Capitolul L

EMMA INTRA ÎN CASA CU NIŞTE sentimente total deosebite de cele pe care le avea când ieşise. Înainte, abia îndrăznise să spere la puţină alinare a suferinţei, iar acum era tulburată de fiorul fericirii, o asemenea fericire care va fi probabil şi mai mare când fiorul va trece.

Se aşezară la ceai, aceiaşi, în jurul aceleiaşi mese, de câte ori se adunaseră astfel, şi de câte ori îi căzuseră ochii pe aceiaşi arbuşti de pe pajişte şi urmărise efectul minunat al soarelui-apune! Dar niciodată nu fusese într-o asemenea stare de spirit, nici măcar într-una asemănătoare. Îi venea destul de greu să se concentreze pentru a-şi îndeplini îndatoririle obişnuite de gazdă şi chiar pe acelea de fiică.

Bietul domn Woodhouse habar nu avea ce complot împotriva lui se născuse în pieptul aceluia pe care îl primea atât de cordial şi despre care spera cu atâta solicitudine că nu a răcit venind călare. Dacă ar fi văzut inima, n-ar mai fi purtat de grijă plămânilor; dar, fără să-şi închipuie, câtuşi de puţin, răul care îl ameninţa, fără să observe nimic extraordinar pe chipul sau în gesturile lor, le repetă calm ştirile pe care le primise de la domnul Perry şi continuă să vorbească, foarte mulţumit de sine, fără nici cea mai mică bănuială de ce fel de veste ar putea afla de la ei.

Atâta timp cât domnul Knightley rămase la ei, Emma continuă să fie într-o stare febrilă, dar după ce el plecă, începu să fie mai liniştită, mai potolită şi în cursul nopţii de veghe care, desigur, trebuia să plătească pentru o asemenea seară, găsi unul sau chiar două subiecte de meditaţie care o făcură să-şi dea seama că însăşi fericirea ei trebuia să aibă umbre. Tatăl ei şi Harriet. Când era singură, nu putea să nu se gândească la ceea ce li se cuvenea lor şi întrebarea era cum să-i ajute pe fiecare din ei să se împace cu situaţia. Cu privire la tatăl ei, răspunsul veni repede. Nu ştia încă ce-i va cere domnul Knightley, dar, o scurtă dezbatere, şi sufletul ei decise solemn că nu-şi va părăsi tatăl. Plânse chiar că-i trecuse prin cap ideea, ceea ce însemna că păcătuise cu gândul. Atâta timp cât trăia el, vor sta numai logodiţi şi se auto-măgulea la gândul că atunci când va vedea că a scăpat de primejdia de a rămâne fără ea va fi şi mai fericit. Cum s-o consoleze pe Harriet era mai greu de decis; cum să o ferească de o durere inutilă, cum să ajungă la o împăcare posibilă, cum să facă să nu pară duşmanul ei? Asupra acestor puncte, încurcătura şi amărăciunea ei erau peste măsură de mari şi mintea ei trebuia să treacă de fiecare dată prin toate reproşurile amare şi regretele triste care o bântuiau mai rău ca niciodată. Singura hotărâre pe care o putu lua fu aceea de a nu se întâlni deocamdată cu ea şi de a-i comunica ce era nevoie prin scrisori, şi că ar fi extrem de potrivit ca ea să plece pentru moment din Highbury, cel puţin câtăva vreme, şi, făcându-şi un mic plan, hotărî aproape cu precizie că ar fi foarte folositor să capete pentru ea o invitaţie în Brunswick Square. Isabellei îi plăcuse Harriet, şi câteva săptămâni petrecute la Londra o vor amuza cu siguranţă. Nu credea că ar fi străină de firea Harrietei dorinţa de a nu pierde ocazia să vadă ceva nou, străzi şi magazine şi copii. Oricum, va fi o dovadă de atenţie şi bunătate din partea ei, care avea datoria să rezolve totul, o despărţire pentru moment, o amânare a zilei nenorocite când vor fi cu toţii iar împreună.

