Capitolul LIII

PRIETENII DOAMNEI WESTON AVURĂ fericirea să afle că încercarea trecuse cu bine. Emma era cât se poate de mulţumită că prietena ei e sănătoasă şi, mai mult, că a devenit mama unei fetiţe. Dorise, cu multă hotărâre, să se nască o domnişoară Weston. Nu voia să recunoască substratul acestei dorinţe: speranţa de a pune la cale o căsătorie a respectivei domnişoare cu unul din băieţii Isabellei, dar era convinsă că o fetiţă era lucrul cel mai potrivit pentru o asemenea mamă şi un asemenea tată. Va fi o mare mângâiere pentru domnul Weston când va îmbătrâni – şi chiar domnul Weston va îmbătrâni, cu siguranţă, peste zece ani —, să stea lângă foc şi să se amuze de zburdălniciile şi prostiile, extravaganţele şi imaginaţia unui copil care nu va părăsi niciodată casa părintească. Şi doamna Weston – nimeni nu se putea îndoi că o fată era lucrul cel mai potrivit pentru ea şi ar fi fost şi păcat pentru cineva care ştia să fie o atât de bună profesoară să nu mai aibă asupra cui să-şi exercite priceperea.

— A avut norocul, ştiţi, să facă exerciţii pe mine, continuă ea, ca doamna d'Almane asupra contesei d'Ostalis, în romanul doamnei de Genlis, „Adelaide şi Theodore”, şi acum o vom vedea pe mica ei Adelaide educată la un nivel superior.

— Adică, răspunse domnul Knightley, pe ea o va răsfăţa şi mai mult decât pe tine şi va crede că nu o răsfaţă deloc. Aceasta va fi singura diferenţă.

— Biata fetiţă, zise Emma, în viteza asta, ce se va alege de ea?

— Nimic foarte rău. E soarta a mii de fetiţe. Va fi foarte antipatică în copilărie şi se va corecta pe măsură ce va creşte. Mi-am pierdut toată înverşunarea împotriva copiilor răsfăţaţi, dragă Emma. N-ar fi o mare ingratitudine din partea mea să fiu aspru cu ei eu care îţi datorez ţie toată fericirea mea?

Emma râse şi răspunse:

— Dar eu am beneficiat de toate strădaniile dumitale de a compensa răsfăţul celorlalţi. Mă îndoiesc că eu m-aş fi putut corecta singură!

— Chiar te îndoieşti? Eu, nu. Natura ţi-a dat minte, domnişoara Taylor ţi-a dat principii. Te-ai fi descurcat. Amestecul meu putea să facă mai mult rău decât bine. Era foarte firesc ca tu să spui: „ce drept are el să-mi facă morală?”, şi mi-e teamă că tot în mod firesc găseai că o fac într-o manieră neplăcută. Nu cred că ţi-am făcut vreun bine. Am profitat numai eu, prin aceea că tu ai devenit obiectul celor mai duioase afecţiuni din partea mea. Nu puteam să mă gândesc atâta la tine fără să te iubesc, cu toate defectele tale, şi gândindu-mă mereu la greşelile tale, m-am îndrăgostit de tine încă de când aveai treisprezece ani, cel puţin.

— Sunt încredinţată că mi-ai fost de folos, zise Emma. Foarte des am fost influenţată în bine de dumneata, mai des decât aş fi recunoscut atunci. Sunt foarte sigură că mi-ai făcut numai bine. Şi dacă biata Anna Weston va fi la fel de răsfăţată ca mine, va fi o mare dovadă de omenie din partea dumitale să faci şi pentru ea ce-ai făcut pentru mine, în afară însă de a te îndrăgosti de ea când va avea treisprezece ani.

— De câte ori, când erai mică, nu mi-ai spus, privindu-mă obraznic: „Domnule Knightley, o să fac asta şi asta, tata zice că am voie”, sau: „Domnişoara Taylor mi-a dat voie”, ceva ce ştiai bine că nu-mi place. În cazuri din astea, dacă mă amestecam, mă urai de două ori mai mult.

