CAPITOLUL XIV

ERA NECESAR CA FIECARE DIN CEI Doi domni să-şi schimbe puţin atitudinea în momentul când intrau în salonul doamnei Weston: domnul Elton trebuia să-şi potolească veselia exagerată, iar domnul John Knightley să-şi risipească proasta dispoziţie. Domnul Elton trebuia făcut să zâmbească mai puţin, iar domnul John Knightley, mai mult, pentru a fi în ton cu atmosfera generală. Emma însă nu avea nevoie decât să asculte numai îndemnul firii şi să fie exact atât de fericită pe cât era. Pentru ea era în adevăr o bucurie să vină la familia Weston. Domnul Weston făcea parte dintre favoriţii ei, cât despre soţia lui, nu exista o altă fiinţă căreia Emma să i se poată adresa fără nici o rezervă, de care să fie atât de sigură că o ascultă şi o înţelege, pentru care micile aranjamente şi planuri, nelămuriri şi plăceri ale tatălui ei şi ale ei să fie mereu interesante şi de înţeles. Nu putea să spună ceva despre Hartfield fără ca doamna Weston să nu arate cel mai mare interes şi dacă apucau să vorbească neîntrerupt jumătate de oră despre aceste lucruri mărunte care sunt esenţa-fericirii în viaţa du toate zilele erau amândouă cum nu se poate mai mulţumite.

Aceasta era o plăcere pe care, probabil, vizita de faţă nu i-o va oferi, nu acum puteau petrece o asemenea jumătate de oră, dar numai faptul că o vedea pe doamna Weston zâmbind, gesticulând, vorbind era o plăcere pentru Emma şi se hotărî să se gândească mai puţin, cât mai puţin posibil, la ciudăţeniile domnului Elton sau orice alt lucru neplăcut, şi să se bucure din plin.

Nenorocirea cu durerea de gât a Harrietei fusese discutată deja la venirea ei. Domnul Woodhouse apucase să se aşeze şi să le spună toată povestea şi, în plus, povestea despre cum au venit el şi Isa-bella şi cum o să vină şi Emma şi tocmai ajunsese la mulţumirea lui că James poate să vină să-şi vadă fata, când îşi făcură apariţia ceilalţi şi doamna Weston care fusese aproape cu totul prins» de atenţia pe care trebuia să i-o arate, putu să se desprindă de lângă el şi s-o întâmpine pe scumpa ei Emma.

Planul ei de a uita de domnul Elton pentru câtăva vreme o făcu pe Emma să fie neplăcut surprinsă că acesta se aşezase chiar lângă ea. Era foarte greu să-şi scoată din cap ciudăţenia indiferenţei lui faţă de Harriet, dacă el stătea chiar lângă ea şi îşi tot flutura buna dispoziţie pe la nasul ei, i se adresa insistent, de câte ori avea ocazia. În loc să-l uite, datorită purtării lui, nu-şi putea opri gândul că: „Poate oare să fie adevărat ce şi-a închipuit cumnatul meu? Se poate oare ca acest bărbat să înceapă să-şi schimbe dragostea pentru Harriet, într-o dragoste pentru mine? Absurd şi insuportabil” şi, totuşi, avea atâta grijă ca ei să nu-i fie frig, arăta atâta interes faţă de tatăl ei, e~a aşa de încântat de doamna Weston şi, în fine, începuse să-i admire desenele cu atâta zel şi lipsă de pricepere, încât putea foarte bine să pară îndrăgostit şi Emma îşi impuse cu greu să se poarte în continuare cuviincios. Din amor propriu, nu-şi permitea să fie nepoliticoasă, iar din dragoste pentru Harriet, în speranţa că lucrurile se vor aranja în favoarea ei, se purta chiar drăguţ, dar asta cerea efort, mai ales pentru că ceilalţi vorbeau despre ceva interesant, ceva ce ea ar fi vrut să asculte, tocmai în intervalul când domnul Elton o copleşise cu prostiile lui. Auzi totuşi destul pentru a înţelege că domnul Weston dădea nişte informaţii despre fiul său; auzi cuvintele „fiul meu” şi „Frank” şi „fiul meu „ repetate de mai multe ori, şi, din alte câteva silabe, începu să bănuiască anunţul unei apropiate vizite a fiului său, dar subiectul fu epuizat înainte ca ea să-l poată potoli pe domnul Elton şi orice încercare a ei de a aduce din nou vorba despre asta îar fi fost deplasată.