Se sculă devreme şi îi scrise o scrisoare Harrietei, o ocupaţie după care deveni atât de gravă, aproape tristă, încât domnul Knightley, care apăru la Hartfield la micul dejun, nu sosise deloc prea devreme şi jumătatea de oră pe care o furară spre a străbate aceeaşi cale, literal şi figurat, îi era foarte necesară pentru a o face să-şi revină la starea de fericire din seara trecută.

Nu trecuse mult timp de la plecarea lui, nici pe departe atât de mult încât ea să aibă chef să se gândească la altcineva, când i se aduse o scrisoare de la Randalls, o scrisoare foarte groasă; ghicise ce conţinea şi nu i se părea deloc necesar s-o citească. Acum îl iertase pe Frank Churchill, nu dorea nici o explicaţie, dorea numai să se gândească la ale ei şi nici nu se simţea în stare să înţeleagă ce scria el. Totuşi, trebuia să treacă şi prin asta. Deschise pacheţelul – era exact ce îşi închipuise ea – un bileţel de la doamna Weston, vârât între foile scrisorii lui Frank către doamna Weston.

„Am marea plăcere, draga mea Emma, să-ţi trimit scrisoarea alăturată. Ştiu că te va interesa şi nu mă îndoiesc că va avea un efect minunat. Cred că niciodată nu vom mai avea păreri opuse despre autorul ei, dar nu vreau să te reţin cu o introducere prea lungă. Noi suntem bine. Scrisoarea asta m-a vindecat de toată nervozitatea din ultima vreme. Nu prea mi-a plăcut cum arătai marţi, dar cred că dimineaţa aceea mohorâtă era de vină şi deşi tu nu vrei să recunoşti că poţi fi influenţată de vreme, sunt convinsă că oricine se resimte după un vânt din nord-est. Am fost foarte îngrijorată în privinţa tatălui tău, după furtuna de marţi după-amiază, dar am aflat de la domnul Perry, seara trecută, că nu a răcit. A ta, AW.

„Doamnei Weston Windsor…iulie.

Stimată doamnă. Dacă ieri am reuşit să mă fac înţeles, aşteptaţi probabil această scrisoare. Dar chiar dacă nu vă aşteptaţi să o primiţi, ştiu că va fi citită cu plăcere şi bunăvoinţă.

