Capitolul VII
CHIAR în ZIUA CÂND DOMNUL ELTON plecă spre Londra, Emma avu din nou ocazia să-i fie de folos prietenei sale. Harriet venise, ca de obicei, la Hartfield dimineaţa şi, după un timp, plecase cu intenţia de a se întoarce la ora cinei. Se întoarse însă mult mai devreme şi într-o grabă şi agitaţie care arătau că s-a întâmplat ceva deosebit. Se citea pe faţa ei că vrea să facă mărturisiri şi, în jumătate de minut, Emma era la curent cu totul. Auzise, de îndată ce ajunsese la doamna Goddard, că domnul Martin trecuse pe acolo cu o oră mai devreme şi, văzând că nu e acasă şi nu se ştie când va veni, lăsase pentru ea un pacheţel din partea surorii lui şi plecase. Deschizând pacheţelul, găsise, în afară de cele două cântece pe care i le dăduse Elisabetei să le copieze, o scrisoare adresată chiar ei. Scrisoarea era de la el, de la domnul Martin, şi conţinea în mod explicit o cerere în căsătorie. „Cine şi-ar fi închipuit? Era aşa de uimită, că nu ştia ce să facă. Da, o cerere în căsătorie în toată regula, şi o scrisoare foarte bine scrisă, cel puţin aşa i se părea ei. Şi scria ca unul care o iubeşte într-adevăr foarte mult, dar nu avea cum să ştie precis, şi aşa că ea a venit cât de repede a putut s-o întrebe pe domnişoara Woodhouse ce să facă”. Emmei îi era aproape ruşine că prietena ei arăta atâta plăcere şi atâta îndoială.
— Pe cuvântul meu, strigă ea, tânărul e hotărât să nu piardă nimic din lipsă de îndrăzneală. Vrea să se însoare cât mai bine.
— Vreţi să citiţi scrisoarea, vă rog frumos, strigă Harriet. Aş dori foarte mult să o citiţi.
Emma nu se lăsă mult rugată. Citi şi fu de-a binelea uimită. Stilul scrisorii întrecea cu mult aşteptările ei. Nu numai că nu avea greşeli de gramatică, dar, în ce priveşte forma, n-ar fi făcut de ruşine nici pe un gentleman: limba, deşi simplă, era expresivă şi neafectată şi sentimentele pe care le descria erau în favoarea autorului. Era scurtă, dar lăsa să se întrevadă bunul simţ, o afecţiune caldă, generozitate, decenţă, şi chiar fineţe a sentimentului. Zăbovi puţin asupra ei, în timp ce Harriet aştepta nerăbdătoare să-i afle părerea, zicând din când în când:
— Ei, ei? şi fiind în cele din urmă obligată să adauge:
— E o scrisoare bună, sau e prea scurtă?
— Da, într-adevăr, o scrisoare bună, răspunse Emma, pronunţând rar cuvintele. E atât de bună, Harriet, încât luând în consideraţie ce ştim despre el, cred că l-a ajutat vreuna dintre surori. E foarte greu să-mi închipui că tânărul cu care vorbeai tu alaltăieri s-ar fi putut exprima atât de bine, folosindu-se de propriile lui puteri. Şi, totuşi, nu e stilul unei femei, nu, sigur că nu, e prea expresiv şi concis, nu este destul de difuz pentru o femeie. Nu încape îndoială că e un tânăr inteligent şi presupun că are chiar talent în direcţia asta; gândeşte atât de expresiv şi clar şi când ia tocul în mână gândurile lui se ordonează firesc în cuvintele cele mai potrivite. Da, acum înţeleg ce fel de minte are. Puternică, decisă, şi sentimentele, până la un punct nu sunt lipsite de fineţe. E mai bine scrisă, Harriet, (dând-o înapoi), decât mă aşteptam.
— Ei, zise Harriet, încă în aşteptare, ei, şi ce să fac?
— Ce să faci, în ce privinţă? Vrei să spui în privinţa acestei scrisori?
