CAPITOLUL XV

Nu după multa vreme, domnul Woodhouse se arătă gata să-şi bea ceaiul, iar după ce bău ceaiul se arătă gata să plece acasă şi tovarăşele lui făcură tot ce le stătea în putinţă pentru a-l amuza, ca să uite de ora târzie, cel puţin până când îşi vor face apariţia în salon şi ceilalţi domni. Domnul Weston era vorbăreţ şi vesel şi nu-i plăcea să se despartă în grabă de oaspeţi, sub nici un motiv; dar în cele din urmă numărul celor din salon crescu. Domnul Elton, plin de bună dispoziţie, fu printre primii care intrară. Doamna Weston şi Emma stăteau împreună pe sofa. Li se alătură imediat şi, fără ca cineva să-l invite, se aşeză între ele.

Emma, şi ea bine dispusă din cauza plăcerii pe care i-o făcea gândul la venirea lui Frank Churchill, era dornică să uite necuviinţele lui de mai înainte şi să fie la fel de mulţumită de el ca de obicei şi, când el reîncepu prin a aduce vorba despre Harriet, ea era gata să asculte cu zâmbete cât se poate de încurajatoare.

Se arătă extrem de neliniştit de starea frumoasei ei prietene, frumoasa, drăgălaşa, simpatica ei prietenă! „Primise veşti, mai ştia ceva de când erau la Randalls? – era foarte îngrijorat —, trebuia să mărturisească, natura bolii ei îl neliniştea peste măsură”. Şi în stilul acesta continuă să vorbească, timp de câteva minute, foarte cuviincios, fără să aştepte vreun răspuns, dar întru totul conştient de calamitatea pe care o reprezintă o durere de gât gravă, şi Emmei era cât pe-aci să-i fie milă de el.

Dar, spre sfârşit, în vorbele lui apăru o schimbare perfidă. Dintr-o dată, se dovedi că lui îi era mai mult teamă pentru gâtul Emmei decât pentru cel al Harrietei – era mai dornic ca ea să nu se molipsească decât ca Harriet să nu fie grav contaminată. Începu, în mod foarte serios, să o roage să nu mai facă vizite în camera bolnavei, cel puţin deocamdată, s-o roage să-i promită lui că nu îşi va mai risca sănătatea până când îl va consulta pe domnul Perry şi îi va afla părerea; şi, deşi ea încercă să ia în râs această grijă a lui şi să aducă discuţia pe făgaşul ei firesc, nu fu în stare să pună capăt solicitudinii lui exagerate pentru persoana ei. Era jignită de-a binelea. Se părea că în mod făţiş el se arăta îndrăgostit de ea şi nu de Harriet, o lipsă de consecvenţă care, dacă se dovedea adevărată, merita cel mai mare dispreţ şi dezgust. Îi era destul de greu să rămână calmă. El se întoarse spre doamna Weston spre a-i cerşi ajutorul: „Nu vrea să-l sprijine? Nu vrea să-şi adauge argumentele ei la ale lui pentru a o îndupleca pe domnişoara Woodhouse să nu se ducă la doamna Goddard până când nu va fi sigur că boala domnişoarei Smith nu e contagioasă? Nu putea fi satisfăcut fără o promisiune – nu vrea să se folosească de influenta ei pentru a o obţine?”

— Cât e de grijulie cu alţii şi cât e de nepăsătoare cu sine. Voia ca eu să stau acasă, să-mi îngrijesc gâtul şi totuşi nu vrea să promită că va evita primejdia de a se molipsi de o inflamaţie în gât atât de gravă! E cinstit, doamnă Weston? Fiţi judecătorul nostru! N-am dreptul să mă plâng? Sunt sigur că mă veţi sprijini şi ajuta.

Emma văzu că doamna Weston era surprinsă şi îşi dădu seama că era chiar foarte surprinsă de această intervenţie care prin cuvinte şi manieră arăta că el îşi asumă dreptul de a fi primul care trebuie să-i poarte de grijă. În ceea ce o privea, era mult prea jignită şi revoltată ca să mai aibă puterea de a-l pune la punct Putu numai să-i arunce o privire, o privire care, după ea, trebuia să-l facă să-şi vină în fire şi apoi plecă de pe sofa, mutându-se lângă sora ei şi acordându-i acesteia toată atenţia.

