântul meu, de-acum încolo ar avea cea mai mare încredere. Şi probabil că a plecat socotindu-mă cel mai bun prieten şi sfătuitor. Asta a fost alaltăieri seară. Acum, după cum bine se poate presupune, nu va pierde mult timp până să-i vorbească fetei, şi cum nu i-a vorbit ieri, probabil că astăzi se află la doamna Goddard. Şi poate că Harriet Smith e reţinută de un musafir pe care nu-l consideră deloc o pacoste.
— Te rog, domnule – Knightley, zise Emma, care zâmbise mereu în timp ce el vorbea, spune-mi şi mie de unde ştii că nu i-a vorbit ieri.
— Desigur, zise el surprins, nu ştiu în mod precis, dar se poate deduce. N-a fost toată ziua la tine?
— Haide, zise ea, îţi spun şi eu ceva în schimbul a ceea ce mi-ai spus. A vorbit ieri, adică a scris, şi a fost refuzat.
Emma fu nevoită să repete fraza, pentru că domnului Knigh-tley nu-i venea să creadă şi chiar se înroşise de uimire şi supărare. Se ridică în picioare, indignat cu totul, şi zise:
— Atunci e mult mai găgăuţă decât mi-am închipuit. Ce vrea tâmpita asta de fată?
— A, desigur, strigă Emma, unui bărbat îi e imposibil să înţeleagă că o femeie poate refuza o cerere în căsătorie. Un bărbat îşi închipuie că o femeie e gata să ia pe oricine o cere!
— Prostii! Un bărbat nu-şi închipuie aşa ceva. Dar ce poate să însemne asta? Harriet Smith să-l refuze pe Robert Martin? Ar fi o curată nebunie, dar sper că greşeşti, draga mea.
— Am văzut răspunsul ei. Era cât se poate de clar.
— Ai văzut răspunsul? L-ai şi scris, poate. Emma, asta e opera ta. Tu ai convins-o să-l refuze.
— Şi dacă aş fi făcut-o (ceea ce nu e adevărat), nu cred că aş fi făcut rău. Domnul Martin e un tânăr foarte respectabil, dar nu admit să fie considerat egalul Harrietei. Şi sunt chiar surprinsă că a îndrăznit să-i ceară mâna. După câte spui, se pare că a avut totuşi unele scrupule. Păcat că a trecut peste ele.
— Nu e egalul Harrietei?! exclamă domnul Knightley tare şi cu furie, şi adăugă mai calm, dar tot cu asprime: Într-adevăr, nu e egalul ei, pentru că-i e mult superior, din toate punctele de vedere. Emma, afecţiunea ta pentru fata asta te orbeşte. Ce pretenţii poate să aibă Harriet Smith, în privinţa familiei, a caracterului şi culturii, la cineva mai bun ca Robert Martin? E fiica naturală a nu se ştie cui, n-are probabil nici cine ştie ce avere şi în mod sigur nici rude respectabile. Se ştie numai că e chiriaşă la o şcoală oarecare. Nici nu e deşteaptă, nici cultivată. N-a învăţat nimic folositor şi e prea tâmpită ca să se descurce. La vârsta ei nu are nici o experienţă şi cu mintea ei puţină nici nu va căpăta. E drăguţă şi cumsecade şi asta e totul. Singurul meu scrupul, când l-am sfătuit să se însoare, era în privinţa lui, pentru că ea e mai prejos de meritele lui. Eram convins că în privinţa averii el poate găsi ceva mai bun, şi în privinţa inteligenţei şi hărniciei, ceva cu nimic mai rău. Dar nu-i puteam aduce asemenea argumente unui îndrăgostit şi eram dispus să nu văd nimic rău la ea. Are o fire care în mâini bune, ca ale lui, poate să fie îndreptată spre bine. Socoteam că avantajele căsătoriei erau toate de partea ei şi nu aveam nici cea mai mică îndoială că toată lumea se va mira de norocul ei. Eram sigur că şi tu vei fi mulţumită. Imediat m-am gândit că n-o să-ţi pară rău să-ţi pierzi prietena, când o vei şti atât de bine măritată. Mi-aduc aminte că mi-am spus: „Chiar Emma, care e atât de părtinitoare cu Harriet, va socoti că are noroc”.