— Da!
— Dar nu încape îndoială, trebuie să răspunzi, desigur, şi încă repede.
— Da, dar ce să spun? Dragă domnişoară Woodhouse, vă rog, daţi-mi un sfat!
— Nu, nu, e mai bine să scrii singură scrisoarea. Te vei exprima foarte bine, sunt sigură. Poţi foarte bine să te faci înţeleasă! Ceea ce contează în primul rând e să te faci înţeleasă. Trebuie să fie foarte clară, să nu creeze îndoială sau obiecţii. Cred că te va duce mintea să-ţi exprimi recunoştinţa şi grija pentru durerea pe care o provoci, după cum se cuvine. N-ai nevoie să te îndrume cineva astfel încât să dai impresia că te doare dezamăgirea lui.
— Credeţi, aşadar, că trebuie să-l refuz? zise Harriet, uitându-se în jos.
— Că trebuie să-l refuzi? Dragă Harriet, dar ce vrei să spui? Te îndoieşti în privinţa asta? Credeam, dar îţi cer iertare, poate că am greşit… Desigur, te-am înţeles greşit, dacă te îndoieşti de conţinutul răspunsului. Îmi închipuiam că mă consulţi numai în ce priveşte exprimarea.
Harriet tăcea. Într-o manieră mai rezervată, Emma continuă:
— Vrei să trimiţi un răspuns favorabil după câte văd?
— Nu, adică, nu vreau, dar ce să fac? Vă rog, dragă domnişoară Woodhouse, spuneţi-mi ce trebuie să fac?
— Nu-ţi voi da nici un sfat, Harriet. Nu vreau să mă amestec. Este o problemă pe care trebuie s-o rezolvi în funcţie de propriile tale sentimente.
— Nu credeam că-i plac aşa de mult, zise Harriet, uitându-se la scrisoare. Câteva clipe, Emma continuă să tacă, dar înţelegând că Harriet ar putea să fie prea puternic impresionată de scrisoare, găsi că e mai bine să vorbească:
— Consider, că regulă generală, Harriet, că, atunci când o femeie se îndoieşte dacă să accepte sau nu un bărbat, e cel mai bine să-l refuze. Dacă ezită să spună da, e mai bine să spună nu. imediat. Nu e o situaţie pe care s-o accepţi cu sentimentul îndoielii, cu inima pe jumătate. Am socotit că e de datoria mea, ca prietenă mai mare să-ţi spun toate aceste lucruri. Dar să nu-ţi închipui că vreau să te influenţez.
— O, nu, sunt sigură că sunteţi mult prea bună cu mine,ca să… dar dacă m-aţi sfătui ce e mai bine de făcut – nu, nu vreau să spun asta – cum spuneţi dumneavoastră, trebuie să fiu hotărâtă, nu trebuie să ezit, e ceva foarte serios. Poate că e mai bine să spun nu. Credeţi că e mai bine să spun nu?
— Pentru nimic în lume, zise Emma zâmbind cu graţie, nu te-aş sfătui într-un fel sau altul. Tu eşti cel mai bun judecător, când e vorba de fericirea ta. Dacă îl preferi pe domnul Martin tuturor celorlalţi bărbaţi, dacă-l găseşti cel mai simpatic dintre toţi cei pe care ii cunoşti, de ce să eziţi? Te-ai înroşit, Harriet! Te-ai gândit cumva la altcineva dintre cunoştinţe? Harriet, Harriet, nu te amăgi, nu te lăsa copleşită de recunoştinţă şi compasiune. La cine te gândeşti în momentul ăsta?
Simptomele erau favorabile. În loc să răspundă, Harriet se întoarse zăpăcită şi se opri gânditoare în faţa focului. Şi, deşi ţinea încă în mână scrisoarea, o răsucea mecanic, fără să-i mai pese de ea. Emma aştepta rezultatul cu nerăbdare, dar nu şi fără prea mari speranţe. În cele din urmă, cu oarecare şovăială, Harriet zise:
— Domnişoară Woodhouse, pentru că nu vreţi să-mi spuneţi părerea dumneavoastră, am decis aproape, să-l refuz pe domnul Martin. Credeţi că e bine aşa?