N-avu timp să vadă reacţia domnului Elton la această mustrare, pentru că, foarte repede, se ivi un alt subiect: domnul John Knightley sosi în cameră de afară, unde se dusese să vadă cum e vremea, şi le comunică tuturor că pământul s-a acoperit de zăpadă că ninge puternic şi bate un vânt năprasnic, va fi probabil viscol şi încheie cu aceste cuvinte către domnul Woodhouse:

— Aceasta, domnule, se va dovedi a fi un început vesel pentru petrecerile dumneavoastră de iarnă. E ceva cu totul nou, pentru vizitiul şi caii dumneavoastră să-şi facă drum prin viscol.

Bietul domn Woodhouse rămase mut de uimire; dar toţi ceilalţi găsiră ceva de spus. Toţi erau fie foarte miraţi, fie deloc miraţi şi aveau de întrebat câte ceva, de dat câte un sfat. Doamna Weston şi Emma încercară din toate puterile să-l înveselească, să-i distragă atenţia de la ginerele său, care îşi gusta triumful fără urmă de regret:

— V-am admirat foarte mult hotărârea de a vă încumeta să ieşiţi pe o asemenea vreme, pentru că aţi văzut desigur că o să ningă, cred că oricine îşi dădea seama că va ninge. V-am admirat curajul şi probabil că vom ajunge acasă cu bine. Dacă mai ninge o oră, două, nu înseamnă că pot să se înfunde drumurile, şi avem oricum două trăsuri, dacă una se răstoarnă în câmp, e a doua la îndemână. Probabil vom ajunge teferi la Hartfield, înainte de miezul nopţii.

Domnul Weston, triumfând şi el în felul lui, tocmai mărturisea că ştiuse că ninge, de vreun ceas, două, dar n-a spus ca să nu-l deranjeze pe domnul Woodhouse şi să nu-i dea ocazia să plece prea repede. Zăpada care căzuse şi urma să mai cadă nu-i putea împiedica să ajungă la Hartfield, asta era o glumă, era sigur că nu vor avea nici o dificultate. Ar fi dorit chiar ca drumul să se înfunde, ca să-i poată opri pe toţi la Randalls. Şi, cu cea mai mare bunăvoinţă, era sigur că se poate găsi loc pentru fiecare, cerând aprobarea soţiei sale. Cu puţină pricepere, se poate aranja pentru fiecare câte un loc de dormit. Soţia lui însă nu prea ştia cum s-ar putea aranja cele două camere pe care le aveau în plus, pentru atâta lume.

— Ce ne facem, dragă Emma, ce ne facem? exclamă domnul Woodhouse de îndată ce-şi recapătă glasul şi pentru câtăva vreme repetă fraza părând a nu mai şti să spună altceva. Aştepta de la ea o mângâiere şi asigurările ei că vor ajunge cu bine, laudele la adresa cailor şi a lui James, faptul că avea atâţia prieteni buni în jur îl mai înviorară puţin.

Neliniştea celeilalte fiice a lui era la fel de mare. Groaza de a fi înzăpezită la Randalls, când copiii ei se aflau la Hartfield, făcea ca proporţiile nenorocirii să crească în imaginaţia ei şi, închipuindu-şi că drumul e de acum bun numai pentru cei foarte îndrăzneţi şi că în curând nu se va mai putea pleca deloc, era nerăbdătoare să lase pe Emma şi pe tatăl ei la Randalls, iar ea şi soţul ei să plece neîntârziat prin toată zăpada care le stătea în cale.

— Mai bine spune imediat să tragă trăsura la scară, dragostea mea. Cred că o să putem ajunge, dacă plecăm imediat. Şi, dacă, doamne fereşte, se întâmplă ceva, pot să merg şi pe jos. Nu mi-e frică deloc. N-am nimic împotrivă să merg pe jos chiar jumătate de drum. Când ajung acasă, îmi schimb pantofii şi gata. N-am cum să răcesc din asta.

— Nu zău? răspunse el, atunci, dragă Isabella, asta e cu totul extraordinar, pentru că de obicei răceşti din orice. Să mergi pe jos! Bune încălţări trebuie să mai ai din moment ce vrei să mergi pe jos. Nu ştiu dacă o să se descurce caii.

