Capitolul LI

ACEASTA SCRISOARE TREBUIA SĂ-ŞI găsească drum spre inima Emmei. Fu nevoită, în ciuda hotărârii ei anterioare de a nu admite asta, să-i acorde tot interesul pe care-l prevăzuse doamna Weston. De îndată ce ajunsese la numele ei scrisoarea devenise irezistibilă, fiecare rând referitor la ea era interesant şi aproape toate erau măgulitoare. Şi, când această vraja încetă, subiectul continuă să fie interesant prin faptul că ea îşi recăpătase stima pentru autorul ei şi simţea chiar o atracţie, pe care orice imagine a iubirii i-o putea provoca în aceste clipe. Nu se opri decât la sfârşit şi deşi nu putea să nu-şi dea seama că el greşise, totuşi socotea că greşise mai puţin decât crezuse ea şi oricum suferise şi el şi regreta destul de mult şi îi era recunoscător doamnei Weston şi era atât de îndrăgostit de domnişoara Fairfax şi ea era atât de fericită, încât nu putea să fie severă şi dacă, în acel moment el ar fi intrat în cameră, ea ar fi dat mâna cu el din toată inima, ca totdeauna.

Găsi scrisoarea atât de bună, încât atunci când sosi domnul Knightley îl rugă şi pe el s-o citească. Era sigură că doamna Weston dorea să fie comunicată mai ales unuia ca domnul Knightley, care condamnase cu atâta tărie purtarea lui Frank.

— M-aş bucura s-o frunzăresc, zise el, dar pare foarte lungă O iau cu mine pentru deseară.

Dar asta nu se putea. Domnul Weston urma să treacă spre seară şi trebuia să i-o înapoieze.

— Mi-ar plăcea mai mult să stau de vorbă cu tine, dar scrisoarea merită interes, aşa că o voi citi.

Începu să citească şi se opri totuşi, aproape imediat, ca să spună:

— Dacă mi S-ar fi oferit scrisorile acestui domn către mama lui adoptivă, acum câteva luni, Emma, nu le-aş fi luat în mână cu atâta calm.

Continuă puţin, citind numai pentru el, şi apoi, cu un zâmbet observă:

— Hm, o introducere plină de complimente, dar ăsta e genul lui. Stilul unuia nu poate deveni regula altuia. Să nu fim prea severi!

— E firesc din partea mea, adăugă el nu mult după aceea, să-mi spun părerea cu voce tare în timp ce citesc. Dacă fac asta mă simt mai aproape de tine. N-o să-mi ia prea mult timp, dar dacă nu-ţi place…

— Ba da, îmi place, cum să nu!

Domnul Knightley reveni la citirea scrisorii cu mai multă vioiciune.

— Aici tratează cam uşor povestea cu ispita. Ştie că nu are dreptate şi nu are nici un argument rezonabil. Prost! N-ar fi trebuit să se logodească! „Firea tatălui său”! E nedrept totuşi cu tatăl său. Temperamentul aprins al domnului Weston i-a prins bine în toate strădaniile lui juste şi vrednice de toată lauda. Dar domnul Weston a muncit pentru ce a câştigat, n-a avut totul dintr-o dată. Foarte adevărat, n-a venit încoace până n-a sosit domnişoara Fairfax.

— N-am uitat, zise Emma, cât de sigur erai că ar fi putut să vină mai devreme dacă ar fi vrut. Foarte drăguţ din partea dumitale că sari peste asta, dar ai avut perfectă dreptate.

— Nu eram cu totul imparţial în părerea mea, Emma, cred totuşi că şi fără să fi fost vorba de tine, tot n-aş fi avut încredere în el.

