Capitolul LII

Pentru Emma fu o mare uşurare sa constate că Harriet dorea la fel de puţin ca şi ea să se întâlnească. Era destul de greu să comunice prin scrisori. Ar fi fost desigur cu mult mai rău dacă ar fi fost obligată să se întâlnească.

Harriet căuta, prin felul de a se exprima, să evite cât se poate de mult reproşurile sau să lase să se vadă că e jignită şi totuşi Emma găsea că există un anume resentiment, sau ceva care se învecina cu asta, în stilul ei, ceea ce făcea să-i crească dorinţa de a nu o vedea. Poate că bănuielile izvorau din conştiinţa ei încărcată, dar, se pare că numai un înger ar fi putut să nu aibă resentimente după o asemenea lovitură.

Obţinu fără nici o greutate o invitaţie din partea Isabellei şi avu norocul să găsească şi un motiv plauzibil pentru a o cere, fără să recurgă la vreun pretext. Era o măsea cariată. Harriet dorea într-adevăr, şi dorea de multă vreme, să consulte un dentist. Doamna John Knightley era încântată s-o poată ajuta, orice semn de boală era pentru ea cea mai bună recomandare şi, deşi nu-şi iubea dentistul aşa cum îl iubea pe domnul Wingfield, fu cât se poate de dornică s-o ia pe Harriet în grija ei. După ce puse totul la punct cu sora ei, Emma îi făcu prietenei sale propunerea şi constată că nu era deloc greu s-o convingă. Harriet urmă să plece, fusese invitată pentru cel puţin două săptămâni. Urma să călătorească în trăsura domnului Woodhouse. Totul era aranjat, definitivat, şi Harriet ajunse cu bine în Brunswick Square.

Acum Emma se putea bucura deplin de vizitele domnului Knightley; acum putea să vorbească şi să asculte cu adevărat fericită, fără a fi împiedicată de sentimentul că face o nedreptate, că e vinovată, un fel de durere obsesivă care o bântuise tot timpul când îşi amintea că un suflet dezamăgit e aproape şi suferă imens poate chiar în acel moment, şi la ce distanţă mică, datorită sentimentelor pe care ea le îndrumase pe căi greşite.

Poate nu era rezonabil din partea Emmei să creadă că Harriet, la Londra, e altceva decât Harriet la doamna Goddard. Dar la Londra nu şi-o putea închipui fără prilejuri de a fi curioasă, ocupată, care îi vor risipi gândurile din trecut şi o vor face să iasă din ale ei.

Nu voia să lase ca în cugetul ei o altă nelinişte să ia locul ocupat până acum la Harriet. Trebuia să facă o comunicare, o comunicare care cădea numai în sarcina ei – să-i mărturisească tatălui ei logodna, dar asta nu avea s-o facă imediat. Hotărî să amâne mărturisirea până când doamna Weston va fi în siguranţă şi sănătoasă. În această perioadă nu trebuia să mai dea şi alt prilej de agitaţie celor pe care-i iubea şi nu avea de ce să-şi amărască zilele până la timpul cuvenit. Trebuia să aibă cel puţin două săptămâni de destindere şi linişte pentru a-i încununa plăcerea care până acum o ţinuse atât de încordată.

Din spirit de datorie, dar şi din plăcere, hotărî de îndată să dedice jumătate de oră din această vacanţă a sufletului unei vizite la domnişoara Fairfax. Trebuia să se ducă şi abia aştepta s-o vadă, mai ales că similitudinea situaţiei lor actuale făcea să crească motivele izvorâte din bunăvoinţă. Va fi o satisfacţie secretă, dar conştiinţa că aceleaşi perspective le stau în faţă va face să crească, fără îndoială, interesul pe care se cuvine să-l arate oricărei mărturisiri a Janei.

