Capitolul X

DEŞI ERA MIJLOCUL LUI DECEMBRIE, vremea nu fusese atât de urâtă încât să le împiedice pe tinerele domnişoare să iasă la plimbare în fiecare zi. În dimineaţa următoare, Emma trebuia să facă o vizită unei familii sărace, cu copii bolnavi, care locuia nu departe de Highbury. Drumul către această casă izolată trecea pe aleea casei parohiale, o alee care pornea în unghi drept din uliţa principală a satului, largă, deşi cam neregulată; şi cum se poate presupune, aici se afla şi binecuvântatul lăcaş al domnului Elton. Trecură pe lângă câteva case mici, apoi dădură cu ochii de casa parohială, cam veche şi nu prea arătoasă şi aşezată mult prea aproape de drum. Nu avea o poziţie prea avantajoasă, dar fusese înfrumuseţată de actualul proprietar; şi oricum ar fi fost, cele două prietene nu puteau să treacă pe lângă ea fără a încetini pasul şi fără a-şi ascuţi privirile. Emma observă:

— Iată, acolo te vei muta, tu şi albumul tău cu ghicitori, mâine, poimâine.

Iar Harriet:

— O, ce casă drăguţă, ce frumos! Uite perdelele galbene care îi plac atât de mult domnişoarei Nash!

— Nu prea merg pe drumul ăsta acum, dar atunci voi fi mereu atrasă încoace şi îmi vor deveni foarte familiare toate gardurile, porţile, bălţile şi pomii din partea asta a satului.

Harriet, după câte se părea, nu intrase niciodată în casa parohială şi era extrem de curioasă să vadă ce se ascundea în dosul acelor pereţi. Emma socotea că asta e o dovadă de dragoste la fel de grăitoare ca şi faptul că domnul Elton găsea că Harriet are un spirit ascuţit.

— Tare-aş vrea să intrăm, zise Emma, dar nu pot găsi nici un pretext, nu e nici o servitoare pe care aş putea s-o întreb despre menajera lui, nu am nici un mesaj de la tata.

Se mai gândi puţin, dar tot degeaba. După câteva minute de tăcere, Harriet reîncepu discuţia, astfel:

— Vai, domnişoară Woodhouse, mă tot întreb, cum, dumneavoastră, care sunteţi atât de frumoasă, nu v-aţi măritat,.sau cel puţin nu v-aţi logodit.

Emma râse şi răspunse:

— Faptul că sunt frumoasă, Harriet, nu e de ajuns să mă facă să vreau să mă mărit. Trebuie să găsesc frumuseţea la alţii, sau cel puţin la încă o persoană. Şi nu numai că nu mă voi mărita curând, dar chiar am de gând să nu mă mărit deloc.

— Ah, aşa spuneţi dumneavoastră, dar eu nu pot să cred.

— Ar trebui să găsesc pe cineva superior tuturor celor pe care îi cunosc, pentru a mă lăsa ispitită. Domnul Elton, după cum ştii (regăsindu-se), nu intră în discuţie; nici nu aş vrea să găsesc un asemenea bărbat. Prefer să nu fiu ispitită. Realmente, nu pot găsi o situaţie mai bună decât a mea. Dacă m-aş mărita, aş regreta probabil.

— Doamne, ce ciudat să auzi o femeie vorbind astfel!

— N-am niciunul din motivele care le fac pe femei să dorească măritişul. Dacă m-aş îndrăgosti, ei, da, ar fi altceva. Dar nu m-am îndrăgostit niciodată, probabil nu e felul meu, nu-mi stă în fire. Şi nu cred că mă voi îndrăgosti vreodată. Şi fără dragoste, ar fi o prostie să renunţ la o situaţie ca a mea. De avere nu am nevoie, de slujbă nu am nevoie, de poziţie socială nici atât! Cred că puţine femei măritate sunt atât de stăpâne pe casa soţilor lor cum sunt eu la Hartfield şi nu mă pot aştepta că voi fi iubită şi preţuită mai mult în altă parte, că voi găsi un bărbat care să mă aprobe întotdeauna şi să mă răsfeţe ca tata.

