Capitolul VI

EMMA NU AVEA NICI o îndoiala că reuşise să îndrepte imaginaţia Harrietei în direcţia potrivită şi dăduse un scop înalt vanităţii ei tinereşti, pentru că acum găsea că e mult mai convinsă de faptul că domnul Elton este un bărbat remarcabil de frumos, cu purtări alese. Şi, cum nu se putea îndoi nici de cursul ascendent al admiraţiei lui, exprimată prin diverse aluzii, se încredinţa repede că simpatia care se năştea în sufletul Harrietei nu va rămâne fără răspuns. Era sigură că domnul Elton e în mod clar pe cale de a se îndrăgosti, dacă nu gata îndrăgostit. Nimic nu o neliniştea în privinţa lui. Vorbea despre Harriet şi o lăuda atât de călduros încât nu putea fi vorba decât de o pasiune pe care timpul o va consolida. Faptul că observase progresele în educaţia Harrietei, de la venirea ei la Hartfield, era una din cele mai bune dovezi de afecţiune crescândă.

— Aţi înzestrat-o pe domnişoara Smith cu tot ceea ce îi lipsea, zicea el, aţi făcut-o să fie graţioasă şi degajată. Era numai o fată frumoasă când a venit aici, dar, după părerea mea, datorită dumneavoastră, la aceasta s-au adăugat calităţi infinit superioare darurilor ei naturale.

— Îmi pare bine că şi dumneavoastră socotiţi că i-am fost de folos; Harriet însă nu avea nevoie decât să fie pusă în lumină şi să înveţe nişte lucruri mărunte. Avea de la natură o inimă bună şi o fire neafectată. N-am făcut cine ştie ce!

— Dacă ar fi admisibil să contrazici o doamnă…, zise galant domnul Elton.

— Probabil am făcut-o să fie mai hotărâtă, am învăţat-o să judece” nişte lucruri de care nu prea se izbise până acum.

— Exact aşa, asta m-a frapat şi pe mine! E mult mai hotărâtă. Se vede că a lucrat o mână pricepută.

— Şi plăcerea a fost mare! Niciodată n-am întâlnit pe cineva cu un caracter mai ales.

— Nu mă îndoiesc. Spuse asta cu un fel de oftat, care arăta că e vorba de un îndrăgostit.

Fu şi mai încântată a doua zi de felul în care el o seconda în dorinţa ei de a face portretul Harrietei.

— Ţi s-a făcut vreodată portretul, Harriet? zise ea. Ai pozat vreodată?

Harriet tocmai ieşea din cameră şi se opri numai pentru a spune cu o fermecătoare naivitate:

— O, Doamne, nu, niciodată!

De îndată ce ieşi, Emma exclamă:

— Ce minunat ar fi un portret al ei! Mi-aş da toată averea să-l am! Mă bate gândul să-ncerc s-o desenez chiar eu. Dumneavoastră n-aveţi de unde să ştiţi, dar acum doi sau trei ani îmi plăcea foarte mult să desenez. Am încercat să fac portretul câtorva dintre prieteni şi lumea zicea că am ochi bun. Însă, nu ştiu de ce, am renunţat, m-am săturat. Dar, zău că m-aş apuca din nou dacă Harriet ar vrea să-mi pozeze. Ce drăguţ ar fi să avem portretul ei!

— Dar vă implor, va fi minunat, într-adevăr, domnişoară Woodhouse, să vă folosiţi acest splendid talent asupra prietenei dumneavoastră. Ştiu despre desenele dumneavoastră, cum aţi putut crede că sunt străin de ele? Camera asta e plină de flori şi peisaje făcute de dumneavoastră, şi doamna Weston are nişte tablouri inimitabile în salonul ei, la Randalls.

„Da, băiete, gândi Emma, dar ce are a face asta cu portretele. Habar nu ai de desen! Nu te preface încântat de desenele mele. Păstrează-ţi încântarea pentru chipul Harrietei.”

— Ei bine, dacă sunteţi aşa de drăguţ să mă încurajaţi, domnule Elton, cred că am să încerc. Trăsăturile Harrietei sunt foarte fine şi va fi greu să-i fac portretul, şi totuşi, forma ochiului e de un fel special, şi liniile din jurul gurii, asta trebuie prins.