Dumneavoastră sunteţi bunătatea întruchipată şi cred că va fi nevoie de toată bunătatea dumneavoastră pentru a ierta unele din purtările mele din trecut. Dar am fost iertat chiar şi de aceea care ar fi avut şi mai multe motive să mă respingă – În timp ce scriu, îmi creşte curajul. E foarte greu pentru cei care au de toate să fie modeşti. Am avut atâta succes cerând iertare, în două rânduri, încât sunt în primejdia de a fi prea sigur şi de iertarea dumneavoastră, şi de a acelora dintre prietenii dumneavoastră care au motive să fie supăraţi. Trebuie să încercaţi cu toţii să înţelegeţi situaţia exactă în care mă aflam când am sosit la Randalls: aveam un secret pe care trebuia să-l păstrez în ciuda oricărei întâmplări. Aceasta era realitatea. Drepturile mele de a mă pune într-o situaţie care cerea ascunderea adevărului sunt o altă problemă. Nu le voi discuta aici. Pentru că toate gurile rele îşi vor da seama de ce am fost ispitit să socotesc că am acest drept dacă se vor gândi la o anumită casă de cărămidă roşie şi cu obloane la ferestre din Highbury. N-am îndrăznit s-o cer în căsătorie în mod deschis, greutăţile mele de la Enscombe sunt cunoscute şi nu mai necesită comentarii. Am avut norocul extraordinar să reuşesc, înainte de a ne despărţi la Weymouth, s-o conving pe femeia cu cea mai dreaptă judecată din lume să-i fie milă şi să consimtă la o logodnă secretă. Dacă ar fi refuzat, aş fi înnebunit. Dar la asta veţi spune desigur: Ce sperai când ai făcut asta? La ce te aşteptai? La orice, la tot, la timp, la noroc, la împrejurări, efecte încete, izbucniri neaşteptate, perseverenţă şi oboseală, sănătate şi boală. Se deschideau în faţa mea toate posibilităţile spre bine şi prima împlinire a fost promisiunea ei de a-mi scrie şi a-mi fi credincioasă. Dacă mai doriţi şi alte explicaţii, am onoarea, stimată doamnă, de a fi fiul soţului dumneavoastră şi de a avea avantajul să moştenesc aplecarea sa de a spera spre mai bine, moştenire pe lângă care casele şi pământurile nu fac nici doi bani. Priviţi-mă deci din aceste puncte de vedere în prima mea vizită la Randalls, şi aici sunt conştient de vina mea, pentru că trebuia să fac mai demult această vizită. Dacă vă amintiţi bine, nu am venit decât după ce domnişoara Fairfax a sosit la Highbury şi cum dumneavoastră sunteţi persoana care a avut cel mai mult de suferit din această cauză, mă veţi ierta, cred, imediat, iar în ce-l priveşte pe tata, trebuie să-i aduc aminte că atâta timp cât am lipsit din casa lui mi-am întârziat fericirea de a vă cunoaşte pe dumneavoastră. Purtarea mea, în cele două foarte fericite săptămâni pe care le-am petrecut cu dumneavoastră, nu m-a făcut, sper, vrednic de mustrare, cu excepţia unui singur punct. Şi acum trebuie să ajung la problema principală, la singurul aspect important al purtării mele, în timpul cât am stat la dumneavoastră, asupra căruia am unele temeri şi trebuie să dau unele explicaţii. Faţă de domnişoara Woodhouse am cel mai mare respect şi cea mai caldă prietenie, tata va găsi probabil că ar trebui să adaug şi cea mai profundă părere de rău. Câteva cuvinte care i-au scăpat ieri m-au făcut să aflu părerea lui şi recunosc şi eu că merit multe critici. Purtarea mea faţă de domnişoara Woodhouse arăta mai mult decât ar fi trebuit. Pentru a păstra secretul care îmi era atât de scump, m-am lăsat tentat să duc prea departe intimitatea care s-a născut între noi. Nu pot să neg că, aparent, domnişoara Woodhouse a fost obiectul interesului meu, dar sunt sigur că mă veţi crede când vă spun că dacă n-aş fi fost convins de indiferenţa ei nu m-aş fi lăsat târât de nici o dorinţă egoistă pentru a continua acest joc. Oricât de simpatică Şi încântătoare ar fi domnişoara Woodhouse, nu mi s-a părut niciodată că este o femeie gata să se îndrăgostească şi era cât se poate de departe de orice înclinare de a se îndrăgosti de mine. Aceasta era atât convingerea, cât şi dorinţa mea. Primea atenţiile mele cu un fel de voioşie uşoară, prietenească, binevoitoare, ceea ce era foarte potrivit pentru mine. Mi se părea că ne înţelegem. În relaţia care se stabilise între noi, acestea i se cuveneau şi erau primite ca atare. N-aş putea spune exact dacă domnişoara Woodhouse a început să înţeleagă ce e cu mine încă înainte de trecerea celor două săptămâni. Când am trecut să-mi iau rămas-bun de la ea, mi-aduc aminte că am fost pe punctul de a-i mărturisi adevărul şi atunci mi s-a părut că are unele bănuieli, dar după aceea nu am nici o îndoială că a ghicit despre ce e vorba, cel puţin într-o anumită măsură. Poate nu a înţeles totul, dar, cu ascuţimea spiritului ei, cred că a pătruns o parte din adevăr. Nu am nici o îndoială. Veţi vedea, atunci când vom putea vorbi deschis despre acest subiect, că nu va fi deloc surprinsă. Foarte des m-a făcut să cred asta. Mi-aduc aminte că la bal mi-a spus că datorez recunoştinţă doamnei Elton pentru grija ei faţă de domnişoara Fairfax. Sper că în această versiune, istoria purtării mele faţă de ea va fi admisă cu mai multe circumstanţe atenuante de către dumneavoastră şi tata. Atâta timp cât credeţi că am păcătuit împotriva Emmei Woodhouse, nu merit aşa ceva din partea nici unuia dintre dumneavoastră. Vă rog să mă achitaţi acum pentru vina asta şi să cereţi pentru mine, atunci când va fi posibil, şi o achitare din partea sus-pomenitei Emma Woodhouse, pe care o iubesc ca un frate şi îi doresc din toată inima să se îndrăgostească tot atât de tare şi să fie tot aşa de fericită ca mine. Acum aveţi cheia lucrurilor ciudate pe care le-am spus poate în timpul celor două săptămâni. Inima mea era în Highbury şi dorinţa mea era să ajung acolo cât se putea de des şi fizic, fără să las să se bănuiască nimic. Dacă vă amintiţi unele curiozităţi, daţi-le acum explicaţia cuvenită. Despre pianul care a stârnit atâta vâlvă, cred că e necesar numai să vă spun că domnişoara Fairfax n-a ştiut nimic de cumpărarea lui. N-ar fi admis să i se trimită dacă ar fi avut de ales. Nu găsesc cuvinte să pot descrie, stimată doamnă, delicateţea intenţiilor ei, în tot cursul logodnei.

