Capitolul XLIX

VREMEA CONTINUA SA FIE LA FEL în cea mai mare parte a dimineţii următoare şi aceeaşi singurătate şi melancolie păreau să domnească la Hartfield; dar după-amiază se însenină, vântul îşi schimbă direcţia şi deveni mai blând, norii se risipiră, răsări soarele, era din nou vară.

Însufleţită de nerăbdarea pe care ţi-o dă o asemenea schimbare, Emma se hotărî să iasă imediat. Niciodată nu o atrăseseră mai mult priveliştea minunată, mirosul, sentimentul că toată natura e împăcată, caldă, strălucitoare, după furtună. Tânjea după seninătatea sufletului pe care toate acestea o puteau aduce şi când domnul Perry, care avea o după-amiază liberă, sosi cu scopul de a dedica acest timp tatălui ei, nu mai pierdu nici un minut şi se grăbi spre boschete. Acolo, cu mintea împrospătată şi gândurile puţin mai uşurate, făcu câteva ocoluri, după care îl văzu pe domnul Knightley intrând pe poarta de la grădină şi îndreptându-se către ea. Abia acum afla că el se întorsese de la Londra. Se gândise la el câteva clipe înainte, socotindu-l, fără putinţă de îndoială, la şaisprezece mile depărtare. Nu avu timp decât să-şi ordoneze la repezeală gândurile. Trebuie să fie liniştită, potolită. Saluturile fură schimbate cu mult calm şi reţinere din partea fiecăruia din ei. Ea întrebă despre prietenii comuni, toţi făceau foarte bine. Când plecase? Dimineaţă, nu mai devreme. Probabil a călătorit prin ploaie. Da. Voia să se plimbe.cu ea, după cum îşi dădu seama. „Aruncase o privire în sufragerie şi văzând că nu e nevoie de el acolo, preferase să iasă”. Se gândi că el nu părea să fie şi să vorbească prea vesel şi prima cauză posibilă care îi veni în minte, datorită temerilor ei, fu aceea că i-ar fi comunicat intenţiile fratelui său şi era îndurerat de felul în care fuseseră primite.

Se plimbaseră împreună. El tăcea. Ei i se părea că o priveşte des şi încearcă să-i vadă faţa mai mult decât ar fi vrut ea. Gândul acesta îi produse o nouă spaimă. Poate dorea să-i vorbească de iubirea lui pentru Harriet, poate aşteaptă o încurajare ca să înceapă, a, nu se simţea în stare, nu-i stătea în putinţă să deschidă un asemenea subiect. Trebuia să facă totul singur. Totuşi, ea nu putea să suporte liniştea. Pentru el era ceva cu totul nefiresc. Medita, se hotărî şi, încercând să zâmbească, începu:

— Am veşti pentru dumneata, acum că te-ai întors. Poate o să te surprindă.

— Da, ai veşti? zise el liniştit şi uitându-se la ea. Ce fel de veşti?

— Veşti dintre cele mai bune – o nuntă!

După ce aşteptă o clipă, ca şi când ar fi vrut să fie sigur că ea nu vrea să mai adauge nimic, răspunse:

— Dacă vorbeşti despre domnişoara Fairfax şi Frank Churchill, am auzit deja.

— Cum e posibil? strigă Emma, întorcându-şi obrajii aprinşi către el, pentru că în timp ce vorbea îi trecu prin cap că el a trecut poate pe la doamna Goddard în drum.

— Domnul Weston mi-a trimis câteva rânduri despre nişte probleme ale parohiei azi-dimineaţă şi la sfârşit îmi povestea pe scurt cum s-a întâmplat.

Emma era foarte uşurată şi în curând fu în stare să spună, ceva mai stăpânită:

— Dumneata ai fost probabil mai puţin surprins decât oricare dintre noi, pentru că aveai unele bănuieli. Am şi uitat că o dată ai vrut să-mi atragi atenţia. Îmi pare rău că n-am vrut să te ascult (cu vocea coborâtă şi oftând din greu), se pare că sunt sortită să mă înşel.

O clipă sau două, niciunul din ei nu zise nimic şi ea nu bănuia deloc că i-ar fi stârnit în mod special interesul, când se pomeni că el îi ia braţul şi-l duce la inimă şi-l auzi spunând, cu voce joasă, cu un ton care dovedea profunzimea sentimentelor lui:

— Timpul, draga mea Emma, timpul va vindeca această rană! Judecata ta clară, străduinţele pentru binele tatălui tău – ştiu că te vei stăpâni. Îi strânse din nou braţul şi adăugă cu o voce şi mai tristă şi supusă: Sentimentele mele de caldă prietenie – sunt indignat – ticălosul ăsta ordinar! Şi apoi cu un ton mai ferm, mai tare: Va pleca, vor pleca amândoi în Yorkshire. Îmi pare rău pentru ea, merita o soartă mai bună!