Isabella se întoarse spre doamna Weston, ca să obţină un con-simţământ pentru planul ei. Doamna Weston nu putea decât să consimtă. Apoi, Isabella se duse la Emma; dar Emma nu renunţa la speranţa că vor putea pleca toţi şi tocmai dezbăteau această problemă, când îşi făcu apariţia domnul Knightley, care plecase din cameră de îndată ce fratele său adusese vestea… Le spuse că a fost afară să vadă cum stă situaţia şi declară pe proprie răspundere că nu va fi nici o dificultate să ajungă acasă, acum sau peste un ceas. Mersese până dincolo de portiţă, pe drumul spre Highbury şi văzuse că zăpada nu depăşea două degete, iar în unele locuri, nici nu acoperise pământul. Acum, de-abia dacă mai cădeau câţiva fulgi şi norii se risipeau. Ninsoarea se va opri curând. Vorbise cu vizitiii şi amân-doi erau de acord cu el, că nu au de ce să se teamă.

Pentru Isabella aceste ştiri erau o mare uşurare, iar pentru Emma erau la fel de binevenite, din cauza tatălui lor, care se mai linişti, atât cât îi permitea constituţia lui nervoasă; dar neliniştea lui nu putea fi potolită astfel încât să rămână la Randalls. Era mulţumit că nu exista primejdia imediată de a se înzăpezi, dar nimic nu l-ar fi putut convinge că era mai bine să rămână şi, în timp ce toţi ceilalţi îl tot îndemnau să mai stea, domnul Knightley şi Emma puseră capăt situaţiei printr-un dialog scurt:

— Tatăl tău nu se va mai simţi în largul său. De ce nu plecaţi?

— Sunt gata, dacă sunt şi ceilalţi.

— Să chem trăsura?

— Te rog!

Trăsurile fură chemate. Peste câteva minute, Emma spera să-L lase pe unul din cei doi nesuferiţi tovarăşi de drum acasă la el, să se potolească, şi să-l vadă pe celălalt din nou bine dispus şi fericit că s-a terminat corvoada acestei vizite.

Sosi trăsura şi domnul Woodhouse, căruia i se dădea întotdeauna întâietate şi în asemenea ocazii, fu condus de către domnul Knithtley şi domnul Weston. Niciunul din ei nu găsi cuvintele potrivite să împiedice noile nelinişti pe care i le treziseră domnului Woodhouse vederea zăpezii căzute şi descoperirea că noaptea era mai întunecoasă decât crezuse. „Îi era teamă că vor călători prost, foarte prost. Îi era teamă că Isabellei nu-i va fi deloc pe plac. Şi Emma în altă trăsură! Nu ştia ce e mai bine să facă. Trebuia să se ţină cât se poate de aproape unul de altul!” Vorbiră cu James şi îi spuseră să mâne încet şi să aştepte trăsura cealaltă.

Isabella urcă după tatăl ei, şi John Knightley, uitând că el nu trebuia să meargă în trăsura lor, urcă în mod firesc după soţia lui, aşa că Emma descoperi, după ce fusese condusă şi urmată în trăsură de către domnul Elton, că uşa se închide în urma lor şi că vor călători în tęte-a-tęte. Dacă nu ar fi fost bănuielile pe care i le trezise azi, n-ar fi fost nici o clipă stânjenită, i-ar fi făcut chiar plăcere. I-ar fi vorbit despre Harriet şi drumul ar fi părut de trei ori mai scurt. Dar acum ar fi preferat să nu i se întâmple aşa ceva. Era încredinţată că el băuse prea mult din vinul acela bun al domnului Weston şi că e dispus să vorbească prostii.