Când ajunse la „domnişoara Woodhouse”, fu nevoit să citească rar, tot pasajul, tot ce se referea la ea, zâmbind, privind, dând din cap, cu un cuvânt de aprobare sau de dezaprobare, sau numai cu dragoste, după cum cerea subiectul, încheind totuşi serios şi după o lungă reflecţie astfel:

— Foarte rău, deşi ar fi putut fi şi mai rău. S-a jucat cu focul. Datorează prea mult întâmplării, pentru a fi absolvit de orice vină. N-are dreptul să-şi judece singur purtarea faţă de tine. S-a lăsat mereu înşelat de propriile lui dorinţe şi puţin i-a păsat de tot în afară de binele lui. Să-şi închipuie că tu i-ai ghicit secretul! Destul de firesc – mintea lui era plină de atâtea intrigi încât credea că se întâmplă acelaşi lucru şi cu alţii. Mister, rafinament, cum se perverteşte raţiunea la modul ăsta! Dragă Emma, nu servesc oare toate acestea la a ne arăta frumuseţea adevărului şi sincerităţii în relaţiile dintre noi doi?

Emma fu de acord şi roşi cu gândul la Harriet, despre a cărei situaţie nu putea să dea o explicaţie sinceră.

— Continuă, zise ea.

El continuă, dar curând se opri din nou pentru a spune:

— Pianul, ah, asta a fost fapta unui băiat foarte tânăr, prea tânăr ca să se gândească la inconvenientele care ar fi putut fi mai mari decât plăcerea. Aşa ceva face numai un băieţandru! Nu pot sa înţeleg dorinţa unui bărbat de a-i da unei femei o dovadă de dragoste de care ştie că ea s-ar putea dispensa, şi el ştia bine că ea s-ar fi împotrivit trimiterii instrumentului dacă ar fi putut.

După aceasta, continuă o vreme fără să se mai oprească. Mărturisirea lui Frank Churchill că se purtase ruşinos, fu primul lucru care îl făcu să se oprească mai mult.

— Sunt perfect de acord cu dumneata, domnule, remarca el atunci. Te-ai purtat chiar foarte ruşinos. N-ai scris niciodată un rând mai plin de adevăr. Şi, după ce parcurse pasajul următor, despre motivul certei lor şi despre faptul că el continuase să se poarte exact pe dos decât îi dicta simţul de dreptate al Janei, făcu o pauză mai mare şi zise:

— Asta e foarte rău. O convinsese ca de dragul lui să se pună într-o situaţie extrem de dificilă şi stânjenitoare şi ar fi trebuit să fie prima lui preocupare să o scutească de orice suferinţă inutilă. Probabil că ea avea mult mai mult de înfruntat pentru a putea purta corespondenţă decât avea el. Ar fi trebuit să accepte şi unele scrupule fără nici un rost, dar ale ei erau toate îndreptăţite. Trebuie să considerăm că ea are o singură vină, aceea de a fi consimţit să se logodească, pentru a suporta asta se simţea probabil mereu pedepsită.

Emma ştia că acum se apropia pasajul cu Box Hill şi începu să nu se mai simtă în largul ei. Şi purtarea ei fusese necuviincioasă! Îi era atât de ruşine şi de frică de privirea lui!

Totuşi, el citi totul încet, atent şi fără nici cea mai mică remarcă şi în afară de o privire scurtă pe care i-o aruncă şi o retrase imediat, de teamă să nu-i provoace remuşcări, nu păru să-şi amintească deloc despre Box Hill.

— Fără îndoială, are dreptate în privinţa delicateţii bunilor noştri prieteni, domnul şi doamna Elton, fu observaţia următoare, sentimentele lui sunt absolut fireşti! Ce? Chiar hotărâse so rupă definitiv cu el? îşi dădea seama că logodna e o sursă de regrete şi nenorociri pentru amândoi şi o rupea. Asta arată care era părerea ei despre purtarea lui. Ei, bine, cred că el e nemaipomenit…

— Nu, nu, citeşte mai departe. Vei vedea ce mult a suferit şi el.

— Sper că a suferit, răspunse domnul Knightley, rece şi apoi, reluând scrisoarea:

— Smalldridge”! Ce înseamnă asta? Ce e asta?