Plecă. Se mai dusese o dată, dar numai până la uşă. De la petrecerea de la Box Hill nu mai intrase în casa lor. Atunci biata Jane era atât de disperată încât i-a trezit compasiunea, deşi cele mai îngrozitoare suferinţe ale ei îi erau necunoscute. Teama de a fi şi acum nedorită, deşi era sigură că sunt acasă, o făcu să aştepte în coridor şi să trimită servitoarea sus să o anunţe. O auzi pe Patty pronunţându-i numele, dar nu mai urmă agitaţia pe care, din fericire, domnişoara Bates o explicase ulterior. Nu. Nu mai auzi decât răspunsul imediat: „Pofteşte-o sus”, şi într-o clipă fu întâmpinată pe scară de Jane însăşi, ca şi când nici un fel de altă primire n-ar fi fost socotită potrivită. Emma n-o văzuse niciodată arătând atât de bine, atât de drăguţă şi amabilă. Nu-şi ascundea fericirea, era caldă şi vioaie. Veni cu mâna întinsă şi spuse cu voce înceată, dar din inimă:

— Sunteţi atât de bună, domnişoară Woodhouse, zău, nu ştiu cum să mă exprim. Sper că mă credeţi, iertaţi-mă că nu găsesc cuvinte.

Emmei îi făcu plăcere şi ar fi găsit imediat cuvintele potrivite dacă sunetul vocii doamnei Elton, venind din sufragerie, n-ar fi oprit-o şi n-ar fi făcut-o să-şi concentreze toate sentimentele ei de prietenie şi urările de bine într-o foarte sinceră strângere de mână.

Doamna Bates şi doamna Elton erau amândouă aşezate. Domnişoara Bates ar fi dorit ca doamna Elton să fie în altă parte, dar era dispusă să aibă răbdare cu toată lumea şi cum doamna Elton o întâmpină cu neobişnuită amabilitate, spera ca întâlnirea să nu-i dăuneze prea mult.

În curând i se păru că a pătruns gândurile doamnei Elton şi că a înţeles de ce şi ea părea la fel de bine dispusă: pentru că domnişoara Fairfax îi arătase încredere şi credea că e posesoarea unui secret pe care nu l-a aflat nimeni altcineva. Emma citi numaidecât semnele doveditoare pe faţa ei şi, în timp ce îşi făcea datoria de a o saluta pe doamna Bates şi aparent asculta atentă răspunsurile bunei şi bătrânei doamne, văzu cum, făcând din asta un mare mister şi dându-şi aere de nelinişte, împătureşte o scrisoare, pe care i-o citea probabil Janei, şi o pune în săculeţul ei de atlas roşu, brodat cu fir de aur, pe care-l ţinea alături, spunând cu semnificative clătinări ale capului:

— Putem să terminăm asta altă dată. Noi vom mai avea oricum ocazia să vorbim şi de fapt principalul l-ai auzit deja. foiam numai să-ţi arăt că doamna S. primeşte scuzele noastre şi u se simte ofensată. Ai văzut ce frumos scrie. Ah, e o fiinţă delicioasă! Dacă te-ai fi dus la ea, ai fi iubit-o foarte mult. Dar gata, să nu mai vorbim despre asta. Să fim discrete, ţin la buna noastră purtare! Sst! Ţi-aduci aminte versurile, am uitat cum îi zice poemului:

Căci dacă-i vorba de o doamnă, Putem da totul la o parte.

cum, draga mea, fiind vorba nu de o doamnă, ci de o mămică! un cuvânt pentru cei înţelepţi! Dar aş vrea să te simţi uşurată în privinţa doamnei S. Felul în care i-am descris eu totul a satisfăcut-o.

Şi din nou, când Emma îşi întoarse capul o clipă, ca să vadă ce lucrează doamna Bates, adăugă pe jumătate în şoaptă:

— N-am pomenit nici un nume, ai văzut? Nu, sunt prudentă ca un prim-ministru. M-am descurcat foarte bine.

Emma nu avea nici o îndoială, discreţia ei se manifesta în repetate rânduri, de câte ori avea ocazia. După ce vorbiră câtva timp în pace despre vreme şi despre doamna Weston, se pomeni interpelată brusc:

— Nu credeţi, domnişoară Woodhouse, că prietena noastră cea obrăznicuţă s-a însănătoşit minunat? Nu credeţi că domnul Perry merită felicitări? (aici îi aruncă o privire plină de înţeles Janei). Pe cuvântul meu, Perry a făcut-o sănătoasă într-un timp aşa de scurt. Ah, dacă ai fi văzut-o, cum am văzut-o eu, când se simţea atât de rău!

Şi când doamna Bates îi spuse ceva Emmei, şopti mai departe:

— Nu spunem nici o vorbă de ajutoarele pe care le-a primit domnul Perry, nici o vorbă despre un doctor tinerel din Windsor. A, nu, domnul Perry se va bucura de toată cinstea.