În curând, sper din toată inima, o veţi cunoaşte la fel de bine ca mine. E în zadar orice cuvânt. Numai apropiindu-vă de ea, o veţi putea cunoaşte şi nu din spusele ei, pentru că nu există o fiinţă pe lume care să-şi ascundă meritele cu bună-ştiinţă ca ea. De când am început această scrisoare, care va fi mai lungă decât am prevăzut, am primit şi veşti de la ea. Spune că o duce bine cu sănătatea, dar cum ea nu se plânge niciodată, nu mă pot baza pe spusele ei. Aş vrea să ştiu părerea dumneavoastră. Ştiu că o veţi vizita în curând. Aşteaptă cu mare emoţie şi teamă această vizită. Poate că aţi făcut-o deja. Scrieţi-mi fără întârziere. Aştept cu nerăbdare o mie de amănunte. Amintiţi-vă ce puţine minute am stat la Randalls şi în ce stare de zăpăceală şi disperare; şi nici acum nu sunt cu mult mai bine, sunt încă nebun de fericire sau de nenorocire. Când mă gândesc de câtă bunătate şi noroc m-am bucurat, cât este de răbdătoare şi minunată, când mă gândesc la generozitatea unchiului meu, sunt nebun de bucurie, dar când îmi amintesc toate încurcăturile pe care i le-am provocat şi ce puţin merit să fiu iertat, sunt nebun de supărare. Ah, numai de-aş putea să o revăd. Dar, deocamdată, nu trebuie să fac nici o propunere în sensul acesta, unchiul a fost prea bun şi nu vreau să abuzez. Trebuie totuşi să mai adaug ceva la scrisoarea asta şi aşa prea lungă. Nu aţi auzit tot ce trebuia să auziţi. Ieri nu puteam să vă dau nici un amănunt, dar bruscheţea şi, într-o măsură, momentul nepotrivit în care totul a ieşit la iveală trebuie explicate, pentru că evenimentul din 26 ale lunii trecute, după cum probabil aţi înţeles, mi-a deschis imediat cele mai fericite perspective; n-aş fi dorit să iau măsuri atât de repede şi am făcut-o numai datorită unor întâmplări excepţionale care îmi arătau că nu mai am nici un minut de pierdut. M-aş fi ferit de ceva făcut cu atâta grabă şi ea probabil ar fi avut aceleaşi scrupule ca şi mine, cu îndoită putere şi fineţe, dar nu aveam de ales.