Pentru a-l mai potoli prin felul ei de a se purta, începu imediat să vorbească serios şi calm despre vreme şi despre noaptea aceea întunecoasă; dar de-abia trecură de portiţă, de-abia ajunseră din urmă cealaltă trăsură, că el o întrerupse, îi apucă mâna, îi cerşi atenţia şi începu să-i facă declaraţii violente: „profită de împrejurarea nepreţuită, să-şi mărturisească sentimentele, care sunt probabil deja cunoscute, cu speranţă, cu teamă, cu adoraţie, gata să moară, dacă îl refuză, dar plăcându-i să creadă că devoţiunea lui înflăcărată şi iubirea lui nemărginită şi pasiunea fără egal nu se poate să nu aibă ecou şi, pe scurt, conta pe faptul că va fi acceptat, cât se poate de repede, în mod serios.” Chiar aşa! Fără remuşcări, fără să se scuze, fără multă şovăire, domnul Elton, curtezanul Harrietei, îi declara dragoste” ei. Încercă să-l oprească, dar degeaba, el voia să continue, să spună tot. Cât era de furioasă, se gândi puţin şi hotărî să se arate reţinută în vorbe. Simţea că jumătate din nebunia asta se datora beţiei şi spera să fie ceva trecător. Prin urmare, cu un amestec de seriozitate şi glumă, care găsea ea că se potriveşte cu starea lui, răspunse:

— Sunt foarte surprinsă, domnule Elton. Toate acestea pentru mine? Uitaţi în faţa cui vă aflaţi, mă luaţi drept prietena mea; voi fi foarte fericită să-i transmit mesajul domnişoarei Smith, dar nu-mi mai spuneţi mie asemenea lucruri!

„Domnişoara Smith, mesaj pentru domnişoara Smith, ce voia să spună!” Şi repetă cuvintele ei cu atâta siguranţă, prefăcându-se cu atâta mândrie că e uimit, încât ea nu se putu opri să-i răspundă repede:

— Domnule Elton, mă uluiţi, pur şi simplu, cu purtarea dumneavoastră. Nu pot să mi-o explic decât într-un singur fel, nu sunteţi dumneavoastră înşivă, altfel nu aţi vorbi la modul ăsta nici despre mine, nici despre Harriet. Încercaţi să vă abţineţi de a mai spune ceva şi voi încerca să uit totul.

Dar domnul Elton nu băuse decât atât cât să prindă curaj, nu cât să i se întunece mintea. Ştia bine ce voia să spună şi protestând cu aprindere împotriva bănuielilor ei insultătoare şi aducând vorba pe departe despre respectul pentru domnişoara Smith ca prietenă a ei, dar arătându-se uimit că i se menţionează numele, reluă subiectul cu pasiunea lui şi se arătă în mod insistent dornic să capete un răspuns afirmativ.

Era din ce în ce mai puţin convinsă că e beat şi mai mult încredinţată că e necredincios şi îndrăzneţ, aşa că, fără a se mai strădui să fie politicoasă, răspunse:

— Mi-e imposibil să mă mai îndoiesc. E limpede ce vreţi să spuneţi. Domnule Elton, uimirea mea este atât de măre că nu o pot exprima în cuvinte. După comportamentul pe care l-aţi avut de o lună încoace faţă de domnişoara Smith, după atenţiile pe care le-am observat în fiecare zi, să vă adresaţi mie în felul acesta! Dovediţi o uşurinţă de caracter pe care n-aş fi crezut-o posibilă. Credeţi-mă, domnule, sunt departe, foarte departe de a fi încântată de asemenea declaraţii.

— Doamne Dumnezeule, strigă domnul Elton, ce poate să însemne asta? Domnişoara Smith! în viaţa mea nu m-am gândit la domnişoara Smith. Nu i-am dat atenţie decât pentru că era prietena dumneavoastră. Dacă şi-a închipuit altceva, probabil înşelată de propriile ei dorinţe, îmi pare rău, îmi pare extrem de rău. Dar, zău aşa, domnişoara Smith! O, domnişoară Woodhouse, cine s-ar putea gândi la domnişoara Smith când e de faţă domnişoara Woodhouse! Nu, pe cuvântul meu, nu sunt un uşuratic. Nu m-am gândit decât la dumneavoastră. Protestez, n-am acordat nici un fel de atenţie nimănui altcuiva. Tot ce-am zis şi am făcut în ultimele săptămâni a fost pentru a vă arăta iubirea mea pentru dumneavoastră. Serios, nu vă puteţi îndoi! Nu (cu un ton care voia să fie insinuant), sunt sigur că aţi văzut şi aţi înţeles.