Emma îl înţelese de îndată ce-şi reveni din tulburarea pe care i-o dădea plăcerea şi, mişcată de atenţia tandră pe care i-o arăta, răspunse:

— Eşti foarte drăguţ, dar greşeşti şi trebuie să-ţi spun care e adevărul. Nu am nevoie de asemenea compătimiri. Orbirea mea cu privire la ceea ce se petrecea m-a făcut să mă port cu ei într-un fel de care îmi e ruşine şi m-am lăsat prosteşte ispitită să spun şi să fac unele lucruri care mă pot expune la multe presupuneri neplăcute, dar nu am alte motive să-mi pară rău că n-am ştiut mai devreme secretul.

— Emma! strigă el, uitându-se la ea plin de nerăbdare, într-adevăr, dar apoi se controla. Nu, nu, înţeleg, iartă-mă! Ce bine îmi pare că îmi poţi spune măcar atât. Nu-l regreţi, într-adevăr? Şi sper că nu va trece mult şi vei recunoaşte asta nu numai cu mintea, dar şi cu inima. Ce noroc că te-ai desprins din hăţişul unor asemenea sentimente. Niciodată n-am putut, trebuie să mărturisesc, să-mi dau seama, după purtarea ta, în ce măsură eşti îndrăgostită. Eram sigur numai că-l preferi, ceea ce, după mine, el nu merita deloc. Face de ruşine numele de om! Şi va fi răsplătit cu o femeie atât de drăguţă! Jane, Jane, vei fi o nenorocită!

— Domnule Knightley, zise Emma, încercând să pară veselă, dar destul de încurcată. Sunt într-o situaţie nemaipomenită! Zău, nu te pot lăsa să continui cu greşeala asta şi, totuşi, poate purtările mele au dat o asemenea impresie. Am destule motive să-mi fie ruşine, pentru că, trebuie să mărturisesc, nu am fost niciodată îndrăgostită de persoana de care vorbim. Simt ruşinea pe care, în mod firesc, ar simţi-o o femeie mărturisind contrariul.

El ascultă în perfectă linişte. Ea ar fi dorit ca el să-i vorbească, dar nu voia. Înţelese că trebuie să spună mai mult ca să aibă dreptul la clemenţa lui, dar era destul de greu să fie nevoită să se înjosească şi mai mult în ochii lui. Totuşi, continuă:

— Se pot spune prea puţine în apărarea purtării mele, am fost tentată de atenţiile lui şi mi-am permis să par încântată de ele. Probabil că asta e poveste veche, se întâmpla oricui şi li s-a întâmplat la sute de femei şi, totuşi, nu e o scuză pentru mine, care am pretenţii la inteligenţă. Au fost multe împrejurări care au sporit tentaţia. Era fiul domnului Weston, venea mereu pe aici, mi se părea totdeauna simpatic şi, pe scurt (cu un oftat), să nu mai înşir atâtea cauze, toate se reduc în cele din urmă la un singur lucru, vanitatea mea a fost măgulită şi i-am permis toate atenţiile. În ultima vreme încoace, mi s-a părut că ele nu înseamnă nimic. Le găseam ca pe un obicei, ca pe un truc, nimic care să ceară din partea mea seriozitate. Mi-a impus cochetăria, dar nu m-a lovit. N-am fost niciodată îndrăgostită de el. Şi acum îi înţeleg destul de bine purtarea. N-a dorit niciodată ca eu să mă îndrăgostesc de el. Era numai o perdea, dorea să-şi ascundă sentimentele afişând altele – şi nimeni, cu siguranţă, nu putea fi atât de orbit ca mine – numai că eu nu am fost orbită, asta a fost norocul meu, că, pe scurt, într-un fel sau altul, am scăpat.

