Capitolul XI

DE ACUM, EMMA TREBUIA SĂ-L LASE PE domnul Elton să se descurce singur. Nu mai stătea în puterile ei să aibă grijă de fericirea lui şi să vină în întâmpinarea acţiunilor sale. Sosirea familiei surorii ei era atât de apropiată, încât pregătirile şi vizita propriu-zisă deveniseră obiectul principal al interesului ei; şi în timpul celor zece zile ale şederii lor la Hartfield, nimeni nu s-ar fi aşteptat – dealtfel nici ea nu se aştepta – să-şi poată permite mai mult decât să-i încurajeze din când în când, şi numai dacă se va ivi ocazia, pe cei doi îndrăgostiţi. Puteau să înainteze rapid dacă voiau, trebuiau să înainteze într-un fel sau altul, fie că voiau, fie că nu. Nici nu-şi dorea să aibă prea mult răgaz pentru ei. Sunt unii oameni care dacă sunt prea mult ajutaţi nu se mai ostenesc deloc pentru propriul lor interes.

Domnul şi doamna John Knightley, pentru că lipsiseră mai mult din Surrey decât de obicei, o interesau în cel mai înalt grad. Până anul acesta, toate vacanţele lungi şi le împărţeau între Hartfield şi Donwell Abbey, dar în toamna aceasta îşi petrecuseră toată vacanţa la mare, cu copiii, aşa că trecuse mult timp de când nu-şi vizitaseră rudele din Surrey şi domnul Woodhouse nu-i văzuse chiar deloc, pentru că nimeni nu-l putea hotărî să meargă până la Londra nici măcar de dragul „bietei Isabella”. Din această cauză, el era acum cel mai fericit şi mai emoţionat în aşteptarea acestei mult prea scurte vizite.

Era extrem de îngrijorat de greutăţile călătoriei pentru fiica sa şi cu atât mai mult de oboseala propriilor săi cai şi a vizitiului, care urmau să aducă pe câţiva dintre ei pe o porţiune din drum. Dar nu avea de ce să se teamă, cele şaisprezece mile fură străbătute cu bine şi doamna şi domnul John Knightley cu cei cinci copii ai lor şi un număr corespunzător de doici competente sosiră sănătoşi la Hartfield.

Învălmăşeala şi bucuria care deveneau inevitabile când soseau atât de mulţi oaspeţi, cărora trebuia să li se vorbească, să li se ureze bun venit, să li se dea curaj şi un loc pentru a-şi lăsa bagajele, produceau atâta zgomot şi zăpăceală că nervii săi nu ar fi suportat aşa ceva sub nici un alt motiv, şi nici pentru acesta nu puteau rezista prea mult; dar rânduielile de la Hartfield şi sentimentele tatălui ei erau respectate cu atâta sfinţenie de doamna John Knightley, încât, în ciuda grijii de mamă pentru micuţii ei, care trebuiau să se bucure de tot confortul, libertatea şi atenţia celor din jur, să mănânce, să bea, să se joace sau să doarmă, după cum îşi doreau, fără cea mai mică întârziere, copiilor nu li se dădea voie să-l deranjeze prea multă vreme prin prezenţa lor sau prin atenţia pe care i-o solicitau.

Doamna John Knightley era o femeie drăguţă şi distinsă, care se purta cu blândeţe şi calm, atrăgea simpatia tuturor şi o oferea tuturor pe a sa. Era cu totul absorbită de viaţa ei de familie, soţie devotată şi mamă afectuoasă. Îşi iubea tatăl şi sora cu atâta căldură încât numai dragostea pentru soţul ei putea fi socotită mai fierbinte. Nu era o femeie deosebit de inteligentă sau plină de spontaneitate şi, pentru că-i semăna tatălui ei, îi moştenise şi constituţia slabă. Avea o sănătate fragilă şi era din cale-afară de grijulie cu copiii, ii era teamă să nu se îmbolnăvească şi îl aprecia pe domnul Wingfield al ei din oraş tot atât de mult cât îl aprecia tatăl ei pe domnul Perry. Semănau şi prin bunăvoinţa generală şi stima pentru orice veche cunoştinţă.