— Nu-mi pot opri uimirea că o cunoşti atât de puţin pe Emma, încât să spui aşa ceva. Cum? Să socotesc eu că un fermier (cu toate meritele şi bunul lui simţ, domnul Martin nu e nimic mai mult) e o partidă pentru prietena mea intimă?! Să nu regret că o pierd de dragul unui bărbat pe care nu-l pot admite în societatea mea?! Mă întreb cum crezi că e posibil să am asemenea sentimente. Te asigur că sunt departe de aşa ceva. Sentinţa dumitale nu e deloc dreaptă. Nu eşti cinstit faţă de pretenţiile Harrietei. Se vor bucura de o cu totul altă apreciere din partea mea şi a altora. Domnul Martin e poate mai bogat, dar îi e fără îndoială inferior pe scara socială. Sferele în care se învârte ea sunt mult deasupra lui. Ar fi o înjosire!
— Înjosire! Pentru o fată ignorantă şi de origine obscură să se mărite cu un gentleman fermier!
— În ce priveşte împrejurările în care s-a născut, deşi legea nu-i dă dreptul la un nume, asta nu contează pentru oamenii de bun simţ. Ea n-are de ce să plătească pentru vina altora şi să fie considerată mai prejos de cele în mijlocul cărora a fost crescută. Nu există nici cea mai mică îndoială că tatăl ei e un gentleman – şi încă unul cu avere. Dispune de mijloace de existenţă şi i s-a oferit cu generozitate oricât pentru a învăţa şi a trăi din belşug. După mine e clar că tatăl ei e un gentleman. Iar că prietenele ei sunt de familie bună, nu cred că poate nega cineva. Îi e oricum superioară lui Robert Martin.
— Oricine ar fi părinţii ei, zise domnul Knightley, oricine ar fi acela care i-a purtat de grijă, nu mi se pare că a avut intenţia să o introducă în ceea ce tu numeşti „lumea bună”. După ce a beneficiat de o educaţie oarecare, a fost dată în primire doamnei Goddard, să facă ce vrea, pe scurt, să fie îndrumată de doamna Goddard, în societatea doamnei Goddard. Protectorii ei au socotit că asta e destul pentru ea şi chiar aşa şi era. Nici ea nu-şi dorea mai mult. Până când tu ai făcut din ea prietena ta, nu dispreţuia pe cei de o seamă cu ea şi nu avea ambiţii dincolo de ei. A fost cât se poate de fericită astă vară la familia Martin. N-avea simţul superiorităţii. Dacă-l are acum, tu eşti aceea care i l-a dat. Nu eşti deloc prietena ei, Emma! Robert Martin n-ar fi ajuns atât de departe dacă n-ar fi fost îndreptăţit să creadă că nu-i e indiferent, îl cunosc bine. E prea sincer ca să facă declaraţii unei fete la în-tâmplare, în numele unei iubiri egoiste. E omul cel mai puţin încrezut din toţi cei pe care îi cunosc. Crede-mă, Emma, fata îl plăcea.
Pentru Emma era mai convenabil să nu răspundă cu nimic acestei afirmaţii, drept care îşi reluă propriul punct de vedere.