— N-am prea avut plăcerea să vă văd, domnişoară Woodhouse, începu curând după aceea, de la petrecerea de la Box Hill. Foarte drăguţă petrecere. Totuşi, cred că lipsea ceva – lucrurile nu prea păreau, adică unii dintre noi aveau sufletul înnourat. Aşa mi s-a părut, cel puţin, dar s-ar putea să greşesc. Cu toate astea, cred că a fost destul de reuşită ca să fim cu toţii dornici să mai mergem o dată. Ce-aţi zice, voi două, să strângem aceiaşi oameni şi să mai facem o excursie la Box Hill, cât mai ţine vremea bună? Exact aceiaşi, fără excepţie!

Curând după aceea sosi domnişoara Bates, şi Emma nu-şi putu opri un zâmbet văzând cât e de încurcată, probabil pentru că nu ştia prea bine ce ar trebui să spună, dar ardea de nerăbdare să spună tot.

— Mulţumesc, dragă domnişoară Woodhouse, sunteţi atât de bună! Nu găsesc cuvinte. Da, da, înţeleg foarte bine, scumpa de Jane, ce perspective minunate, adică nu, vreau să spun că… Dar s-a însănătoşit minunat! Ce face domnul Woodhouse? Vai, ce bine îmi pare, nu-mi stă în putinţă… Ce oaspeţi drăguţi avem! Da, zău! Minunat băiat, adică aşa de prietenos, vreau să spun, bunul domn Perry, ce bun a fost cu Jane.

Şi din marea ei încântare, din extrem de multele mulţumiri pentru vizita doamnei Elton, Emma ghici că, probabil, casa parohială arătase unele resentimente faţă de Jane, care fuseseră acum depăşite. Într-adevăr, după câteva şoapte, care erau o dovadă grăitoare în sprijinul acestei presupuneri, doamna Elton spuse cu glas tare:

— Da, am venit, buna mea prietenă, sunt de mult aici, am stat atâta timp, încât, dacă aş fi în altă parte, ar trebui să-mi cer scuze. Dar adevărul e că-l aştept pe domnul şi stăpânul meu. Mi-a promis să vină şi el aici, să vă salute.

— Cum? Vom avea plăcerea unei vizite din partea domnului Elton? Asta ne face mare plăcere, zău! Pentru că ştiu că bărbaţilor nu le place să facă vizite dimineaţa, şi domnul Elton are atât de puţin timp.

— Pe cuvântul meu, chiar aşa e, domnişoară Bates. E ocupat de dimineaţă până seara. Nu se mai termină şirul celor care vin la el, cu un pretext sau altul. Magistraţi, supraveghetori, custozi, toţi vor să ştie părerea lui. Se pare că nu pot face nimic fără el. „Pe cuvânt, domnule E.”, îi zic eu adesea, „bine că vin la dumneata şi nu la mine. Ce m-aş face eu cu pastelurile şi pianul, dacă ar veni atâţia să-mi ceară sfaturi?” Şi aşa stau destul de prost, căci le neglijez neiertat de mult. Cred că de două săptămâni n-am mai cântat nici o măsură. Totuşi, o să vină, vă asigur, numai ca să vă prezinte omagiile sale.

Şi ridicându-şi mâna pentru ca Emma să nu-i poată auzi cuvintele:

— O vizită de felicitări era indispensabilă! Domnişoara Bates se uita în jur foarte fericită.

— Mi-a promis că vine de îndată ce termină cu Knightley, dar el şi Knightley sporovăiesc o mulţime. Domnul E. e mâna dreaptă a lui Knightley.

Emma nu voia să zâmbească deloc, cu nici un preţ, şi spuse numai:

— Domnul Elton a plecat pe jos la Donwell? E cam cald.

— Oh, nu, se întâlnesc la Crown, ca de obicei. Weston şi Cole vor fi, de asemenea, acolo, dar totdeauna pomenim numai pe cei care conduc afacerea, de-asta n-am vorbit de ei. Cred că domnul E. şi Knightley hotărăsc în toate.

— Nu cumva aţi greşit ziua? zise Emma. Sunt aproape sigură că întâlnirea de la Crown trebuie să aibă loc mâine. Domnul Knightley a fost la Hartfield ieri şi spunea că e sâmbătă.

— A, nu, întâlnirea e azi, în mod precis, i se răspunse abrupt, ceea ce dovedea imposibilitatea unei confuzii din partea doamnei Elton.