Spera că i se va răspunde acum – câteva cuvinte să spună că purtarea ei era cel puţin inteligibilă, dar el tăcea şi după câte vedea ea, căzuse pe gânduri. În cele din urmă, pe un ton mai stăpânit, ca de obicei, zise:

— N-am avut niciodată o părere bună despre Frank Churchill. Dar pot presupune totuşi că e posibil să-l fi subapreciat. Nu l-am cunoscut prea bine. Şi chiar dacă nu l-am subestimat până acum, poate va fi un băiat bun, cu o asemenea femeie are toate şansele. N-am nici un motiv să-i vreau răul şi de dragul celei a cărei fericire depinde acum de el, de caracterul şi purtarea lui, voi dori desigur să fie un om destoinic.

— N-am nici o îndoială că vor fi fericiţi împreună zise Emma. Cred că se iubesc mult şi sincer unul pe celălalt.

— E un bărbat norocos, zise domnul Knightley cu tărie. Aşa de tânăr, douăzeci şi trei de ani, o vârstă când, dacă un bărbat îşi alege soţia, alege greşit, şi el, la douăzeci şi trei de ani, să tragă un asemenea loz! Ce mulţi ani de fericire, după toate socotelile omeneşti, îi stau în faţă! Să aibă dragostea unei asemenea femei, şi o dragoste dezinteresată, pentru că, oricum, caracterul domnişoarei Fairfax e o garanţie pentru asta; totul e în favoarea lui – o egalitate perfectă, vreau să spun, în ce priveşte societatea şi obiceiurile şi bunele maniere, care au mare importanţă. Sunt egali din toate punctele de vedere în afară de unul, şi acela, din moment ce puritatea sufletului ei e neîndoielnică, îi va mări lui fericirea, pentru că poate să-i ofere singurul lucru de care ea duce lipsă. Un bărbat vrea întotdeauna să-i ofere unei femei o casă mai bună decât cea pe care ea o părăseşte şi cel care poate, fără a se îndoi de consideraţia ei, trebuie, după părerea mea, să fie cel mai fericit dintre muritori. Frank Churchill este fără îndoială favoritul soartei. Totul se termină cu bine pentru el. Întâlneşte o tânără la băi, îi câştigă dragostea, nici nu-i pasă că o supără prin neglijenţa lui şi dacă toată familia i-ar fi căutat o soţie perfectă, nimeni n-ar fi găsit una mai bună. Mătuşa îi stă în cale, mătuşa moare. El nu are altceva de făcut decât să vorbească. Prietenii lui sunt gata să-l ajute să-şi câştige fericirea. S-a purtat urât cu toată lumea şi toţi sunt încântaţi să-l ierte. E norocos, zău aşa.

— Vorbeşti de parcă l-ai invidia!

— Şi chiar îl invidiez, Emma. Într-o privinţă îl invidiez.

Emma nu mai putea spune nimic. Păreau să se afle la jumătate de propoziţie de Harriet şi dorinţa ei imediată era să evite subiectul pe cât posibil. Îşi făcu un plan: va vorbi despre ceva cu totul diferit – de copiii din Brunswick Square – şi îşi trase răsuflarea ca să înceapă, când domnul Knightley o făcu să tresară spu-nând:

— Nu vrei să mă întrebi de ce îl invidiez. Eşti hotărâtă, după câte văd, să nu arăţi nici un fel de curiozitate. Eşti înţeleaptă, dar eu nu pot fi înţelept. Emma, îţi voi spune ceea ce te fereşti să întrebi, chiar dacă în clipa următoare voi regreta.

— Ah, atunci nu spune, nu spune! zise ea cu grabă. Mai stai un timp, gândeşte-te, nu face ceva ireparabil!

— Mulţumesc, zise el cu un ton de mare umilinţă şi nu mai rosti nici o silabă.

Emma nu putea suporta să-l facă să sufere. Dorea să-i mărturisească – poate s-o şi consulte – oricât ar costa-o, va asculta. Poate îl ajută să ia o hotărâre sau să se împace cu ideea, ea ar putea să-i aducă îndreptăţite laude Harrietei sau, înfăţişându-i avantajele independenţei lui, îl va scăpa de starea asta de nehotărâre care trebuie să fie mai insuportabilă decât orice altă alternativă, pentru un spirit ca al lui. Ajunseseră în faţa casei.

— Intri, presupun, zise el.

— Nu, zise Emma, a cărei hotărâre era întărită de amărăciunea din glasul lui. Mi-ar plăcea să mai fac un ocol. Domnul Perry n-a plecat.

Şi, după ce continuară să meargă câţiva paşi, ea adăugă:

— Te-am oprit fără milă, domnule Knightley, tocmai acum, şi mi-e teamă că asta te face să suferi. Dar dacă ai vreo dorinţă să-mi vorbeşti deschis, ca unei prietene, sau să-mi ceri părerea asupra a ceva ce ai în vedere, zău, poţi s-o faci! Ascult tot ce vei dori şi îţi voi spune exact ce gândesc.