Se întâmpla că, în ciuda hotărârii Emmei de a nu se căsători niciodată, numele, ideea că există un domn Frank Churchill păreau să-i trezească întotdeauna interesul. Se gândise foarte mult, mai ales de când tatăl lui se căsătorise cu domnişoara Taylor, că, dacă ar fi să se mărite, el ar fi persoana cea mai potrivită, ca vârstă, caracter şi situaţie. I se părea că prin legătura care se crease între cele două familii el îi aparţinea. Îşi închipuia că toată lumea care îi cunoaşte se va gândi la o asemenea căsătorie. Iar domnul şi doamna Weston chiar se gândeau, de asta era foarte convinsă, şi, deşi nu voia să se lase tentată de el sau de oricine altcineva şi să renunţe la o situaţie pe care o socotea mai bună decât orice ar fi putut obţine în schimb, era foarte curioasă să-l vadă, şi intenţiona, cu toată hotărârea, să-l găsească simpatic, să-l facă şi pe el să o placă, într-o oarecare măsură, şi simţea un fel de satisfacţie la gândul că ei doi erau sortiţi unul altuia în imaginaţia prietenilor lor.

Cu asemenea gânduri, galanteriile domnului Elton cădeau îngrozitor de prost, dar se mângâia la ideea că reuşeşte să pară politicoasă când e aşa de înfuriată. Se linişti, zicându-şi că e imposibil să treacă toată seara fără ca domnul Weston, cu inima lui deschisă, să nu mai aducă vorba despre asta. Chiar aşa se şi întâmpla, căci, de îndată ce avu fericirea să scape de domnul Elton şi să se aşeze la masă alături de domnul Weston, acesta folosi primul moment când nu era ocupat cu îndatoririle lui de gazdă, care coincidea fericit cu momentul când ea se oprise puţin din mestecatul spinării de berbec, pentru a-i spune:

— Ne mai lipsesc numai doi ca să fim exact câţi trebuie. Numai doi aş mai vrea să văd aici: pe drăgălaşa dumitale prietenă, domnişoara Smith, şi pe fiul meu – atunci da, am fi cu toţii. Am impresia că n-ai auzit, dincolo, în salon, când am spus că-l aşteptăm be Frank. Am primit o scrisoare de la el azi-dimineaţă. În următoarele două săptămâni trebuie să sosească.

Emma vorbi cu o plăcere bine cântărită şi fu întru totul de acord cu el că numai domnişoara Smith şi domnul Churchill lipseau ca să fie exact câţi trebuie.

— Voia să vină la noi, continuă domnul Weston, încă din septembrie. Fiecare scrisoare era plină de promisiuni. Dar nu e stăpân pe timpul lui. Trebuie să facă pe placul acelora pe care trebuie să-i asculte şi care, între noi fie vorba, cer uneori cam multe sacrificii.

Dar acum nu mă îndoiesc că-l voi vedea aici, în a doua săptămână a lui ianuarie.

— Ce mare plăcere o să vă facă, şi doamna Weston e atât de curioasă să-l cunoască, încât cred că e la fel de fericită ca dumneavoastră.

