CAPITOLUL XIII

CU GREU S-AR PUTEA IMAGINA O FIINŢA mai fericită decât era doamna John Knightley în cursul acestei vizite la Hartfield. Pornea în fiecare dimineaţă să-şi vadă vechile cunoştinţe, împreună cu cei cinci copii ai săi, iar seara se întorcea să comenteze întâmplările din timpul zilei cu tatăl şi sora ei. Nu-şi putea dori nimic mai mult, decât ca zilele să nu treacă atât de repede. Era o vizită minunată, perfectă prin aceea că era mult prea scurtă.

În general, seara se întâlneau mai puţin cu prietenii decât dimineaţa, dar nu putură să refuze o invitaţie la cină, deşi aceasta îi făcea să iasă din casă chiar în ziua de ajun. Domnul Weston nu admitea să fie refuzat, trebuiau să cineze cu toţii la Randalls în acea zi; chiar domnul Woodhouse se lăsă convins, în baza argumentului că era preferabil să iasă din casă decât să se despartă de ceilalţi.

Cum aveau să ajungă acolo, era o întrebare care ar fi putut să-i pună în încurcătură pe ceilalţi, dar trăsura ginerelui său era oricum la Hartfield şi nu era nici o îndoială că vor ajunge cu bine. Emma reuşi chiar să-l convingă, relativ repede, că într-una din trăsuri va fi loc şi pentru Harriet.

Harriet, domnul Elton şi domnul Knightley, prietenii cei mai apropiaţi, erau singurii invitaţi din afara familiei. Ţinuseră seama de obiceiurile şi preferinţele domnului Woodhouse: se cina devreme şi cu putină lume.

În seara dinaintea acestui mare eveniment (pentru că era un mare eveniment ca domnul Woodhouse să nu cineze acasă în seara zilei de douăzeci şi patru decembrie), Harriet fusese la Hartfield şi plecase din cauza unei răceli foarte supărătoare; şi dacă n-ar fi fost vorba de dorinţa ei puternică de a fi îngrijită de doamna Goddard, Emma ar fi făcut totul să o reţină. O vizită a doua zi şi constată că soarta ei cu privire la petrecerea de la Randalls era pecetluită. Avea febră mare şi o durea rău în gât; doamna Goddard era plină de grijă şi afecţiune, se vorbea de domnul Perry şi Harriet însăşi era atât de bolnavă şi de prost dispusă încât nu se putea opune forţei care o excludea dintre cei care urmau să ia parte la plăcutul eveniment, deşi nu putea vorbi de această pierdere fără a vărsa lacrimi din belşug.

Emma rămase cu ea cât se putea de mult, să o îngrijească în timpul absenţelor inevitabile ale doamnei Goddard şi s-o înveselească povestindu-i cât de trist va fi domnul Elton când va auzi despre boala ei, şi plecă, în cele din urmă, lăsând-o destul de împăcată cu ideea că pentru el vizita va fi foarte neplăcută şi că toţi vor simţi foarte mult lipsa ei. Nu făcuse nici câţiva paşi, de la uşa doamnei Goddard, că se pomeni cu domnul Elton însuşi în faţa ei. Era evident că se îndrepta spre aceeaşi uşă, dar se întoarse, şi cum mergeau împreună încet, şi discutau despre bolnavă, despre care el auzise că e într-o stare foarte gravă şi venise să se intereseze pentru a aduce veşti despre ea la Hartfield, îi ajunse din urmă domnul John Knightley, care se întorcea din vizita zilnică la Don-well, cu băieţii lui cei mari, ai căror obraji strălucind de sănătate demonstrau avantajele unei călătorii la ţară şi păreau să dea asigurări că friptura de berbec şi budinca de orez care îi aşteptau acasă vor avea o existenţă scurtă ca atare. Porniră cu toţii împreună. Emma tocmai dădea amănunte despre suferinţa prietenei sale: „gâtul foarte inflamat, febră mare, puls neregulat etc. şi cu regret aflase de la doamna Goddard că Harriet era predispusă spre amigdalită şi că deseori o speriase cu durerile ei în gât.” Domnul Elton se arătă foarte neliniştit aflând acestea şi exclamă:

— Dureri în gât! Sper că nu e contagios. Sper că nu e vorba de o inflamaţie purulentă contagioasă. Perry a văzut-o? Zău, ar trebui să vă îngrijiţi şi dumneavoastră nu numai prietena dumneavoastră. Vă rog să nu riscaţi. De ce nu l-au chemat pe Perry?