— Se angajase ca guvernantă la copiii doamnei Smalldridge, o scumpă prietenă a doamnei Elton, o vecină de la Maple Grove, şi, apropo, nu ştiu, zău, cum suportă doamna Elton dezamăgirea!

— Dragă Emma, dacă tot m-ai pus să citesc, taci cel puţin din gură. Nu vreau să aud nimic nici despre doamna Elton. Nu mai am decât o pagină. Termin imediat. Ce scrisoare a mai scris şi ăsta!

— Aş vrea să ai mai multă bunăvoinţă când citeşti.

— Ei, e ceva suflet aici. Pare într-adevăr să fi suferit când a văzut cât e de bolnavă. Desigur, nu e nici o îndoială că o iubeşte.

„Ne iubim mai mult ca niciodată”. Sper că va fi multă vreme, conştient de valoarea unei asemenea împăcări. E foarte darnic cu mulţumirile, mii, zeci de mii. „Mai fericit decât merit”, dovedeşte că se cunoaşte pe sine. „Domnişoara Woodhouse mă numeşte copilul norocului”. Erau exact cuvintele domnişoarei Woodhouse, nu-i aşa.? Frumoasă încheiere! Şi gata scrisoarea! „Copilul norocului!”

Aşa l-ai numit tu?

— Nu pari să fii la fel de mulţumit ca mine de scrisoarea asta. Totuşi, trebuie cel puţin eu să sper că vei avea acum o părere mai bună despre el. Sper că l-a mai înălţat în ochii dumitale!

— Da, desigur. A făcut multe greşeli, greşeala de a nu se gândi la alţii şi în general de a nu se gândi prea mult. Şi sunt perfect de acord cu el că probabil va fi mai fericit decât merită.

Totuşi, cum e, fără îndoială, foarte îndrăgostit de domnişoara Fairfax şi putem spera că în curând va avea avantajul de a fi mereu în preajma ei, sunt gata să cred că va face progrese şi că Va învăţa de la ea ce înseamnă statornicia şi delicateţea. Şi acum, vreau să vorbesc despre altceva. Mă interesează într-atâta soarta unei persoane, încât nu mă pot gândi la Frank Churchill. De când am plecat, azi-dimineaţă, mintea mea e chinuită de o problemă.

Problema fu expusă într-o engleză simplă, neafectată, limba unui gentleman, o limbă pe care domnul Knightley o folosea chiar:faţă de femeia de care era îndrăgostit: cum ar putea să-i ceară să se căsătorească cu el fără să atingă fericirea tatălui ei?

Răspunsul Emmei era gata pregătit. „Atâta timp cât tatăl ei ftrăia pentru ea este imposibilă orice schimbare. Nu-l va părăsi niciodată.” Totuşi, răspunsul fu acceptat numai parţial. Domnul Knightley era la fel de conştient ca ea că nu se poate să-şi părăsească tatăl, dar nu putea fi de acord să nu admită nici un fel de schimbare. Se gândise mult şi profund la asta; întâi se gândise la a-l îndupleca pe domnul Woodhouse să se mute împreună cu ea la Donwell; îşi dorise să creadă că faptul e posibil, dar, din câte îl cunoştea pe domnul Woodhouse, ştia bine că nu era o soluţie fericită; şi acum îşi mărturisea convingerea că o astfel de dezrădăcinare ar însemna un risc pentru confortul tatălui ei, poate chiar pentru viaţa lui, şi nu trebuiau deci să acţioneze la voia întâmplării. Domnul Woodhouse mutat de la Hartfield! Nu. Îşi dădea seama că nu se cuvine să încerce aşa ceva. Dar planul care i se născuse în minte după ce îl sacrificase pe acesta era încredinţat că va fi acceptat de Emma lui cea dragă, din toată inima. Ideea era ca el să fie primit la Hartfield, aşa fel încât atâta vreme cât fericirea, adică viaţa tatălui ei cerea ca Emma să locuiască la Hartfield să poată locui şi el aici.