— Perfect, perfect, draga mea Harriet. E cel mai cuminte lucru, în timp ce mai aveai îndoieli, mi-am păstrat sentimentele pentru mine dar acum că eşti hotărâtă, nu voi ezita să te aprob. Dragă Harriet, îmi permit această bucurie. M-ar fi întristat să pierd prietenia ta. Ar fi fost o consecinţă firească a căsătoriei tale cu domnul Martin. Cât timp mai aveai îndoieli, n-am spus nimic, ca să nu te influenţez. Dar ar fi însemnat să pierd o prietenă. N-aş fi putut să fac vizite doamnei Robert Martin la ferma Abbey Mill. Acum sunt sigură că vom fi întotdeauna prietene.
Harriet nu bănuise această primejdie, dar numai gândul că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla, o făcu să încremenească:
— Nu m-aţi fi putut vizita! strigă ea înspăimântată. Nu, desigur că n-aţi fi putut. Nu m-am gândit deloc. Asta ar fi fost groaznic. Din ce-am scăpat! Dragă domnişoară Woodhouse, n-aş renunţa pentru nimic în lume la prietenia dumneavoastră.
— Într-adevăr, Harriet, ar fi fost o grea lovitură să te pierd. Te-ai fi scos singură din lumea bună. Ar fi trebuit să renunţ la tine.
— Dumnezeule! Cum aş fi putut să îndur una ca asta? Aş fi murit dacă nu mi s-ar mai fi dat voie să viu la Hartfield.
— Draga şi scumpa de tine, să fii tu exilată la Abbey Mill, să rămâi în societatea unor oameni analfabeţi şi vulgari toată viaţa! Mă întreb cum de tânărul a îndrăznit să-ţi ceară mâna! Probabil are o părere foarte bună despre el însuşi.
— Dar eu nu cred că e încrezut, în general, zise Harriet, conştiinţa ei opunându-se unei asemenea sentinţe. Cel puţin, e un om foarte bun şi îi voi fi totdeauna foarte îndatorată şi îl voi stima, dar asta e cu totul altceva decât – şi ştiţi şi dumneavoastră, deşi poate că el mă iubeşte, asta nu înseamnă că trebuie să-mi placă, şi, desigur, trebuie să mărturisesc că de când am început să vin la Hartfield în vizită, am mai văzut ceva lume, şi dacă ar fi să-l comparăm, ca fizic şi ca purtări, nici nu e de comparat cu altcineva, care e aşa de frumos şi simpatic. Totuşi, cred că domnul Martin e un tânăr foarte cumsecade, am o părere foarte bună despre el, şi pentru că mi-a arătat afecţiune, şi pentru că mi-a scris o asemenea scrisoare, dar să renunţ la dumneavoastră asta n-aş face-o pentru nimic în lume.
— Îţi mulţumesc, draga mea prietenă. Nu ne vom despărţi. O femeie nu trebuie neapărat să se mărite cu un bărbat numai pentru că a cerut-o sau pentru că i-a arătat afecţiune şi a scris o scrisoare acceptabilă.
— O, nu, şi nu e decât o scrisoare scurtă!
Emmei nu-i scăpă lipsa de gust a prietenei sale, dar trecu repede la:
— Foarte adevărat, şi slabă ar fi consolarea celei care se mărită cu un caraghios, a cărui purtare o jigneşte în fiecare moment, să ştie că soţul ei a putut scrie o scrisoare bună.
— O, da, foarte slabă consolare. Nimeni nu se sinchiseşte de o scrisoare. Principalul este să fii totdeauna fericită în mijlocul tovarăşilor tăi. Sunt foarte hotărâtă să-l refuz, dar cum să fac, ce să spun?