— Atunci, vreţi să rămâneţi fată bătrână ca domnişoara Bates!

— Asta e cea mai năstruşnică idee care putea să-ţi treacă prin cap. Dacă aş şti că am să ajung aşa de proastă, mulţumită, zâmbitoare, plicticoasă, fără discernământ şi gata să accept orice, să duc vorba de colo-colo, m-aş mărita chiar mâine. Dar, între noi fie vorba, sunt convinsă că nu ne vom asemăna niciodată, decât prin aceea că suntem nemăritate.

— Totuşi, o să fiţi fată bătrână, şi asta e groaznic!

— N-are importanţă, Harriet. N-o să fiu o fată bătrână săracă şi să ştii că numai sărăcia le face de dispreţuit pe fetele bătrâne în ochii lumii. O femeie nemăritată, cu bani puţini, poate deveni o fată bătrână ridicolă, foarte antipatică, bătaia de joc a copiilor; dar o femeie nemăritată cu ceva avere va fi oricând respectată şi poate să fie la fel de inteligentă şi plăcută ca oricare alta. Deosebirea o fac şi oamenii cei mai nevinovaţi.şi de bun simţ, deşi nu s-ar părea, la prima vedere. Un venit mic îţi înăcreşte sufletul şi te face să ai o fire nesuferită. Acelea care abia au din ce trăi şi care trăiesc printre oameni care,le sunt inferiori pot foarte bine să devină cicălitoare şi afurisite. Totuşi, n-aş putea spune asta despre domnişoara Bates. Nu este pe gustul meu, pentru că are un suflet prea bun şi e prea prostuţă, dar în general se împacă bine cu toată lumea, deşi e nemăritată şi săracă. Sărăcia, sunt sigură, nu i-a îngustat mintea. Cred că dacă ar avea numai un shiling pe lume, ar da cu plăcere jumătate din el. Şi nu-i e nimănui frică de ea, atrage pe toată lumea.

— Doamne! Dar ce o să faceţi? Cum vă veţi petrece timpul la bătrâneţe?

— Dacă mă cunosc eu bine, dragă Harriet, am o minte activă, plină de idei noi, şi nu văd de ce la patruzeci sau cincizeci de ani nu aş avea aceleaşi ocupaţii ca la douăzeci şi unu. Voi avea toate perspectivele pe care le au în general femeile, de a-şi ocupa ochii, mâinile, mintea, exact ca acum, sau cu mici deosebiri. Dacă desenez mai puţin, citesc mai mult, dacă mă ocup mai puţin de muzică, iau în mână o cusătură. Cât priveşte interesul şi afecţiunea, a căror lipsă le pune în inferioritate pe femeile nemăritate şi e cu adevărat cel mai mare rău, voi avea cui să le dedic, copiilor surorii mele, pe care îi iubesc atât de mult. Cred că-mi vor oferi toate bucuriile de care are nevoie o femeie care îmbătrâneşte. Voi avea destule speranţe şi destule griji şi deşi nu-l voi iubi pe niciunul exact ca o mamă cred că e mai bine aşa, fără prea multă căldură şi orbire. Nepoţii şi nepoatele mele! O să invit des câte o nepoată pe aici.

— O ştiţi pe nepoata domnişoarei Bates? Adică, ştiu că trebuie s-o fi văzut, dar vă cunoaşteţi?

— O, da, suntem întotdeauna obligate să ne cunoaştem, ori de câte ori vine la Highbury. Apropo, povestea asta e de ajuns să te vindece de a te mai lăuda cu o nepoată! Ferească Dumnezeu s-ajung să plictisesc oamenii vorbind despre toţi nepoţii mei la un loc jumătate din cât vorbeşte ea despre Jane Fairfax. Ţi-e greaţă numai la numele de Jane Fairfax. Fiecare scrisoare a ei e citită de cel puţin patruzeci de ori, complimentele pe care le transmite prietenilor fac de trei patru ori ocolul satului şi dacă îi trimite mătuşi-şi un tipar de burtieră sau tricotează o pereche de jartiere pentru bunică-sa nu se mai vorbeşte despre nimic altceva, timp de o lună. Îi vreau numai binele Janei Fairfax, dar mă plictiseşte de moarte.