— Da, ar trebui, dar ea se gândeşte că va surveni o nouă amânare. Nu e aşa de încredinţată de venirea lui ca mine. Ea nu-l cunoaşte, nici pe el, nici rudele lui, aşa cum îi cunosc eu. Uite cum stau lucrurile, dar rămâne între noi; n-am suflat o vorbă dincolo. Astea sunt secrete de familie, ştii. Lucrurile stau aşa: nişte prieteni au fost invitaţi la Enscombe în ianuarie, şi venirea lui Frank depinde de amânarea acestei vizite. Dacă vizita nu se amână, Frank nu se poate mişca. Dar ştiu precis că se va amâna, pentru că e vorba de o familie pe care o anumită doamnă, cu influenţă la Enscombe, nu o poate suferi; şi deşi este considerat necesar ca invitaţia să fie făcută o dată la doi-trei ani, vizita e mereu amânată. N-am nici o îndoială în privinţa asta. Sunt sigur că-l voi vedea pe Frank aici înainte de mijlocul lui ianuarie, aşa cum sunt sigur de prezenţa mea aici, dar buna dumitale prietenă de acolo (arătând spre capătul celălalt al mesei) are atât de puţine capricii şi a avut atât de puţin de-a face cu cineva de soiul ăsta la Hartfield, încât nu le poate calcula efectele, aşa cum ştiu eu, din experienţă.

— Îmi pare rău că există îndoieli, zise Emma, dar sunt de părerea dumneavoastră, domnule Weston. Dacă dumneavoastră credeţi că vine, cred şi eu, pentru că dumneavoastră îi cunoaşteţi pe cei de la Enscombe.

— Da, pot să am pretenţia că îi cunosc, deşi n-am fost acolo niciodată. E o femeie curioasă. Dar nu-mi permit să o vorbesc de rău, de dragul lui Frank, pentru că sunt încredinţat că îl iubeşte foarte mult. Înainte credeam că nu e în stare să ţină la cineva, în afară de ea însăşi, dar cu el a fost întotdeauna bună în felul ei, cu mofturile şi capriciile ei, crezând că toţi trebuie să-i facă pe plac). Şi, după părerea mea, lui Frank îi face cinste faptul că a reuşit să provoace o asemenea afecţiune. Căci, deşi n-aş spune-o la nimeni, are o inimă de piatră faţă de ceilalţi şi o fire a dracului.

Emmei îi plăcea atât de mult subiectul încât îl reluă într-o discuţie cu doamna Weston, de îndată ce se mutară în salon, dorind să idă bucuria ei, dar observând că prima întâlnire ii provoca nelinişte. Doamna Weston fu de acord, dar adăugă că ar fi bucuroasă să scape de neliniştea legată de această primă întâlnire la data despre care se vorbea.

— Pentru că nu pot să fiu sigură de venirea lui. Nu pot să fiu aşa de optimistă ca domnul Weston. Mi-e foarte teamă că nu ne vom alege cu nimic. Cred că domnul Weston ţi-a spus exact cum stau lucrurile.

— Da, se pare că nu puteţi fi siguri decât de proasta dispoziţie a doamnei Churchill, care cred că e lucrul cel mai cert din lume.

— Draga mea Emma, răspunse doamna Weston, zâmbind, care e certitudinea unui capriciu? Apoi, întorcându-se spre Isabella, care nu participase până atunci la discuţie:

— Probabil că ştii, dragă doamnă Knightley, că eu nu sunt deloc sigură că domnul Frank Churchill o să vină, spre deosebire de tatăl lui. Depinde numai şi numai de dispoziţia şi plăcerea mă-tuşii sale, pe scurt de capriciile ei. Către voi, fetele mele, pot să-mi permit să spun adevărul. Doamna Churchill e stăpână la Enscombe şi e o femeie foarte curioasă, iar venirea lui depinde de voinţa ei.