— Cred, zise ea în continuare, că e cea mai dificilă parohie din lume. La Maple Grove nu se pomenea aşa ceva!

— Parohia de acolo era mică, zise Jane.

— Pe cuvânt, draga mea, habar n-am, pentru că n-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta.

— Dar se înţelege, după cât de mică e şcoala despre care mi-aţi vorbit, patronată de sora dumneavoastră şi de doamna Bragge. E singura scoală şi nu are mai mult de douăzeci şi cinci de elevi.

— Ah, ce fată deşteaptă, ai dreptate! Ce minte înţeleaptă ai, Jane! Cred că dacă tu şi eu am fi topite împreună, am face un caracter perfect. Vioiciunea mea şi seriozitatea ta ar da împreună perfecţiunea. Nu că aş vrea să insinuez că nu se găsesc unii care să creadă că tu eşti perfecţiunea întruchipată! Dar, şşt, nici o vorbă, te rog!

Părea o prudenţă inutilă; Jane dorea să-i adreseze câteva cuvinte nu doamnei Elton, ci domnişoarei Woodhouse, după cum limpede observa cea de-a doua. Dorinţa de a-i face toată onoarea pe care buna-cuviinţă i-o îngăduia era cât se poate de evidentă, deşi nu putea fi îndeplinită decât din priviri.

Domnul Elton îşi făcu apariţia. Doamna lui îl salută cu vivacitatea ei scânteietoare.

— Frumos, domnule, pe cuvânt, mă trimiţi aici, să-mi deranjez prietenele atâta vreme şi de-abia catadicseşti să vii. Dar ştiai probabil cu ce fiinţă credincioasă ai de-a face. Ştiai că n-o să mă mişc de-aici până nu vine domnul şi stăpânul meu. Stau aici de o oră, dându-le acestor domnişoare prilejul să vadă ce înseamnă să te supui voinţei soţului, pentru că, cine ştie cât de curând, vor avea nevoie de asemenea cunoştinţe!

Domnul Elton era atât de înfierbântat şi obosit încât părea a-şi fi pierdut şi ultima brumă de inteligenţă. Trebuia să salute celelalte doamne, dar scopul lui imediat era să se vaite de căldura pe care o suferise şi de drumul pe care îl făcuse pe jos, de pomană.

— Când am ajuns la Donwell, zise el, n-am putut să dau de Knightley. Foarte ciudat, nu ştiu ce-i cu el! După bileţelul pe care i l-am trimis azi-dimineaţă şi răspunsul pe care l-am primit, trebuia să fie acasă, în mod sigur, la vremea asta.

— La Donwell? strigă soţia lui. Dragul meu domn E., n-ai fost la Donwell, vrei să spui la Crown, vii de la întâlnirea de la Crown.

— Nu, nu, aceea e mâine. Şi tocmai de-asta! Ce dimineaţă fierbinte, şi am mers şi peste câmp (vorbind pe tonul unui persecutat), ceea ce a fost şi mai rău! Şi pe urmă, să nu-l găsesc acasă! Vă asigur că nu mi-a făcut deloc plăcere. Şi să nu lase nici o scuză, nici un mesaj pentru mine! Menajera a spus că nu ştia că sunt aşteptat. Nemaipomenit! Şi nimeni nu ştia unde a plecat. Poate la Hartfield, poate la Abbey Mill, poate la pădure. Domnişoară Woodhouse, purtarea asta e uimitoare la prietenul nostru Knightley. Emma se amuză să protesteze şi să spună că este într-adevăr, nemaipomenit din partea lui şi nu găsi nici un cuvinţel să-l apere.

— Nu-mi pot închipui, zise doamna Elton (simţind acea indignare pe care se cuvine s-o simtă soţiile), nu-mi pot închipui cum de-ţi face ţie una ca asta! Eşti ultimul om care ar merita să fie uitat. Dragul meu domn E., trebuie să-ţi fi lăsat vreun mesaj, sunt sigură, trebuie. Nici Knightley nu poate fi atât de excentric, probabil au uitat servitorii. Crede-mă, aşa s-a întâmplat probabil, şi e foarte posibil să se întâmple asta cu servitorii de la Donwell, care, am văzut eu, sunt extrem de stângaci şi neglijenţi. Pentru nimic în lume n-aş lăsa pe unul ca Harry să se atingă de dulapul nostru. Iar în ce-o priveşte pe doamna Hodges, Wright nu dă doi bani pe ea. I-a promis o reţetă şi nu i-a trimis-o nici azi.