Angajarea atât de pripită la femeia aceea – aici, stimată doamnă, am fost nevoit să întrerup brusc să mă adun şi să-mi revin. Am făcut o plimbare prin împrejurimi şi sper că acum sunt destul de lucid ca să scriu aşa cum se cuvine restul scrisorii. Este de fapt o amintire foarte umilitoare pentru mine. M-am purtat ruşinos şi acum trebuie să admit că purtările mele faţă de domnişoara W. fiind neplăcute pentru domnişoara F., merită toată indignarea. Ea le-a dezaprobat, ceea ce trebuia să fie destul pentru mine. Nu găsea că argumentul meu relativ la păstrarea secretului era de ajuns. Nu i-a făcut plăcere şi eu am găsit că nu e rezonabil. De mii de ori mi s-a părut că e mult prea scrupuloasă şi prudentă, ceea ce nu era necesar. Mi s-a părut chiar că e rece. Dar avea totdeauna dreptate. Dacă i-aş fi urmat sfatul şi mi-aş fi potolit avânturile, pentru a mă coborî la nivelul pe care ea îl găsea normal, aş fi scăpat de cea mai mare nenorocire din viaţa mea. Ne-am certat. Vă amintiţi dimineaţa pe care am petrecut-o la Donwell? Atunci, orice mică nemulţumire care existase între noi înainte a ajuns la criză. Am întârziat. Am întâlnit-o mergând singură pe jos spre casă şi am vrut să o însoţesc, dar m-a refuzat categoric. Nu mi-a permis sub nici un motiv, ceea ce atunci mi s-a părut fără nici un rost. Acum mi se pare numai o dovadă de discreţie firească. În timp ce eu, pentru a ascunde lumii logodna noastră, făceam pur şi simplu curte unei alte femei, de ce ar fi trebuit ea să accepte propunerea mea şi să facem ceva care ar fi stricat tot. Dacă ne întâlnea cineva pe drumul dintre Donwell şi Highbury am fi putut trezi suspiciuni. Am fost însă destul de nebun ca să nu iau în seamă toate aceste argumente. M-am îndoit de dragostea ei. M-am îndoit încă şi mai mult a doua zi la Box Hill, când, provocată de purtarea mea, de neglijenţa nesuferită şi insolentă pe care i-o arătam şi de devoţiunea mea faţă de domnişoara W., pe care n-ar fi suportat-o nici o femeie cu puţin bun-simţ, a dat glas resentimentelor ei, prin nişte cuvinte care, pentru mine, erau perfect inteligibile. Pe scurt, stimată doamnă, în această ceartă ea nu avea nici o vină, iar eu mă purtasem execrabil. M-am întors chiar în acea seară la Richmond, deşi aş mai fi putut să rămân până a doua zi dimineaţă, numai pentru că eram extrem de supărat pe ea. Chiar atunci, nu am fost atât de nebun să consider că e vorba de ceva ireparabil —, cu timpul trebuia să ne împăcăm. Dar eu eram cel jignit, jignit de răceala ei, şi am plecat cu hotărârea de a aştepta ca ea să facă primul pas. Întotdeauna voi fi fericit că dumneavoastră nu aţi fost la Box Hill. Dacă aţi fi văzut cum m-am purtat acolo, nu pot să-mi închipui că v-aţi mai fi gândit vreodată cu plăcere la mine. Efectul pe care l-a avut asupra ei se vede din hotărârea neîntârziată pe care a luat-o. De îndată ce a aflat că am plecat cu adevărat de la Randalls a acceptat oferta acestei serviabile doamne Elton. Şi fiindcă veni vorba, m-a umplut de ură şi indignare întreaga comportare a acestei doamne faţă de Jane. Nu trebuie să fiu împotriva spiritului îngăduitor al Janei, de pe urma căruia am avut şi eu atât de profitat, dar altfel aş protesta în gura mare împotriva modului în care şi l-a manifestat faţă de această femeie. „Jane”, auzi! Veţi observa că eu încă nu mi-am permis s-o numesc aşa, nici faţă de dumneavoastră. Gândiţi-vă deci ce simţeam eu când îi auzeam pe domnul şi doamna Elton arondându-şi-l unul altuia cu toată vulgaritatea repetiţiilor inutile şi insolenţa închipuitei lor superiorităţi. Aveţi răbdare! Termin îndată. A acceptat această ofertă hotărând să rupă definitiv cu mine şi mi-a scris a doua zi că nu ne vom mai vedea niciodată. Îşi dădea seama că această logodnă este o sursă de regrete şi nenorociri pentru amândoi şi o rupea. Această scrisoare a ajuns la mine chiar în dimineaţa când a murit biata mea mătuşă. Am răspuns în decurs de o oră, dar cum eram foarte zăpăcit şi aveam o mie de treburi pe cap, am pus răspunsul în sertarul biroului meu, în loc să-l trimit împreună cu celelalte scrisori, şi eu, găsind că am scris destul, deşi erau numai câteva rânduri, ca ea să fie mulţumită, mă simţeam cât se poate de uşurat. Am fost puţin dezamăgit că nu-mi răspunde imediat, dar i-am găsit scuze şi eram oricum prea ocupat şi – pot oare să adaug – optimist, pentru a-i căuta nod în papură. Ne-am dus la Windsor şi după două zile am primit de la ea un pachet care conţinea toate scrisorile mele şi, în acelaşi timp, o scrisorică a ei, în care îşi exprima surpriza ei extremă că nu a primit nici cel mai mic răspuns la ultima ei scrisoare şi adăugând că, tăcerea cu privire la un asemenea subiect nu poate fi interpretat decât într-un singur fel şi că fiind probabil de dorit pentru fiecare să se clarifice totul cât mai repede, îmi trimitea printr-un mesager sigur toate scrisorile şi mă ruga, dacă nu puteam să i le trimit şi eu pe ale ei la Highbury în decurs de o săptămână, atunci să i le trimit pe adresa… pe scurt, adresa doamnei Smalldridge de lângă Bristol îmi sărea în ochi. Ştiam numele, locul, ştiam totul şi dintr-o dată mi-am dat seama ce a făcut.