— Te înflăcărează prietenia pentru domnul Martin, dar, cum ţi-am spus, eşti nedrept cu Harriet. Pretenţiile ei de a se mărita bine nu merită dispreţul pe care îl arăţi. Nu e deşteaptă, dar are mai mult bun simţ decât crezi, şi nu e cazul să-i dispreţuieşti atât de mult posibilităţile intelectuale. Lăsând la o parte asta, şi presupunând că este aşa cum spui dumneata, doar drăguţă şi cumsecade, am să-ţi spun că aceste calităţi nu sunt deloc neglijabile, pentru că e de fapt socotită frumoasă cam de nouăzeci şi nouă la sută din oameni, şi cum bărbaţii acordă frumuseţii, mai multă atenţie decât s-ar crede, cum nu se îndrăgostesc de capete cultivate, ci de feţe frumuşele, o fată cu drăgălăşenia Harrietei poate avea certitudinea că va fi admirată şi căutată şi are privilegiul de a putea alege. Un caracter blând, de asemeni, nu e deloc de lepădat, căci prin aceasta se înţelege că e bună prin firea şi purtarea ei, că nu e încrezută şi e gata să-i accepte pe alţii. Înseamnă că aş greşi foarte tare dacă bărbaţii n-ar considera frumuseţea şi un astfel de caracter cele mai de preţ calităţi ale unei femei.
— Pe cuvântul meu, Emma, când te văd bătându-ţi joc de inteligenţa ta la modul ăsta îmi vine să subscriu la o atare opinie. Mai bine să nu ai minte deloc, decât să o foloseşti atât de prost.
— Desigur, exclamă ea, în glumă, ştiu că aşa gândiţi cu toţii. Ştiu că o fată ca Harriet este exact ceea ce încântă pe un bărbat, ceea ce îi vrăjeşte simţurile şi îi mulţumeşte judecata. Harriet are de unde alege. Şi de ce, când are numai şaptesprezece ani, şi abia intră în viaţă, când abia acum o vede lumea, trebuie să te miri că nu acceptă prima cerere? Nu, te rog, dă-i timp să se uite în jur.
— Întotdeauna am spus că prietenia asta nu e bună, zise imediat domnul Knightley, deşi n-ar fi trebuit să mărturisesc nimănui părerea mea, dar acum văd că e o adevărată nenorocire pentru Harriet. O să-i bagi în cap atâtea prostii în legătură cu frumuseţea ei, cu ce pretenţii trebuie să aibă, încât, foarte curând, n-o să i se mai pară bun nici un bărbat de seama ei. Când vanitatea îi atinge pe cei slabi de minte, te poţi aştepta la orice. Nu e nimic mai uşor pentru o fată decât să aibă pretenţii prea mari. S-ar putea ca domnişoarei Smith să nu-i curgă cererile în căsătorie una după alta, aşa cum se aşteaptă. Bărbaţii inteligenţi, orice-ai spune, nu vor neveste tâmpite. Bărbaţii de familie nu se înghesuie să-şi lege viaţa de o persoană atât de obscură, iar bărbaţilor mai prudenţi le-ar fi teamă de scandalul şi dizgraţia care ar putea urma descoperirii originii ei. Las-o să se mărite cu Robert Martin şi va fi liniştită, într-o familie respectabilă şi foarte fericită. Dar dacă o încurajezi să se gândească la o căsătorie în lumea bună şi o înveţi să nu se mulţumească decât cu un bărbat influent şi bogat, s-ar putea să rămână la doamna Goddard toată viaţa, sau cel puţin (căci Harriet Smith nu e fata care să rămână nemăritată) până când va dispera şi va fi bucuroasă să pună măna chiar şi pe prostul satului.
— Avem păreri foarte deosebite asupra acestui lucru, domnule Knightley, şi nu are nici un rost să ni le expunem. Ne-am certa prea tare. În ce mă priveşte, n-am cum s-o las să se mărite cu Robert Martin; l-a refuzat, şi încă atât de hotărât încât el nu va mai îndrăzni a doua oară. Trebuie să îndure răul pe care şi l-a făcut sieşi refuzându-l. În ce priveşte refuzul, n-am să pretind că nu am influenţat-o şi eu puţin. Dar, te asigur, nu era mare nevoie de o intervenţie de-a mea sau de-a altcuiva. Fizicul lui e un mare dezavantaj, şi se poartă atât de urât încât dacă odată ar fi răspuns sentimentelor lui acum în mod sigur nu o va face. Îmi închipui că înainte de a fi cunoscut alt bărbat, care să-i fie superior lui, ar fi putut să-l accepte. Era fratele prietenelor ei, şi-a dat osteneala să-i fie pe plac, şi, oricum, tot nu văzuse pe nimeni mai bine (acesta era probabil punctul lui forte). Poate că atunci când era la Abbey Mill nu-l găsea antipatic. Dar lucrurile s-au schimbat şi numai un gentleman, un om cu anumite cunoştinţe şi purtări, ar mai avea o şansă la Harriet.