— Ce fiinţă drăguţă eram. Nu-i de mirare că-ţi aduci aminte cuvintele mele cu atâta afecţiune.

— Domnule Knightley”! Totdeauna mi-ai spus aşa, „domnul Knightley” şi din obişnuinţă nu mi se mai pare atât de protocolar. Şi totuşi este foarte protocolar. Aş vrea să-mi spui altfel, dar nu ştiu cum.

— Mi-aduc aminte că o dată ţi-am spus „George”, într-un acces de răsfăţ, acum vreo zece ani. Ţi-am spus asta, crezând că o să te supere, dar, cum n-ai obiectat, n-am mai făcut-o niciodată.

— Şi acum, n-ai putea să-mi spui „George”?

— Imposibil! Nu pot să-ţi spun altfel decât „domnul Knightley”. Nu-ţi promit nici să egalez distinsa conciziune a doamnei Elton şi să te numesc domnul K. Dar, îţi promit, adăugă imediat râzând şi roşind, îţi promit că într-o zi îţi voi spune pe numele mic. Nu spun când, dar poţi şi singur să ghiceşti, în casă-n care vom fi uniţi la bine şi la rău.

Emmei îi părea foarte rău că nu putea să-i vorbească mai deschis despre un serviciu pe care, cu bunul lui simţ, i-l făcuse, despre sfatul care ar fi salvat-o de la cea mai mare dintre nebuniile ei de femeie – intimitatea, dorită de ea însăşi, cu Harriet Smith, dar era un subiect prea delicat. Nu-l putea atinge. Numele Harrietei era foarte rar pomenit între ei. Aceasta, probabil, pentru că el nu prea se gândea la ea, dar Emma era înclinată să atribuie totul delicateţii şi unei bănuieli, uneori vădită, că prietenia lor s-ar fi sfârşit. Ea însăşi îşi dădea seama că în orice altă împrejurare ar fi corespondat cu siguranţă mai mult şi că informaţiile ei n-ar fi avut ca unică sursă scrisorile Isabellei. Poate că şi el observase asta. O durea că e nevoită să-i ascundă ceva, cum la fel de mult o durea că a făcut-o nefericită pe Harriet. Isabella, cum era de aşteptat, trimitea numai veşti bune despre musafira ei. La început, când sosise, i se păruse cam prost dispusă, ceea ce era firesc, căci trebuia să consulte un dentist, dar de îndată ce terminaseră treaba asta, Harriet, după câte credea ea, redevenise cea din totdeauna. Isabella, să vorbim pe drept, nu prea avea spirit de observaţie, totuşi, dacă Harriet n-ar fi fost în stare să se joace cu copiii, atunci şi-ar fi dat şi ea seama. Liniştea şi speranţele Emmei crescură când află că Harriet hotărâse să stea mai mult, cele două săptămâni se prelungeau la o lună cel puţin. Domnul şi doamna John Knightley urmau să vină în august, şi fusese invitată să rămână până atunci şi să se întoarcă o dată cu ei.

— John nici nu pomeneşte de prietena ta, zise domnul Knightley. Uite răspunsul lui, dacă vrei să-l vezi.

Era răspunsul la scrisoarea prin care îi comunica intenţia de a se căsători. Emma o primi cu mâna întinsă, plină de dorinţă şi nerăbdare să afle ce spunea el şi nu şovăi deloc auzind că nu se pomeneşte de prietena ei.

— John a primit vestea fericirii mele ca un frate, continuă domnul Knightley, dar nu-i place să facă complimente şi, deşi ştiu bine că are şi pentru tine o dragoste de frate, este atât de departe de a şi-o exprima cu floricele, încât orice altă femeie ar găsi că nu se prea întrece cu laudele pentru ea. Dar n-am nici o teamă că tu înţelegi greşit.