Cunoşteam bine caracterul ei hotărât, şi faptul că în scrisoarea precedentă păstrase secrete aceste planuri dovedea extrem de multă delicateţe. Pentru nimic în lume nu voia să pară că mă ameninţă. Imaginaţi-vă şocul, imaginaţi-vă cum, până când mi-am descoperit vina mea, am blestemat poşta! Ce era de făcut? Un singur lucru: trebuia să-i vorbesc unchiului meu. Fără îngăduinţa lui nu puteam spera că voi fi din nou ascultat. Am vorbit, împrejurările îmi erau favorabile, evenimentul recent i-a mai potolit îngâmfarea şi, mai curând decât mi-am închipuit, se împăcase pe de-a întregul cu situaţia şi în cele din urmă mi-a spus, bietul om, cu un oftat adânc, că-mi doreşte să găsesc în căsnicie tot atâta fericire cât a găsit el. Eu ştiam că fericirea mea va fi de altă natură. Vă e poate milă de mine pentru ce am simţit când i-am vorbit, pentru emoţia mea, când totul era în joc? Nu trebuie să vă fie, păstraţi-vă compasiunea pentru momentul venirii mele la High-”bury, când am văzut cât de bolnavă era din cauza mea, când am „văzut ce palidă şi ce tristă era. Am ajuns la Highbury la vremea când, din câte ştiam, ea trebuia să fi terminat micul dejun şi aveam şanse s-o găsesc singură. Nu am fost dezamăgit şi, în fine, nu am fost dezamăgit nici în ce priveşte scopul vizitei mele. A trebuit s-o conving, să-i risipesc îndoielile şi supărarea. Dar am reuşit, ne-am împăcat şi ne iubim mai mult ca niciodată şi niciodată nu va mai fi nici un motiv de supărare între noi. Acum, stimată doamnă, voi încheia, dar nu am putut face asta mai devreme. Mii de mulţumiri pentru bunătatea pe care mi-aţi arătat-o şi zeci de mii pentru atenţia pe care inima dumneavoastră bună vă va face să i-o arătaţi ei. Dacă, într-un fel, vi se pare că sunt mai fericit decât merit, sunt „de acord cu dumneavoastră. Domnişoara W. mă numeşte copilul norocului. Sper că are dreptate. Într-o privinţă, norocul meu e neîndoielnic şi anume pentru aceea că mă pot numi recunoscătorul Şi afectuosul dumneavoastră fiu, F. C. Weston Churchill”