Se apropiau acum de casa oamenilor la care se duceau şi trebuiră să pună capăt flecărelii. Emma era foarte miloasă şi necazurile săracilor găseau la ea o alinare, o vorbă bună, un sfat dat cu răbdare şi oricând, bani, oferiţi cu generozitate. Îi înţelegea foarte bine, nu avea idei romantice despre virtutea acelora care nu putuseră beneficia de educaţie, sărea să-i ajute la necaz, cu multă bunăvoinţă şi cu înţelepciune. În cazul de faţă, boala şi sărăcia mergeau împreună şi, după ce zăbovi destul pentru a-i uşura şi a le da sfaturi, plecă din casă atât de mişcată de ceea ce văzuse, încât îi spuse Harrietei:

— E bine, Harriet, să vezi din când în când aşa ceva. Toate celelalte lucruri încep să pară nişte fleacuri. Acum, am impresia că nu mă voi gândi decât la aceşti bieţi oameni, toată ziua. Şi, totuşi, cine ştie cât de repede îmi vor pieri din minte?

— Foarte adevărat. Bieţii oameni! Nu te poţi gândi la nimic altceva!

— Şi, zău, nu cred că-i voi uita repede, zise Emma, trecând peste gardul scund şi scăriţa care era la capătul potecii înguste şi alunecoase ducând din grădină spre uliţă.

— Nu cred că voi uita, zise, oprindu-se să se mai uite o dată la mizeria care înconjura locul şi să-şi amintească mizeria şi mai mare dinăuntru.

— O, Doamne, nu, zise tovarăşa ei de drum.

Merseră mai departe. Uliţa cotea puţin şi când trecură de cotitură, domnul Elton apăru în faţa lor şi atât de aproape încât Emma abia avu timp să spună:

— Ah, Harriet, iată ceva care o să ne pună la încercare dorinţa de a ne gândi la binele altora; (zâmbind) cred că, la urma urmei, dacă i-a alinat pe cei în suferinţă, caritatea şi-a făcut datoria. Dacă sentimentele noastre faţă de cei oropsiţi se manifestă prin a face tot ceea ce putem pentru ei, restul e romantism curat şi nu mai are rost.

Harriet avu numai timpul să răspundă:

— O, Doamne, da, şi tânărul era deja lângă ele. Totuşi, nevoile şi suferinţele bieţilor oameni fură primul subiect de conversaţie. Şi el dorise să-i viziteze. Dar acum îşi va amâna vizita. Avură totuşi un schimb de păreri cu privire la ce se putea face şi ce trebuia făcut. Apoi, domnul Elton se întoarse din drum pentru a le conduce.

„Să se întâlnească pe acelaşi drum, venind în ajutorul săracilor? Asta va face să crească iubirea amândorura. Nu m-aş mira dacă ar provoca o declaraţie. Aşa ar trebui, dacă n-aş fi eu de faţă. Tare-aş vrea să fiu acum în altă parte.”

Dornică să se îndepărteze cât mai mult de ei, o luă pe o potecă urcând ceva mai sus de drum şi lăsându-i singuri pe uliţa principală. Dar nu trecuseră două minute, că obişnuinţa Harrietei de a fi dependentă şi de a imita o făcu să urce şi ea, şi în curând cei doi erau în spatele Emmei. Asta era prea de tot; se opri imediat, prefăcându-se că are ceva de făcut la şiretul ghetei şi aplecându-se ocupă toată poteca şi-i rugă să meargă mai departe. Numai un minut şi va veni şi ea. Făcură ce li se ceruse, şi în momentul când îşi spunea că se ocupase destul timp de gheată găsi fericitul prilej să mai fie reţinută de una din fetiţele familiei pe care tocmai o vizitase. Fetiţa pornise cu ulcica ei să ia nişte ciorbă de la Hartfield, iar Emma era de-a dreptul încântată: era cât se poate de firesc să meargă cu fetiţa şi să vorbească, să-i pună întrebări, sau, ar fi fost cât se poate de firesc dacă ea nu ar fi avut nici un gând ascuns, în felul acesta, cei doi puteau să înainteze fără a fi obligaţi să o aştepte. Totuşi, îi ajunse din urmă, fără să vrea, pentru că fetiţa mergea repede, iar ei destul de încet şi ea fu cu atât mai îngrijorată cu cât părea a-i fi întrerupt dintr-o conversaţie care-i interesa pe amândoi. Domnul Elton vorbea plin de însufleţire, iar Harriet asculta cu plăcere şi atenţie, iar Emma, care o lăsase pe fetiţă să meargă înainte, se întreba cum să facă să-i mai lase singuri, când amândoi se uitară înapoi să vadă ce e cu ea, şi fu nevoită să li se alăture.