Domnul John Knightley era un bărbat înalt, cu alură de gentleman, şi foarte deştept, cu perspective în carieră. Era un om respectabil şi bun gospodar, dar se purta cu oarecare rezervă, ceea ce făcea să nu fie chiar pe placul tuturor şi uneori putea să-şi iasă din fire. Nu era un om ţâfnos şi nu se supăra des şi din nimic pentru a merita un atare reproş, dar nu avea o fire din cele mai blânde. Şi, cu o asemenea soţie, care îl adora, era imposibil ca un cusur de acest fel să nu se accentueze. Blândeţea ei exagerată îl scotea din fire. Dispunea de toată claritatea şi repeziciunea minţii care îi lipseau ei şi putea uneori să o jignească cu o vorbă sau un gest pripit. Nu făcea parte dintre favoriţii frumoasei sale cumnate. Ei nu-i scăpa nici un defect al lui. Ea înţelegea repede jignirile aduse Isabellei, pe care aceasta le trecea cu vederea. Poate că şi Emma i-ar fi trecut cu vederea mai multe dacă s-ar fi purtat mai curtenitor cu ea, dar el se purta numai ca un frate şi un prieten amabil, fără să o laude şi fără să fie orb la scăderile ei. Dar, oricâte complimente i-ar fi făcut, Emma tot nu i-ar fi iertat cusurul cel mai mare pe care îl avea în ochii ei, acela că uneori nu dădea dovadă de respect şi răbdare faţă de domnul Woodhouse. În această privinţă nu era deloc la înălţime. Ciudăţeniile domnului Woodhouse, agitaţia sa continuă îi provocau câteodată un protest sau un răspuns zeflemisitor, ambele cât se poate de prost venite. Asta nu se întâmpla totuşi prea des, pentru că domnul John Knightley avea multă stimă pentru socrul său şi ştia foarte bine ce i se cuvine. Dar, după părerea Emmei, era prea des, mai ales că ea simţea şi era lovită de o jignire chiar dacă aceasta nu era rostită. Totuşi, la începutul fiecărei vizite, lucrurile se desfăşurau destul de bine şi, cum de data asta timpul era foarte scurt, puteau spera că totul va decurge în cea mai perfectă armonie. De abia se aşezaseră şi se liniştiseră puţin, că domnul Woodhouse, clătinându-şi capul melancolic şi oftând, atrase atenţia fiicei sale asupra tristei schimbări care survenise la Hartfield de când fusese ea ultima oară acolo.

— Ah, draga mea, zise el. Biata domnişoară Taylor! Tristă întâmplare!

— Ah, da, tată, strigă ea, gata să-l compătimească. Probabil că-i duci lipsa! Şi Emma! Ce pierdere groaznică pentru amândoi. Mi-a părut aşa de rău pentru voi. Nu-mi pot închipui cum vă descurcaţi fără ea. Tristă schimbare, într-adevăr. Dar sper că ei o duc foarte bine, tată!

— Foarte bine, draga mea, sper că foarte bine. Nu ştiu, dar ea pare să se simtă bine prin părţile acelea.

Aici, domnul John Knightley o întrebă încet pe Emma dacă există vreo îndoială în ce priveşte aerul de la Randalls.

— O, nu, nici cea mai mică. N-am văzut-o pe doamna Weston niciodată arătând aşa de bine. Tata vorbeşte de propriile lui regrete.

— Asta le face cinste la amândoi, răspunse el amabil.

— Şi o vedeţi destul de des, tată? întrebă Isabella pe un ton plângăreţ, care se potrivea foarte bine cu dispoziţia tatălui ei.

Domnul Woodhouse şovăi.

— Nu atât de des cât aş dori, draga mea.

— Ah, tată, de când s-a căsătorit a fost o singură zi în care nu i-am văzut. În fiecare zi, în afară de una singură, dimineaţa sau după-amiaza, i-am văzut, fie pe domnul fie pe doamna Weston, dar în general pe amândoi, Isabella, mai mult pe aici. Sunt foarte, foarte drăguţi şi vin mereu. Domnul Weston, zău, e la fel de drăguţ ca şi dânsa. Tată, dacă vorbeşti cu atâta disperare, Isabella o să-şi facă o idee falsă despre noi. Toată lumea ştie că ducem lipsa domnişoarei Taylor, dar toată lumea trebuie să afle că domnul şi doamna Weston fac totul ca să ne facă suferinţa mai uşoară, exact aşa cum ne aşteptam —- ceea ce e adevărul adevărat.

— Exact aşa cum se cuvine, zise domnul John Knightley, şi exact aşa cum speram, după scrisorile tale. Dorinţa ei de a-ţi arăta atenţie nu poate fi pusă la îndoială şi faptul că el e un bărbat amabil şi prietenos uşurează mult lucrurile. Întotdeauna ţi-am spus, iubito, că nu cred ca la Hartfield lucrurile să se fi schimbat aşa de mult în rău. Acum, că-ţi spune şi Emma, sper că o să fii mulţumită.

— Ei, da, desigur, zise domnul Woodhouse, da, cu siguranţă, nu pot să neg că doamna Weston, biata doamnă Weston, vine să ne vadă destul de des; dar, pe urmă, e nevoită să plece din nou.