— Exact aşa, forma ochiului şi liniile din jurul gurii, nu mă îndoiesc că veţi reuşi. Vă rog, vă rog, încercaţi! Aşa, făcut de dumneavoastră, va fi într-adevăr un portret minunat.

— Dar mi-e teamă, domnule Elton, că Harriet n-o să vrea să pozeze. Se gândeşte atât de puţin la frumuseţea ei! N-aţi observat cum mi-a răspuns? Era limpede că voia să spună; „De ce să mi se facă portretul?”

— Da, am observat, vă asigur! Nu mi-a scăpat. Totuşi, nu cred că va fi greu de convins.

Harriet se întoarse curând după acestea şi propunerea i se făcu imediat. Nu putu să se opună multă vreme insistenţelor bine intenţionate ale celor doi.

Emma voia să înceapă imediat lucrul, drept care aduse o mapă ce conţinea diversele ei încercări de portrete, căci nu fusese terminat niciunul. Trebuiau să decidă ce dimensiune este cea mai potrivită pentru Harriet.

Întinse pe masă toate încercările: miniaturi, busturi, trei sferturi, creion, pastel, acuarele, toate fuseseră începute pe rând. Întotdeauna voia să facă totul şi, atât la desen, cât şi la muzică, făcuse destule progrese faţă de puţinul efort depus. Ştia să cânte la pian şi avea şi voce şi desena aproape în orice stil. Dar totdeauna îi lipsise perseverenţa şi niciodată nu ajunsese la măiestria pe care şi-ar fi dorit-o. Îşi cunoştea limitele priceperii, atât la desen, cât şi la muzică, dar nu voia să i le ştie şi alţii şi chiar era bucuroasă să fie complimentată mai mult decât merita.

Desenele nu erau lipsite de merit – cel care abia fusese început era probabil cel mai reuşit. Emma avea stil, dar, chiar dacă ar fi fost cu mult mai puţin reuşite, sau de zece ori mai bune, încântarea şi admiraţia celor doi prieteni ai săi ar fi fost la fel de mare. Erau amândoi în extaz. Un portret face plăcere oricui, şi realizările domnişoarei Woodhouse erau cu totul extraordinare.

— Nu vă pot oferi prea multe chipuri. N-am avut decât familia mea la îndemână. Aici e tata, tot tata, dar ideea de a poza pentru un portret îl enerva aşa de tare că n-am putut lucra decât pe furiş, şi nu seamănă prea bine. Doamna Weston, tot doamna Weston, şi iar doamna Weston, cea mai bună prietenă a mea, în orice împrejurare. Poza ori de câte ori o rugam. Asta e sora mea, cu faţa ei fină şi distinsă, seamănă destul de bine. Aş fi făcut un portret foarte bun, dacă ar fi pozat mai mult; dar se grăbea aşa de tare să mă vadă desenându-i pe copii. Uite şi portretele lor! Henry, John, Bella, pe toată coala, şi seamănă toţi între ei. Aşa mult voia să-i desenez, că n-am avut încotro, dar e greu să faci un copil de trei-patru ani să stea liniştit şi în nici un caz nu e treabă uşoară să le faci portretul. Tot ce poţi să prinzi e expresia şi culoarea. Uite schiţa celui de-al patrulea, care era sugar. L-am desenat când dormea pe canapea şi funda seamănă într-adevăr foarte „bine. Îşi cuibărise capul de minune, seamănă foarte bine. Sunt foarte mândră de George. Şi colţul canapelei e perfect. Şi asta e ultima, zise ea, dând la iveală o schiţă mică înfăţişând un bărbat în picioare, ultima şi cea mai bună, cumnatul meu, John Knightley. Nu mai aveam mult până s-o termin, când, m-am înfuriat, am pus-o deoparte şi am jurat să nu mai fac portrete. Din cauza lor m-am înfuriat, pentru că, după ce m-am chinuit atât şi am făcut un portret foarte bun (doamna Weston şi cu mine am căzut de acord că seamănă perfect), numai că era prea frumos, mai bine ca în realitate, dar asta era o greşeală bine venită, după toate astea, scumpa noastră Isabella s-a mulţumit cu o oarecare apreciere rece: „Da, seamănă puţin, dar el e mult mai frumos în realitate.” A fost aşa de greu să-l convingem să pozeze, ca şi când îmi făcea cine ştie ce mare favoare, şi n-am putut suporta toate astea. N-am mai vrut să termin portretul, ca să-l pună apoi în casă şi să se scuze la toţi cei care calcă prin Brunswick Square că trebuie să le rănească privirile cu un asemenea tablou. Cum vă spuneam, am jurat să nu mai desenez pe nimeni altcineva. Dar pentru Harriet, sau mai degrabă pentru plăcerea mea, îmi voi călca promisiunea făcută. Oricum, nu sunt în primejdie să am de-a face cu un soţ sau o soţie, cel puţin deocamdată!