Emma o asigură că nu va fi greu să compună răspunsul şi o sfătui să-l scrie imediat. Harriet fu de acord în speranţa că se va bucura de ajutorul ei şi Emma continuă să protesteze împotriva ideii că ar fi nevoie de un ajutor, dar îl acordă de fapt generos, în formularea fiecărei fraze. Uitându-se din nou peste scrisoarea tânărului, pentru a-i răspunde, Harriet părea să revină la sentimente mai bune faţă de el şi era cât se poate de necesar să o îmbărbăteze cu câteva expresii hotărâtoare. Era atât de îngrijorată să nu-l facă nefericit şi se gândea aşa de mult la ce-o să creadă şi o să spună mama şi surorile lui, şi îi era aşa de teamă că o vor socoti nerecunoscătoare, încât Emma credea că dacă tânărul i-ar fi ieşit în cale în acel moment ar fi fost în cele din urmă acceptat.
Scrisoarea fu totuşi scrisă, sigilată şi trimisă. Primejdia trecuse şi Harriet era în siguranţă. În seara aceea fu cam melancolică, iar Emma o lăsă să-şi exprime câteva regrete uşoare şi încercă să i le potolească fie pomenindu-i de prietenia ei, fie aducând vorba despre domnul Elton.
— Nu voi mai fi niciodată invitată la Abbey Mill, zise ea cu o voce cam tristă.
— Nici dacă ai fi, nu aş suporta să mă despart de tine, Harriet. Eşti mult prea necesară la Hartfield pentru a-ţi pierde timpul la Abbey Mill.
— Şi nici nu cred că o să vreau să mă mai duc acolo, pentru că eu nu sunt fericită decât la Hartfield.
Câtva timp după aceea, zise:
— Cred că doamna Goddard s-ar mira foarte mult dacă ar şti ce s-a întâmplat. Şi domnişoara Nash, sunt sigură, pentru că domnişoara Nash socoteşte că sora ei e măritată foarte bine şi bărbatul ei nu-i decât negustor de pânzeturi.
— Dragă Harriet, la o profesoară de şcoală nu te poţi aştepta la cine ştie ce rafinamente. Probabil că domnişoara Nash te-ar invidia pentru această ocazie de a te mărita. Chiar şi această cucerire ar fi de valoare în ochii ei. Cât priveşte posibilităţile tale superioare, cred că habar n-are de ele. Atenţia pe care ţi-o acordă o anumită persoană nu cred să fi ajuns încă în gura lumii la High-bury. până acum, cred că numai tu şi eu am avut plăcerea să-i înţelegem explicit intenţiile.
Harriet se înroşi şi zâmbi şi spuse ceva de genul că se miră că are atâta succes. Gândul la domnul Elton era destul de înviorător, totuşi, după o vreme, deveni din nou plină de compasiune pentru domnul Martin cel respins:
— Acum trebuie să fi primit scrisoarea aceea. Mă întreb ce fac ei acum. Oare surorile lui ştiu? Dacă el e nefericit, vor fi nefericite şi ele. Sper că n-o să-l jignească prea tare.
— Să ne gândim la alţii dintre prietenii noştri absenţi, care au ocupaţii mai plăcute, zise Emma. În momentul acesta, poate, domnul Elton arată tabloul tău mamei şi surorilor sale şi le spune de câte ori e mai frumos originalul, şi le spune în sfârşit numele tău, numele tău scump.
— Tabloul meu? Dar trebuie să fi lăsat tabloul în Bond Street.
— Nu zău! Atunci înseamnă că eu nu-l cunosc pe domnul Elton. Nu, draga mea Harriet, crede-mă, nu va duce tabloul în Bond Street decât mâine. Îl va însoţi toată seara, va fi consolarea şi încântarea lui. Îi va dezvălui familiei planurile lui, te va prezenta acolo, le va face să simtă, cum e firesc pentru femei, o vie curiozitate şi preocupare. Ce vesele, înflăcărate, bănuitoare, harnice vor fi închipuirile lor acum?
Harriet zâmbi din nou, cu mai mult curaj de această dată.