— Scrie ca un om de bun-simţ, răspunse Emma, după ce citi scrisoarea. Respect sinceritatea lui. E foarte clar că e de părere că eu profit cel mai mult din logodna asta, dar se vede că speră că într-o zi voi merita dragostea la care mă socoteşti deja îndreptăţită. Dacă ar fi spus altceva, nu l-aş fi crezut.

— Dragă Emma, dar nu vrea să spună asta. Vrea să spună numai că…

— Părerea lui e foarte puţin diferită de a mea, îl întrerupse ea cu un fel de zâmbet serios, mult mai puţin decât crede el şi ar mărturisi dacă ar putea vorbi fără ceremonie şi rezerve despre asta!

— Emma, draga mea Emma…

— Ah, strigă ea şi mai veselă, dacă-ţi închipui că fratele dumitale mă nedreptăţeşte, aşteaptă numai ca tatăl meu să afle secretul şi să vezi ce zice el. Crede-mă, va fi foarte departe de a te lăuda. El va găsi că toată fericirea, toate avantajele sunt de partea dumitale şi tot meritul de partea mea. Tare-aş vrea să nu devin şi eu „biata Emma”, imediat ce va afla. Compasiunea lui pentru cei oprimaţi îşi găseşte în asta cea mai înaltă expresie.

— Ah, strigă el, tare-aş vrea ca tatăl tău să se lase convins la fel de uşor ca John că avem toate drepturile, fiind deopotrivă, să fim fericiţi împreună. M-a amuzat, foarte mult o parte din scrisoarea lui John, ai observat? unde zice că vestea mea nu l-a găsit cu totul nepregătit, că se aştepta să audă aşa ceva.

— Dacă-l înţelegi bine pe fratele dumitale, se referă numai la intenţia de a te căsători. Nici nu se gândea la mine. Pentru asta pare să fi fost total nepregătit.

— Da, dar mă amuză că mi-a intuit atât de bine sentimentele. Cum şi-o fi dat seama? Nu mi se pare că dispoziţia sau vorbele mele au fost deosebite de altă dată, încât să-l facă să creadă că am de gând să mă însor. Dar cred că aşa e. Probabil, zilele trecute, când am stat la ei, m-am purtat altfel. Cred că nu m-am jucat cu copiii aşa mult ca de obicei. Mi-aduc aminte că într-o seară bieţii băieţi ziceau: „Unchiul pare mereu obosit acum!”

Venise timpul când vestea trebuia răspândită, să vadă ce impresie va produce asupra celorlalţi. De îndată ce doamna Weston s-a întremat destul pentru a putea primi vizita domnului Woodhouse, Emma, având în vedere că o discuţie cu ea ar putea să-l împace pe domnul Woodhouse hotărî să anunţe mai întâi acasă şi apoi la Randalls. Dar cum să-i comunice tatălui ei? N-ar fi lăsat-o inima şi ar mai fi amânat dacă nu s-ar fi înţeles dinainte cu domnul Knightley ca ea să înceapă discuţia cu câtva timp înaintea venirii lui şi el să continue după aceea. Fu deci obligată să vorbească şi încă pe un ton vesel! Nu trebuia să-i sporească nefericirea prin tonul ei melancolic. Nu trebuia să pară a considera totul o nenorocire. Cu toată buna dispoziţie de care era în stare, îl pregăti să afle ceva neobişnuit şi, apoi, în câteva cuvinte, spuse că dacă el e de acord şi îşi dă consimţământul, ceea ce, era încredinţată, nu comporta nici o dificultate, pentru că ceea ce aveau de gând era spre fericirea tuturor, ea şi domnul Knightley voiau să se căsătorească. În felul acesta Hartfield va mai câştiga un locatar, a cărui tovărăşie domnul Woodhouse o iubea cel mai mult după cea a fiicei sale şi a doamnei Weston.