— Ah, doamna Churchill, toată lumea ştie de doamna Churchill, răspunse Isabella, şi întotdeauna mă gândesc la bietul tânăr cu cea mai mare milă. Să trăieşti în casa unei persoane ţâfnoase, trebuie să fie îngrozitor. E ceva despre care noi, din fericire, n-avem habar; dar trebuie să fie o viaţă cu totul nenorocită. Ce bine că n-a avut copii! Bieţii de ei, cât de nefericiţi i-ar fi făcut!

Emma ar fi vrut să fie singură cu doamna Weston. Ar fi auzit mai multe de la ea. Doamna Weston i-ar fi vorbit mult mai deschis decât se putea încumeta să o facă în faţa Isabellei. Şi era convinsă într-adevăr că faţă de ea nu ar ascunde nici un amănunt despre familia Churchill, în afară de planurile legate de tânărul Frank, pe care ajunsese să le cunoască numai datorită propriei imaginaţii.

Dar, deocamdată, nu mai era nimic de spus. Domnul Wood-house le urmă în scurt timp în salon. Nu-i plăcea să rămână mult timp pe scaun după ce termina de mâncat. Nici vinul, nici conversaţia nu-l interesau şi era bucuros să se afle printre acelea alături de care se simţea întotdeauna bine.

În timp ce el vorbea cu Isabella, Emma găsi totuşi ocazia să spună:

— Deci, nu consideraţi vizita fiului dumneavoastră o certitudine, îmi pare rău, va fi destul de greu momentul când veţi face cunoştinţă, şi cu cât se petrece mai repede, cu atât mai bine.

— Da, fiecare întârziere mă face să mă gândesc la următoarea. Chiar dacă vizita familiei aceleia, Braithwaites, va fi amânată, mi-e teamă că se va mai găsi o scuză ca să ne dezamăgească. Nu-mi place să cred că el personal ar avea ceva împotrivă să vină, dar Sunt sigură că domnul şi doamna Churchill nu vor să-l lase să plece de lângă ei. E gelozia la mijloc. Sunt geloşi chiar pentru stima pe care i-o poartă tatălui său. Pe scurt, nu pot să contez deloc pe venirea lui şi tare aş vrea ca domnul Weston să nu se mai aprindă aşa de repede.

— Ar trebui să vină, zise Emma, măcar pentru două zile şi tot ar trebui să vină. Nu pot să-mi închipui un băiat căruia nu-i stă în putinţă să facă atâta lucru. O fată, dacă ar cădea în mâinii rele ar putea fi sâcâită şi ţinută departe de cei din preajma cărora ar vrea să stea, dar nu înţeleg cum un băiat poate fi reţinut, încât să nu fie în stare să-şi petreacă o săptămână cu tatăl său, dacă doreşte.

— Ar trebui să fim la Enscombe, şi să cunoaştem obiceiurile de acolo, ca să hotărâm ce ar putea el să facă, răspunse doamna Weston. Trebuie să fim prudente când îi judecăm pe alţii, în orice caz; dar cei de la Enscombe, în mod sigur, nu trebuie judecaţi după regula generală. Ea e atât de puţin înţelegătoare şi toată lumea îi cedează.

— Dar îşi iubeşte foarte mult nepotul, e favoritul ei! După câte am înţeles, ar fi normal ca doamna Churchill, care nu sacrifică nimic de dragul soţului, căruia îi datorează totul şi pe care îl exasperează cu capriciile ei, să fie sub influenţa nepotului, căruia nu-i datorează nimic.

— Dragă Emma, tu, cu bunătatea ta, să nu ai pretenţia că înţelegi răutatea altora sau că poţi da sentinţe. Trebuie să lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Nu mă îndoiesc că, uneori, el poate să aibă o mare influenţă, dar îi e imposibil să prevadă când!

Emma ascultă şi spuse apoi cu răceală:

— N-o să fiu mulţumită decât dacă vine.

— Poate că are o foarte mare influenţă numai în unele privinţe, continuă doamna Weston, şi în altele deloc şi e foarte probabil, ca în privinţa venirii lui încoace să nu o poată îndupleca.