Domnul Elton părea, exact atât cât se cuvine de surprins şi de încântat de idee şi repeta mereu:

— Nu e vorba de nici un soţ sau soţie, cel puţin deocamdată, într-adevăr, cum spuneţi. Exact aşa, nu e vorba de soţi şi soţii! arătând că a înţeles foarte bine la ce făcea aluzie, aşa încât Emma începu să se întrebe dacă n-ar fi bine să-i lase imediat singuri. Dar, cum dorea să deseneze, declaraţia trebuia să mai aştepte.

Se decise repede asupra dimensiunilor şi tipului de portret. Urma să o înfăţişeze pe Harriet în întregime şi să fie executat în acuarelă, ca şi cel al domnului Knightley, şi era sortit, dacă i se va permite plăcerea, să fie aşezat deasupra căminului.

Începură lucrul, şi Harriet, aşa cum zâmbea, se înroşea, se temea că nu are atitudinea potrivită, era pentru ochii pătrunzători ai artistei o încântătoare imagine a tinereţii. Dar domnul Elton nu prea avea ce face, se tot învârtea pe lângă ea şi urmărea fiecare trăsătură de penel. Crezuse că o să se aşeze undeva, unde putea să privească fără a o deranja; dar fu nevoită să pună capăt situaţiei, cerându-i să stea în altă parte. Apoi îi veni ideea să-l pună să citească.

„Dacă va fi aşa de bun să le citească, ar fi foarte drăguţ din partea lui! I-ar face şi ei lucrul mai uşor şi ar micşora plictiseala domnişoarei Smith.”

Domnul Elton era foarte fericit. Harriet asculta şi Emma desena în linişte. Trebuia totuşi să-i permită să vină să se uite, şi încă destul de des, dacă n-ar fi cerut asemenea permisiune, nu s-ar fi putut numi îndrăgostit. Era gata, la cea mai mică oprire a creionului, să sară pentru a vedea ce progres s-a mai făcut şi a se arăta încântat. Nu poate să-ţi displacă dacă cineva te încurajează atât de mult, pentru că în marea lui admiraţie domnul Elton începu să distingă asemănarea încă înainte ca aceasta să fi existat. Nu putea conta pe ochiul lui, dar cât priveşte dragostea şi solicitudinea, era ireproşabil.

După prima zi de desen, totul mergea bine şi schiţa era destul de reuşită ca Emma să fie dornică să continue. Asemănarea era perfectă, avusese norocul să prindă atitudinea. Voia numai să retuşeze puţin silueta, să-i dea mai multă înălţime şi, desigur, mai multă distincţie. Era încredinţată că va fi un desen frumos din toate punctele de vedere şi că îşi va îndeplini rolul de a lăsa ca amintire frumuseţea uneia şi priceperea celeilalte. Tabloul va sta mărturie pentru prietenia lor şi de asemeni pentru toate acele agreabile amănunte pe care le va adăuga afecţiunea născândă a domnului Elton.

Harriet urma să pozeze din nou, a doua zi, şi domnul Elton, exact aşa cum se cuvenea, ceru permisiunea să ia şi el din nou parte şi să le citească în continuare.

— Cu toată plăcerea, vom fi fericite să fiţi cu noi!

A doua zi, Emma continuă să deseneze cu mult spor, încurajată de aceleaşi complimente şi remarci favorabile, care îi subliniau succesul şi îi dădeau satisfacţie. Toţi cei care îl vedeau, îl admirau, dar domnul Elton era într-o încântare continuă şi îi lua apărarea împotriva oricărei critici.