— Prostii, cele mai mari prostii rostite vreodată! strigă domnul Knightley. Purtarea lui Robert Martin e plină de bun simţ, sinceritate şi bunăvoinţă, iar sufletul lui e în stare de mai multă nobleţe decât pricepe Harriet Smith!
Emma nu răspunse şi încercă să arate o indiferenţă veselă, dar de fapt era destul de stânjenită şi ar fi vrut foarte mult ca el să plece. Nu regreta ceea ce făcuse, credea că ea era cel mai bun judecător în problema drepturilor femeii şi a rafinamentelor feminine, totuşi, avea un respect înrădăcinat pentru părerile lui în general, ceea ce făcea ca această înfruntare făţişă să o deranjeze, şi-i era destul de neplăcut să-l vadă stând în faţa ei înfuriat. Trecură câteva minute de linişte apăsătoare. Emma încercă, numai o dată, să aducă vorba despre vreme, dar el nu răspunse. Se gândea. În cele din urmă, dădu glas gândurilor sale:
— Robert Martin n-are cine ştie ce de pierdut, dacă e destul de deştept, şi sper că e. Cât despre Harriet, tu ai părerile tale. Dar, cum nu faci un secret din pasiunea ta de a pune la cale căsătorii, nu cred că fac nimic rău dacă încerc să-ţi ghicesc planurile. Ca prieten, îţi voi spune că dacă e vorba despre Elton te chinuieşti degeaba.
Emma râse şi tăgădui. El continuă:
— Crede-mă, nu merge cu Elton. E un băiat foarte bun şi un vicar respectabil în Highbury, dar nu cred să facă imprudenţe dacă e vorba să se însoare. Ştie, ca toată lumea, să preţuiască averea. Elton poate să vorbească la modul sentimental, dar în ce priveşte faptele îşi ţine capul pe umeri. Îşi cunoaşte la fel de bine interesele, cum le cunoşti şi tu pe ale Harrietei. Ştie că arată bine şi că e primit cu plăcere oriunde, şi din felul cum vorbeşte, când e mai puţin rezervat, între bărbaţi, m-am convins că nu are de gând să ia pe oricine. L-am auzit vorbind de o familie cu multe fete, pe care surorile lui le cunosc bine, şi care au o zestre de câte douăzeci de mii de lire fiecare.
— Îţi rămân îndatorată, zise Emma râzând din nou. Dacă mi-aş fi pus în gând să-l însor pe domnul Elton cu Harriet, ar fi fost foarte bine să-mi deschizi ochii, dar, deocamdată, vreau s-o păstrez numai pentru mine. M-am lăsat de pus la cale căsătorii, zău. Nu pot spera să mai reuşesc ceva ca Randalls. Mă retrag în culmea gloriei.
— Bună ziua, zise el, ridicându-se şi plecând brusc. Era foarte jignit. Bănuia dezamăgirea tânărului şi se simţea vinovat de a o fi provocat prin sfatul pe care îl dăduse. Cât priveşte rolul Emmei în toată istoria, îl înfuria peste măsură.