— Ca unei prietene, Emma, repetă domnul Knightley, ăsta, mi-e teamă, e un cuvânt… Nu, nu doresc nimic! Ba da, de ce să şovăi? Am mers prea departe ca să mă mai ascund. Emma, accept oferta ta, oricât ar părea de ciudat, o accept şi mă adresez ţie ca unei prietene. Spune-mi atunci, nu am chiar nici o şansă?

Se opri, plin de seriozitate, să vadă ce efect are întrebarea şi expresia din ochi lui o copleşi.

— Draga mea Emma, zise el, pentru că totdeauna vei fi cea mai dragă, orice s-ar întâmpla acum, draga, iubita mea Emma, Spune-mi odată! Spune nu dacă aşa trebuie. Ea nu putea spune realmente nimic.

— Taci, strigă el agitat, tăcere absolută, deocamdată nu-ţi cer mai mult!

Emma era gata să se lase copleşită de tulburarea acelei clipe, groaza de a fi trezită din cel mai fericit vis era probabil sentimentul predominant.

— Nu pot să-ţi ţin discursuri, Emma, reluă el, nu mult după ceea şi cu un ton de atât de sinceră, decisă şi limpede duioşie, încât nu putea să nu convingă. Dacă te-aş iubi mai puţin, aş putea să-ţi vorbesc mai mult. Dar tu mă cunoşti! Nu vei auzi decât adevărul de la mine. Te-am învinuit şi ţi-am făcut morală şi ai răbdat cum n-ar fi răbdat nici o femeie din Anglia. Suportă adevărul.acum, aşa cum ai suportat reproşurile. Modul în care l-am mărturisit nu este poate cel mai fericit. Dumnezeu ştie, ca îndrăgostit m-am arătat foarte indiferent. Dar tu mă înţelegi. Da, vezi, îmi înţelegi sentimentele şi le vei răspunde, dacă poţi. Acum vreau numai să aud, să-ţi aud numai o dată glasul.

În timp ce el vorbea, mintea Emmei era foarte activă şi cu uimitoarea ei viteză putuse, deşi nu pierdea nici un cuvânt, să înţeleagă tot adevărul, adevărat, să vadă că speranţele Harrietei erau cu totul neîntemeiate, o greşeală, o iluzie la fel de completă ca ale ei, că Harriet nu însemna nimic pentru el, că ea însemna totul, că tot ce spusese ea gândindu-se la Harriet fusese luat drept expresia sentimentelor ei şi că tulburarea ei, îndoielile ei, descurajarea ei fuseseră socotite ca o încercare de a-l descuraja pe el. Şi era momentul nu numai să devină convinsă de asta şi să se bucure de flacăra fericirii viitoare, dar şi să se înveselească la gândul că secretul Harrietei nu-i scăpase şi să hotărască să nu-l trădeze nici de acum înainte. Era unicul serviciu pe care-l putea face acum bietei sale prietene – căci eroismul sentimental care ar fi îndemnat-o să-l convingă pe el să-şi transfere sentimentele asupra Harrietei, ea fiind indiscutabil cea mai merituoasă dintre ele două, sau chiar sublimul mai simplu al deciziei de a-l refuza imediat, pentru totdeauna, fără a-i explica motivul – acela că nu se putea însura cu amândouă – Îi lipseau Emmei cu desăvârşire. Simţea pentru Harriet durere şi remuşcare, dar nici un avânt de nebunie generoasă, care să se împotrivească la tot ce era probabil şi rezonabil nu-i trecu prin minte. Îşi îndrumase prietena pe căi greşite şi totdeauna îşi va reproşa asta, dar judecata ei avea o putere egală cu cea a sentimentelor, o putere pe care o avusese întotdeauna şi dezaproba căsătoria lui în condiţii care l-ar fi înjosit. Drumul ales de ea era limpede, deşi nu la fel de neted. Vorbi, deci, aşa cum fusese rugată. Ce spunea? Exact ceea ce trebuie. Ceea ce o doamnă răspunde în astfel de situaţii. Spuse destul ca să-i arate că nu trebuie să dispere şi să-l facă să mai spună el ceva. Îl disperase la un moment dat, primise un atare îndemn să fie prudent şi să tacă, încât i se zdrobise orice speranţă – ea începuse prin a refuza să-l asculte. Schimbarea a fost probabil cam bruscă, propunerea ei de a mai face un ocol, reluarea conversaţiei căreia abia îi pusese capăt, puteau fi considerate cam ieşite din comun, îşi dădea seama de inconsecvenţa purtării ei, dar domnul Knightley fusese atât de drăguţ să se împace cu asta şi să nu caute o explicaţie.