— Domnişoara Woodhouse a înfrumuseţat-o pe prietena dânsei exact atât cât trebuie, observă doamna Weston, fără a avea cea mai mică bănuială că se adresează unui îndrăgostit. Expresia ochilor e foarte corectă, dar domnişoara Smith nu are asemenea gene şi sprâncene. Asta e un defect al feţei sale.

— Credeţi? zise el. Nu pot să fiu de acord. Mie mi se pare că asemănarea e perfectă, pentru fiecare trăsătură în parte. N-am văzut în viaţa mea un portret mai reuşit. Trebuie să ne gândim şi la efectul umbrei.

— Ai făcut-o prea înaltă, Emma, zise domnul Knightley. Emma ştia că a făcut-o într-adevăr foarte înaltă, dar nu voia să recunoască, iar domnul Elton adăugă cu căldură:

— O. nu, nu e deloc prea înaltă, chiar deloc. Gândiţi-vă că stă pe scaun, ceea ce schimbă oricum… şi aşa cum e, îţi dă exact impresia…, şi trebuie păstrate proporţiile. Proporţiile, ştiţi… O, nu, dă exact impresia înălţimii reale a domnişoarei Smith, exact aşa, zău!

— E foarte drăguţă, zise domnul Woodhouse. Foarte drăguţ făcută. Ca toate desenele tale, draga mea. Nu cunosc pe nimeni care să deseneze aşa de bine ca tine. Singurul lucru, care într-adevăr nu-mi place, este că stă afară şi are numai un şal subţire pe umeri, te face să te gândeşti la guturai.

— Dar, tată, se presupune că e vară, o zi călduroasă de vară. Uită-te la copac!

— Dar nu e bine să şezi niciodată afară, draga mea.

— Dumneavoastră, domnule, puteţi spune orice, strigă domnul Elton, dar trebuie să vă mărturisesc că, după părerea mea, ideea de a aşeza pe domnişoara Smith afară a fost foarte fericită. Şi copacul e făcut într-un stil inimitabil! Orice altă situaţie ar fi corespuns mult mai puţin personajului. Naivitatea purtărilor domnişoarei Smith! – şi totul, o, e splendid! Nu pot să-mi iau ochii de la el. N-am mai văzut un asemenea tablou.

Imediat se ivi necesitatea de a înrăma tabloul, şi aici existau nişte dificultăţi. Trebuia înrămat imediat, trebuia înrămat la Londra şi comanda trebuia să fie făcută de o persoană inteligentă, pe gustul căreia se putea conta şi nu trebuia să se apeleze la Isabella, care făcea în mod obişnuit asemenea comisioane, pentru că era iarnă şi domnul Woodhouse nu putea suporta ideea ca ea să iasă din casă pe ceaţa din decembrie. Dar de îndată ce problema fu comunicată domnului Elton, se rezolvă de la sine. Curtoazia lui era gata să răspundă la cel mai mic apel. „Este posibil să i se încredinţeze lui comisionul, ce plăcere i-ar face să-l execute! Putea oricând să plece călare la Londra. Era imposibil să-şi exprime recunoştinţa pentru posibilitatea de a le face un asemenea serviciu.” „Foarte drăguţ din partea lui! Dar nu putea să suporte ideea, cum o să-i dea lui o misiune atât de anevoioasă?” Cu aceste vorbe Emma provocă dorita repetare a cererii şi a asigurărilor, şi în câteva minute totul se aranjase.

Domnul Elton urma să ducă tabloul la Londra, să aleagă rama, să dea instrucţiuni, şi Emma era de părere că va putea împacheta tabloul astfel încât să nu-l incomodeze. În acelaşi timp, lui îi era teamă că nu se deranjează destul.

— Ce preţioasă povară, zise el, cu un suspin uşor, luând tabloul.

„Omul ăsta e parcă prea curtenitor pentru a fi îndrăgostit, gândi Emma, aş spune eu, dacă n-ar exista o mie de feluri de a fi îndrăgostit. E un tânăr minunat şi va fi exact ce trebuie pentru Harriet. Va fi şi el «exact aşa, zău», după cum zice chiar el; dar suspină şi se pierde şi inventează complimente mai mult decât aş suporta dacă ar fi vorba de mine. Mă complimentează destul şi aşa, ca prietenă. Probabil îmi e recunoscător pentru Harriet.”