Emma, căreia nu-i era deloc frică pentru ea însăşi, îi linişti temerile exagerate, asigurându-l că doamna Goddard are destulă experienţă şi o poate îngriji. Dar, pentru că nu voia ca el să fie cu totul liniştit datorită argumentelor ei, dorind chiar să-i alimenteze neliniştea adăugă curând după aceea, ca şi când ar fi fost vorba despre altceva:

— E aşa de frig, foarte frig, şi după toate aparenţele o să ningă. Dacă ar fi să mergem în altă parte, la alţi oameni aş încerca să nu ies azi şi să-l fac şi pe tata să nu se încumete. Dar s-a hotărât şi se pare că nu simte frigul; nu vreau să mă amestec, mai ales, ca să nu-i dezamăgesc pe doamna şi domnul Weston. Dar, pe cuvântul meu, domnule Elton, dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş scuza şi n-aş veni. Păreţi deja puţin cam răguşit, şi când te gândeşti că mâine veţi avea nevoie atât de mult de glasul dumneavoastră şi vă veţi obosi atât de mult, cred, e cât se poate de necesar ca în seara asta să rămâneţi acasă şi să vă îngrijiţi.

Domnul Elton arăta foarte încurcat şi nu prea ştia ce să răspundă. Era şi greu, pentru că, deşi foarte măgulit de faptul că o domnişoară frumoasă are atâta grijă de el şi nevoind să arate lipsă de supunere faţă de sfaturile ei, totuşi, nu avea nici cea mai mică dorinţa să renunţe la vizită. Dar Emma, care era prea mult preocupată de ideile şi părerile ei preconcepute pentru a-l judeca fără părtinire, sau a-i vedea clar intenţiile, fu foarte mulţumită să-l laude îngăimând aprobativ că „foarte frig, desigur, foarte frig” şi continuă să meargă, bucurându-se că l-a scăpat de vizita la Randalls. şi i-a dat posibilitatea să se intereseze de sănătatea Harrietei, toată seara, din oră în oră.

— Foarte bine faceţi, zise ea, vom transmite doamnei şi domnului Weston scuzele dumneavoastră.

Dar de-abia îşi terminase fraza, că îl auzi pe cumnatul ei oferindu-i politicos domnului Elton un loc în trăsura lui, dacă era vorba numai de vremea rea, şi pe domnul Elton acceptând oferta cu promptitudine şi deplină satisfacţie. Treaba era aranjată. Domnul Elton urma să vină şi niciodată faţa lui lată şi frumoasă nu exprimase mai multă bucurie ca în momentul acela, niciodată nu avusese un zâmbet mai larg, ochi mai plini de entuziasm decât în momentul următor când o privi.

„Ei, bine, îşi zise ea, asta-i foarte ciudat! După ce îi oferisem o scuză atât de bună, să prefere să iasă în lume şi s-o lase pe Harriet bolnavă şi părăsită! Foarte ciudat, zău! Dar am impresia că bărbaţii, mai ales cei neînsuraţi, au o mare plăcere, o pasiune chiar, de a fi invitaţi la masă. O invitaţie la masă e atât de preţuită între plăcerile, ocupaţiile, îndatoririle lor, încât trece înainte de orice. Asta e probabil şi cu domnul Elton, e un tânăr nepreţuit, foarte simpatic şi amabil, fără îndoială, foarte îndrăgostit de Har-riet, şi totuşi, nu poate refuza o invitaţie, trebuie să-i răspundă cu orice preţ. Ce ciudată e iubirea, e în stare să spună că Harriet are spirit ascuţit, dar nu vrea să cineze singur de dragul ei!”