Emmei îi trecuse, de asemenea, prin cap ideea de a se muta cu toţii la Donwell. Ca şi el, făcuse un plan, dar îl respinsese, însă o alternativă ca asta nu-i venise în minte. Îşi dădea pe deplin seama ce adâncă era iubirea pe care o dovedea el. Simţea că mutându-se de la Donwell el îşi sacrifica probabil o mare parte din independenţă, din orele libere şi din obiceiurile lui, că dacă va locui tot timpul cu tatăl ei şi într-o casă care nu-i aparţinea va avea multe, foarte multe de suportat. Promise să se gândească şi îl sfătui şi pe el să se mai gândească la propunerea pe care o făcea; dar el era pe deplin convins că nici o altă reflecţie nu mai putea să-i schimbe dorinţele şi părerea lui în această problemă. Se gândise mult şi calm la ea, de asta putea să fie sigură. Fugise toată dimineaţa de William Larkins, ca să se poată gândi în pace.

— Ah, dar mai e o dificultate la care nu te-ai gândit. Sunt sigură că lui William Larkins n-o să-i convină deloc. Trebuia să obţii consimţământul lui înainte de a-l cere pe al meu.

Promise totuşi să se gândească, şi aproape că promise mai mult, să se gândească, în intenţia de a găsi până la urmă că planul e foarte bun.

Era cu totul deosebit faptul că Emma, deşi se gândea acum la Donwell Abbey, privindu-l din multe, foarte multe puncte de vedere, nu era deloc izbită de sentimentul că-l păgubeşte pe nepoţelul ei Henry, ale cărui drepturi de moştenitor prezumtiv le apărase cu atâta tenacitate înainte. Trebuia să se gândească oricum şi la pierderea bietului băieţel şi totuşi zâmbi numai cu o impertinenţă conştientă şi se amuză descoperind acum motivul real pentru care îi făcuse o atât de violentă neplăcere ideea ca domnul Knightley să se însoare cu Jane Fairfax, sau cu oricine altcineva, pe care atunci o pusese pe seama solicitudinii ei iubitoare de soră şi mătuşă.

Pe măsură ce se gândea la ea, propunerea lui de a se căsători şi a continua să stea la Hartfield i se părea din ce în ce mai atrăgătoare. Dezavantajele pentru el scădeau, avantajele ei creşteau şi binele lor comun începea să cântărească mai mult decât orice inconvenient. Să ai un asemenea tovarăş în perioadele de nelinişte şi tristeţe care vor urma! Un asemenea partener pentru toate acele îndatoriri şi griji pe care timpul le va face şi mai împovărătoare!

Ar fi însemnat să fie mult prea fericită dacă n-ar fi fost biata Harriet, dar toate bucuriile ei păreau să implice creşterea suferinţelor prietenei sale, care acum trebuia chiar să fie exclusă de la Hartfield. Harriet trebuie, printr-o prudenţă izvorâtă din caritate, ţinută departe de petrecerea de familie pe care Emma o plănuia pentru a-şi sărbători fericirea. Ea va pierde, din toate punctele de vedere. Emma nu se putea plânge că viitoarea absenţă a Harrietei va micşora bucuria ei. La o astfel de petrecere, Harriet ar fi mai mult un balast, dar pentru biata fată necesitatea de a o pune în situaţia să fie pedepsită pe nedrept era extrem de crudă.

Cu timpul, desigur, îl va uita pe domnul Knightley, adică îl va înlocui, dar nu te puteai aştepta ca asta să se întâmple foarte curând. Domnul Knightley însuşi nu poate face nimic să o ajute să se vindece, spre deosebire de domnul Elton. Domnul Knightley, care era întotdeauna atât de blând, de sensibil, gândindu-se cu toată sinceritatea la toată lumea, nu-şi va scădea niciodată meritul de a fi adorat, pe care-l avea acum. Şi, într-adevăr, erau puţine speranţe, chiar dacă era vorba de Harriet, ca o femeie să se îndrăgostească de trei bărbaţi în cursul unui singur an.