— M-am întâlnit cu William Larkins, continuă domnul Elton, când m-am apropiat de casă, şi mi-a spus că n-o să-l găsesc pe stăpânul său acasă, dar nu l-am crezut. William părea cam prost dispus. Nu ştia ce se întâmplă cu stăpânul lui în ultima vreme, zicea, dar îi scoţi vorba cu cleştele din gură. Nu mă interesează supărările lui William Larkins, dar, în adevăr, e foarte important ca eu să-l văd pe Knightley azi. Prin urmare, sunt foarte supărat că am mers atâta pe jos, pe căldura asta, fără să ajung la nici un rezultat!

Emma îşi dădu seama că ceea ce ea trebuia să facă imediat, era să se ducă acasă. După toate probabilităţile, era aşteptată. În felul acesta poate, domnul Knightley va fi scutit de a deveni şi mai răuvoitor faţă de domnul Elton, dacă nu şi faţă de William Larkins.

Îi făcu plăcere, atunci când îşi luă rămas bun, să vadă că domnişoara Fairfax e hotărâtă s-o conducă afară, chiar până în stradă. Asta îi dădu ocazia, de care profită imediat, să zică:

— Poate că e mai bine că n-am mai avut posibilitatea. Dacă in-aţi fi fost înconjurată şi de alţi prieteni, poate aş fi fost tentată să aduc vorba despre un anume subiect, să pun întrebări, să vorbesc mai deschis decât se cuvine. Am impresia că aş fi fost impertinentă.

— Ah, strigă Jane înroşindu-se şi ezitând puţin, ceea ce Emma găsi că i se potrivea mult mai bine decât toată distincţia calmului ei obişnuit, n-ar fi fost nici o primejdie, primejdia era să nu vă plictisesc eu. Nimic nu m-ar încânta mai mult decât interesul dumneavoastră, zău, domnişoară Woodhouse (vorbind ceva mai liniştit), eu, care îmi dau seama că m-am purtat urât, chiar foarte urât, sunt bucuroasă să aflu că prietenii mei, la a căror bună părere ţin, nu sunt atât de dezgustaţi, încât să… N-am timpul să vă spun nici jumătate din cât aş vrea. Abia aştept să mă pot scuza, să explic, cred că e timpul. Dar, din păcate, pe scurt, dacă nu vă place prietenia mea…

— Ah, sunteţi prea scrupuloasă, zău aşa, strigă Emma, cu căldură, şi îi luă mâna. Nu-mi datoraţi nici o scuză şi toţi cei cărora le datoraţi scuze sunt atât de mulţumiţi, chiar încântaţi…

— Sunt foarte drăguţă, dar ştiu bine ce urât m-am purtat cu dumneavoastră. Atât de rece şi de artificială! Trebuia mereu să-mi joc rolul. Era o viaţă de minciună. Ştiu că trebuie să vă fi dezgustat.

— Vă rog, nu spuneţi mai mult! îmi dau seama că eu sunt aceea care ar trebui să ceară scuze. Hai să ne iertăm una pe cealaltă! Trebuie să facem asta cât mai repede şi cred că simţiţi la fel ca mine. Sper că aveţi veşti bune de la Windsor.

— Foarte!

— Şi vestea următoare va fi că vă vom pierde, tocmai acum, când încep să vă cunosc!

— Ah, în privinţa asta nu putem încă să ne facem planuri. Voi sta aici până mă vor chema domnul şi doamna Campbell.

— Poate că, pe moment, nu se poate stabili nimic, răspunse Emma zâmbind, dar, iertaţi-mă, trebuie să vă gândiţi, totuşi.

Jane răspunse tot cu un zâmbet.

— Aveţi foarte multă dreptate. Ne-am gândit. Şi vă voi spune dumneavoastră, sunt sigură că nu veţi spune mai departe, că am stabilit să locuim cu domnul Churchill, la Enscombe. Însă trebuie să treacă cel puţin trei luni de doliu, dar după asta îmi închipui că nu vom mai avea de aşteptat.

— Mulţumesc, mulţumesc, asta-i tot ce voiam să ştiu, sigur! Ah, dacă aţi şti ce mult îmi place ca lucrurile să fie hotărâte deschis. La revedere, la revedere!