Curând după aceea, domnul Elton îi părăsi şi ea observă cu deplină convingere că era mult sentiment în tonul cu care o pomeni pe Harriet la despărţire, în modulaţiile vocii, în timp ce o asigura că va trece pe la doamna Goddard să întrebe despre frumoasa ei prietenă chiar înainte de a avea plăcerea s-o reîntâlnească. Atunci spera să-i poată da veşti mai bune. Oftatul şi zâmbetul cu care se îndepărtă îl reabilitară mult în ochii Emmei.

După o tăcere de câteva minute, John Knightley începu astfel

— N-am văzut în viaţa mea un bărbat care să se omoare mai mult să placă decât domnul Elton. Face pe dracu-n patru când e vorba despre doamne. Cu bărbaţii poate să fie rezonabil şi neafectat, dar când trebuie să-i facă plăcere unei femei joacă o întreagă comedie.

— Manierele domnului Elton nu sunt perfecte, răspunse Emma. Dar, când e vorba să ne îndeplinească o dorinţă, trebuie să-i mai trecem cu vederea. Când un bărbat face tot ce-i stă în putinţă, în ciuda posibilităţilor lui limitate, merită să fie preferat unuia cu însuşiri superioare, dar neglijent. Domnul Elton e bun din fire şi îşi dă silinţa.

— Da, zise domnul John Knightley repede şi cu o oarecare şiretenie în glas. Pare să-şi dea foarte multă silinţă faţă de tine.

— De mine? răspunse ea cu un zâmbet uluit. Crezi că sunt obiectul atenţiei domnului Elton?

— Trebuie să recunosc că mi-a trecut prin cap, Emma şi dacă ţie nu ţi s-a părut până acum, ai putea să iei asta în consideraţie de acum înainte»

— Domnul Elton îndrăgostit de mine?! Ce idee!

— Mie aşa mi se pare, dar ar fi bine ca tu să te gândeşti dacă e sau nu aşa şi să te porţi în consecinţă. Cred că purtarea ta faţă de el îl încurajează. Iţi vorbesc ca prieten, Emma. Uită-te în jur şi vezi ce faci şi ce vrei să faci.

— Mulţumesc. Dar te asigur că n-ai deloc dreptate. Domnul Elton şi cu mine suntem foarte buni prieteni şi atât. Şi continuă să meargă, amuzându-se la ideea că o cunoaştere parţială a situaţiei poate da naştere la asemenea gafe şi că pot să cadă în asemenea greşeală chiar oamenii care se pretind cu judecată. Cumnatul ei crede că ea e oarbă, nu ştie nimic şi are nevoie de sfaturi, şi asta nu îi făcu Emmei mare plăcere. El nu mai spuse nimic.

Domnul Woodhouse era atât de hotărât să meargă în vizită încât, în ciuda frigului care creştea, nu dădea semne că ar dori să o contramandeze şi porni în cele din urmă, foarte punctual, cu fiica cea mare, în trăsura lui, la fel de indiferent la capriciile vremii ca şi ceilalţi. Era mult prea uimit de faptul că el însuşi se deplasează şi că petrecerea de la Randalls îi va face plăcere, ca să observe că e frig, şi mult prea înfofolit ca să-l simtă. Frigul, totuşi, era foarte tare şi când se porni şi a doua trăsură, nişte fulgi uşori de zăpadă începură să-şi facă drum spre pământ, iar cerul era aşa de înnorat, încât părea să aibă nevoie doar de puţin vânt pentru a da naştere, în foarte scurt timp, unei lumi cu desăvârşire albe.