— Ar fi foarte greu pentru domnul Weston dacă n-ar pleca. Mereu uiţi de bietul domn Weston.

— Cred, într-adevăr, zise domnul John Knightley, amabil, că domnul Weston are unele drepturi. Tu şi cu mine, Emma, ne vom lua îndrăzneala să fim de partea bietului soţ. Eu fiind soţ şi tu nefiind soţie, drepturile bărbatului ne sunt la fel de clare. Cât despre Isabella, e măritată de atâta vreme, încât ar fi dispusă să se dispenseze de orice domn cât mai mult timp posibil.

— Eu, dragostea mea? strigă soţia sa auzind şi înţelegând numai în parte. Vorbeşti despre mine? Sunt sigură că nimeni nu se cade şi nu poate să fie mai mare apărător al căsniciei decât mine şi dacă n-ar fi fost vorba de nenorocirea de a fi plecat de la Hartfield aş fi socotit-o pe domnişoara Taylor cea mai norocoasă femeie din lume. Şi nu vreau să-l nedreptăţesc pe domnul Weston, cred că merită toate laudele. Cred că este unul din oamenii cei mai de caracter, în afară de tine şi de fratele tău, nu ştiu pe nimeni să-i fie egal. N-am să uit niciodată cum a înălţat zmeul pentru Henry, în fiecare zi cu soare şi vânt, anul trecut, de Paşte. Şi mai ales de când, în septembrie trecut, a fost aşa de bun şi mi-a scris special pentru a mă asigura că la Cobham nu bântuie scarlatina, am rămas încredinţată că e omul cu inima cea mai bună din câţi se află. Dacă îl merită vreo femeie, aceea e domnişoara Taylor.

— Dar unde este tânărul, zise domnul John Knightley, a fost de faţă la ceremonie sau nu?

— N-a sosit încă, răspunse Emma. Am fost aproape siguri că vine după ceremonie, dar degeaba. Şi n-am mai auzit vorbindu-se de el în ultima vreme.

— Dar spune-le despre scrisoare, draga mea, zise tatăl ei. I-a scris o scrisoare bietei doamne Weston, s-o felicite, şi era o scrisoare foarte cuviincioasă, foarte frumoasă. Mi-a arătat-o. Am găsit că a compus-o foarte bine. Nu ştiu dacă o fi fost ideea lui, e destul de tânăr, şi unchiul poate…

— Dragă tată, are douăzeci şi trei de ani. Uiţi că timpul zboară!

— Douăzeci şi trei! Zău? Nu mai spune! N-aş fi crezut. Şi n-avea decât doi ani când a murit biata maică-sa. Da, timpul zboară, zău aşa! Şi eu am o memorie foarte proastă. Totuşi, era o scrisoare foarte bună, foarte bine scrisă şi le-a făcut mare plăcere doamnei şi domnului Weston. Îmi amintesc că era scrisă din Weymouth, cu data 28 septembrie, şi începea cu „Stimată doamnă”, dar am uitat restul; şi era semnată F. C. Weston Churchill. Asta îmi amintesc perfect.

— Ce drăguţ şi cuviincios din partea lui, strigă doamna John Knightley, cu inima ei cea bună. Nu mă îndoiesc că e un tânăr foarte simpatic. Dar, ce trist, să nu locuiască în casa tatălui său. E aşa de groaznic ca un copil să fie luat din casa părinţilor lui! N-am înţeles niciodată cum s-a putut domnul Weston despărţi de el. Să-ţi dai copilul! Nu pot să cred că cineva care îţi cere aşa ceva e un om bun.

— Nimeni nu crede că doamna şi domnul Churchill sunt nişte oameni buni, observă rece domnul John Knightley. Dar nu trebuie să-ţi închipui că domnul Weston s-a simţit cum te-ai simţi tu dacă l-ai da pe Henry sau pe John. Domnul Weston are un caracter mai vesel, ia lucrurile mai uşor, le ia aşa cum sunt, se bucură de ele într-un fel sau altul. Îşi găseşte mai degrabă plăcerile în ceea ce se numeşte societate, în mâncare, în băutură şi jocul de whist cu vecinii, de cinci ori pe săptămână, decât în căldura căminului.

Emmei nu putea să-i placă această reflecţie despre domnul Weston şi era pe punctul de a contrazice, dar se stăpâni şi lăsă totul să treacă. Voia să menţină pacea, pe cât posibil, şi, oricum, obiceiul de a da cea mai mare importanţă căminului, de a socoti că omul numai acasă poate fi fericit era cât se poate de lăudabil şi-i făcea cinste cumnatului ei. Aici îşi avea originea dispreţul pentru relaţiile mondene şi pentru cei care le preţuiau. Nu era greu să-i acorde iertarea.