Bietul om! – la început suferi un şoc puternic şi încercă să o abată de la gândul ăsta. Îi aduse aminte cum, în repetate rânduri, declarase că nu se va mărita niciodată şi o asigură că, pentru ea, va fi cu mult mai bine să rămână singură şi îi spuse despre biata isabella şi biata domnişoară Taylor. Dar nu mergea! Emma se învârtea în jurul lui plină de dragoste şi zâmbea şi zicea că aşa trebuie şi că nu trebuia s-o pună în aceeaşi oală cu Isabella şi cu doamna Weston, care au plecat de la Hartfield şi prin asta au produs o schimbare tristă; dar ea nu pleca de la Hartfield, ea va fi mereu acolo, nu făcea decât să mai adauge o persoană, ceea ce era o schimbare în bine. Şi era sigură că el va fi mult mai fericit să-l aibă pe domnul Knightley mereu în preajmă, atunci când se va obişnui cu ideea. Nu-l iubea el pe domnul Knightley foarte mult? Nu poate să nege că-l iubea! Pe cine consulta pentru orice afacere, dacă nu pe domnul Knightley? Cine îi era de folos, cine era gata oricând să-i scrie scrisorile, cine era gata să-l ajute oricând? Cine era cel mai vesel, cel mai atent şi-l iubea cel mai mult? Nu i-ar plăcea să-l aibă oricând în casă? Da, desigur! Toate astea erau adevărate, cât se poate de adevărate. Domnul Knightley era binevenit oricând. Ar fi bucuros să-l vadă la ei în fiecare zi. Dar, oricum, îl vedeau în fiecare zi, de ce să nu continue în acelaşi fel?

Domnul Woodhouse nu se lăsa prea repede convins; dar lucrul cel mai rău trecuse, i se dăduse ideea. Îndemnurile şi asigurările ei fură urmate de cele ale domnului Knightley, care, lăudând -o pe ea cu multă dragoste, se bucură chiar de o primire caldă din partea domnului Woodhouse şi curând se obişnui să i se vorbească despre asta, de câte ori se ivea ocazia. Se bucurau de tot ajutorul pe care îl putea da Isabella prin scrisori care îi susţineau cu tărie, şi doamna Weston era gata ca la prima întâlnire să trateze subiectul în lumina cea mai favorabilă, considerând căsătoria ca pe ceva deja stabilit, în primul rând şi, în al doilea rând, ca pe o hotărâre foarte bună, fiind foarte conştientă de importanţa egală pe care aceste două recomandări o aveau pentru domnul Woodhouse. Toată lumea era de acord că va avea loc, şi cum toţi aceia cu ale căror sfaturi se obişnuise îi asigurau că e spre fericirea lui, aproape că acceptă şi începu să creadă că, poate, peste un an, doi n-ar fi rău ca această căsătorie să aibă loc.

Doamna Weston nu juca teatru, nu-şi prefăcea sentimentele când spunea ce spunea în sprijinul evenimentului. Fusese tare surprinsă, mai surprinsă ca niciodată, când Emma îi vorbise prima oară despre asta, dar i se părea că va face să crească fericirea tuturor şi nu avea nici o reţinere în îndemnurile ei. Îl stima atât de mult pe domnul Knightley, încât găsea chiar că o merită pe scumpa ei Emma şi era o partidă atât de potrivită, ireproşabilă în toate privinţele, iar într-o anume privinţă, un punct de cea mai mare importanţă, era în mod special de preferat, un noroc extraordinar, încât acum i se părea că Emma n-ar fi putut face o alegere mai bună şi că dânsa fusese cea mai proastă dintre proaste că nu se gândise şi nu dorise asta mai demult. Câţi dintre bărbaţii care ar fi avut îndrăzneala s-o ceară de nevastă pe Emma ar fi acceptat să renunţe la casa lor pentru Hartfield? Şi cine, în afară de domnul Knightley, l-ar fi putut cunoaşte şi suporta pe domnul Woodhouse atât de bine încât situaţia să fie convenabilă? Când făcea planuri cu soţul ei s-o mărite pe Emma cu Frank, o problemă nerezolvată mereu era ce să facă în privinţa domnului Woodhouse. Mereu exista această piedică – cum să împace pretenţiile de la Enscombe cu cele de la Hartfield, piedică recunoscută mai puţin de domnul Weston şi mai mult de dânsa, dar nici dânsul nu putea să încheie subiectul decât spunând: „Problemele astea se vor rezolva de la sine, tinerii vor găsi o soluţie.” Dar acum, nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Totul era bine, deopotrivă, deschis! De nici o parte, nu era nimic ce s-ar fi putut numi sacrificiu. Era o unire care promitea a fi fericită, fără vreo piedică reală.