Curând, Emma îşi dădu seama că tovarăşul ei de drum nu era în cea mai fericită dispoziţie. Pregătirile şi plecarea pe o vreme ca asta, sacrificiul de a nu-şi mângâia copiii după cină erau nişte llucruri deloc plăcute, care nu-i conveneau câtuşi de puţin domnului John Knightley. Nu se aştepta la nimic bun de la vizita asta şi nu credea că merită osteneala, şi până să ajungă la casa parohială, vorbi numai despre nemulţumirea lui.

— Trebuie să ai o părere foarte bună despre tine însuţi, zise el, ca să-i pui pe oameni să plece de lângă soba lor, într-o zi ca asta, de dragul de a veni să te vadă. Se crede probabil din cale-afară de simpatic. Eu n-aş face una ca asta. E cea mai mare prostie! uite că ninge! Mare nebunie să nu laşi oamenii să stea frumuşel acasă! Şi mare nebunie să nu stai acasă, dacă poţi. Dacă am fi fost obligaţi să ieşim într-o seară ca asta, pentru vreo afacere sau datorie oarecare, ni s-ar fi părut foarte greu şi neplăcut. Dar laşa, plecăm, îmbrăcaţi probabil mai subţire decât de obicei, fără să ne oblige nimeni, fără să avem vreun motiv, sfidând glasul naturii, care ne spune prin tot ce se vede şi se simte, să stăm acasă, să punem la adăpost totul, plecăm ca să petrecem cinci ore de plictiseală, în casa altuia, unde n-o să spunem şi n-o să auzim decât ce-am spus şi ce-am auzit şi ieri şi o să spunem şi o să auzim precis şi mâine. Pornim pe vreme rea ca să ne întoarcem pe vreme şi mai rea: patru cai şi patru servitori sunt scoşi în zăpadă pentru nimic altceva decât ca să ducă cinci fiinţe îngheţate spre nişte camere mai reci decât la ei acasă şi cu perspectiva unei proaste tovărăşii.

Emma nu se simţea în stare să-şi exprime aprobarea, cu care fără îndoială el era obişnuit, să imite acel „Foarte adevărat, dragostea mea!” care i se administra de obicei de către tovarăşa lui de drum, dar avu destulă voinţă pentru a se abţine de la orice fel de răspuns. Nu putea să se conformeze şi-i era teamă să nu se certe; eroismul ei nu putea avea alt rezultat decât tăcerea. Îl lăsă să vorbească, aranja sticlele şi se înveli în pături, fără să-şi dezlipească buzele.

Ajunseră, trăsura întoarse, scăriţa fu coborâtă şi domnul Elton, elegant, în costum negru şi cu zâmbetul pe buze, îşi luă imediat locul lângă ei. Domnul Elton era numai amabilitate şi veselie. Era atât de vesel în galanteriile lui încât Emma începu să creadă că el avea despre Harriet nişte veşti diferite de cele care ajunseră la ea. Trimisese să afle cum se simte şi răspunsul fusese: „La fel de rău, deloc mai bine.”

— Veştile pe care eu le-am auzit de la doamna Goddard, zise ea repede, nu erau atât de bune cum speram. „Deloc mai bine”, a fost răspunsul primit de mine.

Faţa lui se întrista imediat şi glasul lui era glasul iubirii când răspunse:

— O, nu, ce rău îmi pare că aud una ca asta! Tocmai voiam să vă spun că atunci când am trecut pe la doamna Goddard, exact înainte de a mă întoarce să mă îmbrac, mi s-a spus că domnişoara Smith nu se simte deloc mai bine, ba chiar mai rău. Îmi pare foarte rău, şi sunt îngrijorat. Şi eu care credeam că o să se simtă mai bine după ce i s-a făcut de dimineaţă o asemenea vizită.

Emma zâmbi şi răspunse:

— Vizita mea i-a fost de folos din punct de vedere spiritual, sper. Dar nici măcar eu nu aş putea face vrăji care să gonească durerea de gât. E o răceală într-adevăr foarte gravă. A fost domnul Perry pe la ea, după cum aţi auzit probabil.