Domnul Elton mai vorbea încă, prins în nişte amănunte interesante, şi se simţi cam dezamăgită când văzu că îi povestea frumoasei lui însoţitoare despre petrecerea de la prietenul său Cole şi că nu va scăpa nici ea de brânza de Stilton, untul, ţelina, sfecla şi tot desertul care fuseseră servite la sus amintita petrecere.

„Asta ar fi dus la ceva mai mult, desigur, se consolă ea, orice poate fi un punct de interes pentru doi îndrăgostiţi şi orice poate servi drept introducere la ceva mai aproape de inimă. Daca-aş fi putut să-i las mai mult singuri!”

Mergeau acum cu toţii liniştiţi, apropiindu-se de casa parohială, când Emma fu cuprinsă brusc de hotărârea ca cel puţin să-i dea Harrietei ocazia să intre, drept care găsi din nou ceva de făcut la gheaţă şi rămase în urmă s-o aranjeze. Apoi rupse şiretul şi, dând dovadă de o mare pricepere, îl aruncă în şanţ. Îi rugă să se oprească şi anunţă că nu poate să facă nimic pentru a fi în stare să meargă mai departe fără dificultate.

— Mi s-a rupt şiretul, zise ea, şi nu ştiu cum o să mă descurc. Sunt un tovarăş de drum cam neplăcut pentru voi doi, dar sper că nu voi fi totdeauna atât de prost echipată. Domnule Elton, mă văd nevoită să vă cer permisiunea să ne oprim la dumneavoastră acasă şi s-o rugăm pe menajeră, poate are o bucată de panglică sau sfoară, orice, să-mi leg gheata!

Domnul Elton începu să radieze de fericire când auzi această propunere şi nimeni nu l-ar fi putut întrece în atenţia şi solicitudinea cu care le conduse în casă, făcând totul ca ele să se simtă bine. Camera în care intrară era cea în care stătea el majoritatea timpului şi avea ferestrele spre stradă; în spatele ei, mai era o cameră cu care comunica. Uşa dintre ele era deschisă şi Emma intră acolo cu menajera pentru a se ocupa amândouă de gheată. Trebuia să lase uşa întredeschisă, aşa cum o găsise, dar ar fi vrut din toată inima ca domnul Elton s-o închidă. Dar domnul Elton n-o închise şi rămase aşa. Spera însă că, făcând-o pe menajeră să vorbească mereu, să-i ofere lui condiţiile de a trece la subiect în camera de alături. Zece minute în şir nu se auzi decât vocea ei. Nu putea prelungi povestea asta la infinit şi fu nevoită să termine cu gheata şi să-şi facă apariţia.

Îndrăgostiţii stăteau împreună la una din ferestre. Aparenţele erau destul de încurajatoare şi Emma simţi satisfacţia de a fi complotat cu succes. Dar nu fusese de ajuns, nu-şi făcuse declaraţia. Fusese foarte drăguţ, încântător. Îi spusese Harrietei că le văzuse trecând şi le urmase dinadins; lăsase să-i scape şi alte aluzii, dar nu spusese nimic serios. „E prudent, foarte prudent, gândi Emma. Înaintează pas cu pas şi nu riscă nimic până nu e sigur.”

Totuşi, deşi nu reuşise cu totul prin stratagema ei ingenioasă, nu putea decât să-şi aducă laude pentru că le dăduse celor doi prilejul să se bucure şi asta va conduce la marele eveniment.