Doamna Weston, cu fetiţa ei pe genunchi, lăsându-se purtată de asemenea gânduri, era una din cele mai fericite fiinţe din lume. Încântarea ei era sporită de constatarea că primul rând de scufiţe îi rămăseseră deja mici fetiţei.

Vestea fu, pentru toată lumea, o mare surpriză, şi domnului Weston i se dedicară cinci minute pentru această comunicare. Dar cinci minute erau de ajuns ca el, cu repeziciunea minţii sale, să se obişnuiască la gândul acesta. Văzu avantajele căsătoriei şi se bucură de ele cu aceeaşi sinceritate ca şi soţia lui şi uimirea provocată de veste dispăru foarte repede şi înainte de a fi trecut o oră încheiată nu era departe de a crede că prevăzuse asta din totdeauna.

— E secret, după câte îmi dau seama, zise el. Problemele astea sunt totdeauna secrete până se descoperă că ştie toată lumea. Să-mi spuneţi numai când am voie să vorbesc. Mă întreb dacă Jane nu are vreo bănuială.

În dimineaţa următoare se îndrepta spre Highbury pentru a-şi satisface această curiozitate. Îi spuse vestea. Nu era ea ca şi fiica lui, fiica lui cea mare? Trebuia să-i spună, şi cum domnişoara Bates era de faţă vestea se răspândi desigur mai departe, la doamna Gole, doamna Perry, doamna Elton, imediat după plecarea lui. Dar eroii erau pregătiţi pentru asta. Calculaseră, luând ca punct de pornire momentul anunţării ei la Randalls, timpul în care va face ocolul satului şi se gândeau că acum sunt deja subiectul de discuţie şi de mirare în fiecare familie, seara când se adună cu toţii, dând astfel dovadă de multă perspicacitate.

În general, partida era considerată foarte potrivită. Unii găseau că el, alţii că ea are mai mult noroc. Unii erau de părere să se mute toată familia la Donwell şi să lase Hartfield pentru John Knightley şi ai săi, alţii erau de părere că vor fi certuri între servitori, totuşi, în totului tot, nu se ridicase nici o obiecţie serioasă, în afară de una care venea de la casa parohială. Acolo, surpriza nu era îndulcită de nici o mulţumire. Domnului Elton îi păsa prea puţin faţă de cât îi păsa soţiei lui. El spera numai că „mândria domnişoarei e acum satisfăcută” şi presupunea că „voise totdeauna să pună mâna pe Knightley, dacă putea”, şi în problema de a locui la Hartfield, îndrăzni să exclame: „Poate el, eu nu!” Dar doamna Elton era într-adevăr foarte tulburată.

— Bietul Knightley, bietul băiat! Tristă soartă pentru el!

Îi părea extrem de rău, căci, deşi foarte excentric, avea foarte multe calităţi! Cum a putut să se lase îmbrobodit? Nu credea că e îndrăgostit, Doamne fereşte! Nu se vor mai putea vedea cu el, şi ce plăcere era asta! Ce fericit era să vină la ei la masă de câte ori îl invitau i Dar acum s-a sfârşit! Bietul băiat! Nu va mai organiza petreceri la Donwell special pentru ea. Nu, va exista o doamnă Knightley care să-i stingă tot entuziasmul cu apă rece. Urâta treabă! Dar nu-i părea deloc rău că o bârfise pe menajeră zilele trecute. Şi ce plan stupid, să locuiască împreună! Nu va ieşi nimic. Ştia ea o familie aproape de Maple Grove care încercase şi fusese nevoită să se mute după nici trei luni.