— Da, mi-am închipuit, adică n-am…

— El e obişnuit cu durerile ei de gât şi sper că mâine dimineaţă ne va aduce la amândoi veşti mai bune. Dar e imposibil să nu fii neliniştit. Ce pierdere pentru petrecerea noastră de azi!

— Groaznic, exact aşa, zău. Ne va lipsi în fiecare clipă. Asta suna foarte bine, iar oftatul de la urmă era vrednic de luat în seamă; ar fi trebuit numai să dureze ceva mai mult. Emma fu cam descumpănită când, la jumătate de minut după aceea, el începu să vorbească despre altceva cu o voce plină de veselie:

— Ce idee minunată, zise el, să foloseşti cojoace în trăsuri. E foarte comod. Cu asemenea măsuri e imposibil să-ţi fie frig. Invenţiile din ultima vreme au făcut ca transportul să fie într-adevăr aşa cum trebuie. Suntem atât de bine înveliţi, protejaţi împotriva frigului, încât nici cel mai mic curent nu-şi poate face loc. Vremea devine într-adevăr un element fără importanţă. E o zi foarte friguroasă, dar în trăsură puţin ne pasă de asta. Ha, văd că ninge niţel!

— Da, şi cred că va ninge destul de mult, zise John Knightley.

— Vreme de Crăciun, observă domnul Elton. Foarte potrivită, şi norocul nostru că n-a început de ieri, ca să pierdem petrecerea de azi. Era foarte posibil, pentru că domnul Woodhouse nu s-ar fi încumetat să iasă dacă era zăpadă, dar acum nu mai are nici o importanţă. E sezonul cel mai potrivit pentru întâlniri între prieteni. De Crăciun, toată lumea îşi invită prietenii şi nimeni nu dă atenţie vremii, cât ar fi de rece. Odată, m-am înzăpezit în casa unui prieten o săptămână. Nu cred că există ceva mai plăcut pe lume. M-am dus numai pentru o seară şi am putut pleca numai după exact o săptămână.

Domnul John Knightley nu părea să fi înţeles plăcerea şi spuse numai cu răceală:

— Nu-mi doresc să mă înzăpezesc o săptămână la Randalls.

Altă dată, Emma ar fi fost amuzată, dar acum era mult prea surprinsă de buna dispoziţie a domnului Elton, pentru a mai simţi altceva. Harriet părea a fi fost cu totul uitată în aşteptarea unei petreceri plăcute.

— Putem fi siguri că focurile vor arde bine, continuă el. Vom avea tot ce trebuie. Minunaţi oameni, domnul şi doamna Weston. Doamna Weston întrece orice laudă, şi dânsul e pe bună dreptate preţuit. E aşa de ospitalier şi prietenos. Vom fi puţini, dar când cei puţini sunt din cei mai aleşi este cât se poate de plăcut. Sufrageria domnului Weston nu cuprinde mai mult de zece oameni, altfel nu ne-am simţi bine. Dinspre partea mea, în asemenea împrejurări, prefer să fie doi în minus decât doi în plus. Cred că sunteţi de acord cu mine (întorcându-se cu un aer fericit către Emma), cred că mă veţi aproba cu siguranţă, deşi domnul Knightley, poate, fiind obişnuit cu petrecerile cu lume multă din Londra, are sentimente diferite.

— Nu ştiu nimic despre petrecerile cu multă lume de la Londra domnule, nu mănânc decât acasă.

— Într-adevăr! (cu un ton de uimire şi milă), nu ştiam că meseria de avocat e o asemenea sclavie. Ei bine, domnule, cred că va veni o vreme când veţi fi răsplătit pentru toate astea, când veţi munci mai puţin şi vă veţi bucura mai mult de viaţă.

— Prima mea bucurie, răspunse John Knightley, pe când intrau pe poartă, va fi să mă văd din nou teafăr la Hartfield.