Emma rămase şi ea jignită, dar motivele ei erau mult mai puţin clare decât ale lui. Ea nu se simţea totdeauna absolut mulţumită de sine, şi convinsă că părerile ei erau juste, iar ale adversarului greşite, aşa cum era domnul Knightley. El plecase mai încredinţat că avea dreptate decât era ea acum. Totuşi, ea nu era atât de vizibil dezamăgită încât să nu-şi revină peste câtva timp, când sosi Harriet. Începuse să fie îngrijorată că Harriet întârzia atât de mult. Era chiar alarmată de ideea că tânărul ar fi putut veni la doamna Goddard în dimineaţa aceea, să o vadă pe Harriet şi să-şi pledeze cauza. Groaza că ar putea avea un asemenea eşec devenise cauza principală a neliniştii. Când apăru Harriet, foarte bine dispusă şi fără să pomenească nimic de acest fel, simţi o-mulţumire care îi aduse împăcarea cu sine şi o convinse că, orice ar gândi şi ar spune domnul Knightley, ea nu făcuse nimic care să nu fie îndreptăţit în numele prieteniei şi sentimentelor ei de femeie.
O cam speriase cu vorbele lui despre domnul Elton, dar când se gândi că domnul Knightley nu se poate să-l fi observat ca ea, nici cu interesul şi nici (trebuie să o spună, în ciuda pretenţiilor domnului Knightley), cu priceperea în astfel de probleme a unui observator ca ea, că vorbise cu grabă şi mânie, căpătă convingerea că el nu era deloc sigur de adevărul celor afirmate, ci ar fi dorit numai ca totul să fi fost aşa, din răutate. Desigur, se poate să-l fi auzit pe domnul Elton vorbind cu mai puţină rezervă decât în prezenţa ei, şi domnul Elton nu face parte, bineînţeles, dintre oamenii imprudenţi şi fără socoteală în ce priveşte banii. E posibil chiar să-l intereseze, dar domnul Knightley nu s-a gândit deloc la influenţa unei pasiuni puternice în luptă cu interesele materiale. Domnul Knightley n-a întâlnit niciodată o asemenea pasiune şi, desigur, nu credea nimic despre efectele ei. Dar ea văzuse prea multe ca să mai aibă vreo îndoială că iubirea va învinge toate ezitările pe care le poate provoca prudenţa. Şi, pe domnul Elton nu-l bănuia de o prudenţă mai mare decât e necesar.
Veselia Harrietei o făcu să-şi revină. Acum, la întoarcere, nu se mai gândea la domnul Martin, ci dorea să vorbească despre domnul Elton. Domnişoara Nash îi spusese ceva ce ea se grăbi imediat să-i spună Emmei, cu mare încântare. Domnul Perry venise la doamna Goddard să vadă un copil bolnav şi domnişoara Nash îl primise. Şi el i-a spus domnişoarei Nash, că ieri, pe când venea de la Clayton Park, s-a întâlnit cu domnul Elton şi a aflat, spre uimirea lui, că domnul Elton se ducea la Londra şi că avea de gând să se întoarcă abia a doua zi, deşi era seară de whist şi el nu lipsea niciodată, şi domnul Perry s-a certat cu el pentru asta şi i-a spus ce urât din partea lui, cel mai bun jucător să lipsească, şi a încercat să-l convingă să-şi amâne călătoria măcar cu o zi, dar nu s-a putut: domnul Elton era hotărât să meargă mai departe şi a spus, într-un fel cu totul special, că are o treabă, pe care n-ar amâna-o pentru nimic în lume; şi încă ceva despre un comision deosebit, despre faptul că purta cu sine ceva foarte preţios. Domnul Perry nu l-a prea înţeles, dar i-a spus că e sigur că trebuie să fie vorba de o domnişoară şi domnul Elton s-a uitat numai cu subînţeles, a zâmbit şi a plecat mai departe plin de voioşie. Domnişoara Nash i-a spus toate astea şi încă multe despre domnul Elton şi i-a zis, privind-o cu înţeles; ea nu are pretenţie să ştie ce treabă avea, dar ştie numai că femeia pe care şi-o va alege domnul Elton va fi cea mai norocoasă din lume, pentru că, fără îndoială, domnul Elton n-avea pereche de frumos şi simpatic ce era.”