Rar, foarte rar, mărturisirile oamenilor sunt pe de-a întregul adevărate. Rar se întâmpla ca vreun mic amănunt să nu fie ascuns sau înţeles greşit; dar când, ca în cazul de faţă, deşi comportamentul este înţeles greşit, sentimentele sunt clare, aceste amănunte, nu mai contează. Domnul Knightley nu-i putea cere Emmei să} aibă o inimă prea îngăduitoare sau să fie şi mai mult înclinată să o accepte pe a sa.

De fapt, nici nu bănuia influenţa pe care o avea asupra ei. O urmase în plimbarea prin boschete fără nici un gând de a încerca ceva. Venise neliniştit, să vadă cum a reacţionat ea la vestea logodnei lui Frank Churchill, fără nici un scop egoist, nici un fel de scop, în afară de a se strădui, dacă ea îşi deschidea inima, s-o mân-gâie sau s-o sfătuiască. Restul se petrecuse sub impulsul momentului, fusese efectul imediat a ceea ce auzise asupra sentimentelor lui. Era minunat să fie sigur că ea nu e îndrăgostită de Frank Churchill, că inima ei nu fusese legată niciodată de acesta, şi siguranţa asta dăduse naştere speranţei că, în timp, îi va putea câştiga afecţiunea – dar deocamdată nu spera nimic – aspirase numai, într-o clipă când dorinţa îi copleşise raţiunea, la îngăduinţă din partea ei să nu-i interzică să încerce a-i câştiga dragostea. Speranţele mai înalte, care i se treziseră treptat, erau cu atât mai minunate. Dragostea pe care el ceruse îngăduinţa s-o trezească era de acum a lui. Într-o jumătate de oră trecuse de la o stare de spirit de-a dreptul disperată la ceva care semăna atât de mult cu fericirea perfectă, încât nu se putea numi altfel.

Schimbarea suferită de ea era la fel de mare. Această jumătate de oră dăruise fiecăruia din ei nepreţuita certitudine că e iubit, îi scăpase în aceeaşi măsură de neştiinţă, gelozie, tristeţe. Din partea lui, gelozia dura de multă vreme, de când sosise, sau chiar de când începuse să fie aşteptat Frank Churchill cam în acelaşi timp, un sentiment făcându-l probabil să-şi dea seama de existenţa celuilalt. Tocmai datorită geloziei faţă de Frank Churchill plecase la oraş. Petrecerea de la Box Hill îl hotărâse să plece. Voia să fie scutit de a mai fi martorul îngăduinţei şi încurajării faţă de asemenea atenţii. Plecase ca să înveţe să fie indiferent, dar nu se dusese într-un loc potrivit. Era prea multă fericire casnică în casa fratelui său, femeia era într-o lumină prea bună acolo. Isabella semăna prea mult cu Emma, diferind doar prin inferioritatea ei izbitoare, care îl făcea numai să-şi amintească strălucirea celeilalte, aşa încât, oricât ar fi stat de mult, tot nu s-ar fi vindecat. Stătuse totuşi, hotărât, zi după zi, până când, cu poşta de dimineaţă. aflase despre povestea Janei Fairfax. Apoi, odată cu bucuria pe care trebuia să o simtă, ba, pe care o şi simţea fără remuşcări, căci nu i se păruse niciodată că Frank Churchill ar merita-o pe Emma, se născuse atât de multă grijă plină de tandreţe, atâta teamă şi nelinişte pentru ea, încât nu mai putuse rămâne. Plecase acasă călare, prin ploaie, şi imediat după masă pornise pe jos la Hartfield, să vadă cum cea mai dulce dintre făpturi, bună şi fără cusur, în ciuda cusururilor ei, suporta descoperirea.

O găsise agitată şi melancolică. Frank Churchill era un ticălos. O auzi spunându-i că nu-l iubise niciodată. Caracterul lui Frank Churchill nu era deznădăjduit de rău. Când se întoarseră în casă, Emma era a lui, îi dăduse mâna şi cuvântul ei şi dacă atunci s-ar fi gândit la Frank Churchill l-ar fi găsit un băiat chiar foarte bun.