Era imposibil de spus ce simţea Emma la auzul acestor cuvinte. Era atât de copleşită, încât nu putu să formuleze imediat un răspuns şi cele două clipe de linişte fiind luate de domnul Elton drept o încurajare, căci avea mintea foarte aprinsă, el încercă să-i ia din nou mâna, exclamând bucuros:

— Drăgălaşă domnişoară Woodhouse, daţi-mi voie să interpretez această încurajatoare tăcere! Ea spune că m-aţi înţeles demult.

— Nu, domnule, strigă Emma. Nu spune nimic. V-am înţeles demult, dar v-am înţeles greşit. În ce mă priveşte, îmi pare foarte rău dacă v-am încurajat fără să vreau. Am fost cât se poate de departe de asemenea intenţii – devoţiunea dumneavoastră pentru Harriet, curtea pe care i-o făceaţi (pentru că se părea că îi faceţi curte) îmi făceau mare plăcere şi vă doream din toată inima succes, dar dacă aş fi ştiut că nu prezenţa ei vă atrăgea la Hartfield, aş fi găsit că ne vizitaţi cam prea des. Să cred că niciodată n-aţi încercat să-i câştigaţi simpatia domnişoarei Smith, că niciodată nu v-aţi gândit serios la ea?

— Niciodată, domnişoară, strigă el, jignit la rândul său, niciodată, vă asigur. Să mă gândesc serios la domnişoara Smith? Domnişoara Smith e o fată foarte bună şi aş fi fericit s-o văd bine măritată, îi doresc tot binele şi, fără îndoială, există bărbaţi care să nu obiecteze la anumite lucruri. Fiecare îşi are rangul său, dar în ce mă priveşte, cred că eu nu am ajuns într-o situaţie atât de disperată. Nu mi-am pierdut speranţa de a mă putea căsători cu cineva de talia mea. De ce să mă cobor la domnişoara Smith? Nu, domnişoară, vizitele mele la Hartfield erau numai pentru dumneavoastră şi încurajarea de care m-am bucurat…

— Încurajare! Eu, să vă încurajez?! Domnule, aţi greşit dacă aţi crezut aşa ceva. Dacă nu era vorba de domnişoara Smith, n-aţi fi fost pentru mine decât o simplă cunoştinţă. Îmi pare extrem de rău! Dar mai bine să punem capăt acestei neînţelegeri. Dacă aţi fi continuat să vă purtaţi aşa, domnişoara Smith ar fi putut să creadă că aveţi cine ştie ce intenţii, căci, probabil ca şi mine, nu-şi dă seama de inegalitatea de care dumneavoastră sunteţi atât de conştient. Dar, deocamdată, dezamăgirea e de partea mea şi cred că nu va mai dura mult. Până în momentul de faţă nu mă interesează căsătoria.

El era prea furios ca să mai spună ceva, iar felul ei de a vorbi, prea decis pentru a mai lăsa loc la rugăminţi şi în această stare de crescândă antipatie şi profundă jignire reciprocă trebuia să se mai suporte câtva timp pentru că, din cauza temerilor domnului Wood-house, caii mergeau la pas. Dacă n-ar fifost atât de supăraţi, ar fi fost probabil foarte stânjeniţi, dar erau furioşi de-a binelea, şi furia e un sentiment direct, fără ocolişuri, şi nu lasă loc pentru stânjeneală. Fără să-şi dea seama când, trăsura intrase pe uliţa casei parohiale şi se oprise. Se pomeniră în faţa casei lui şi el coborî fără să zică o vorbă. Emma simţi că e neapărat necesar să-i spună, „noapte bună!”. Urarea fu întoarsă cu răceală şi mândrie şi, într-o stare de nervi greu de descris, Emma fu adusă în fine la Hartfield.

Aici, fu întâmpinată cu mare încântare de către tatăl ei, care tremurase la gândul că de la casa parohială până acasă fusese singură în trăsură şi pe mâna unui vizitiu străin – un vizitiu oarecare, nu James. După toate aparenţele, nu lipsea decât ea ca totul să fie bine, căci domnul John Knightley, ruşinat de proasta lui dispoziţie, era de acum plin de amabilitate şi atenţie şi dovedea atâta solicitudine faţă de tatăl ei, încât se arătă gata să creadă – deşi nu gata şi să mănânce – că fiertura de ovăz e foarte sănătoasă şi ziua se încheie în linişte şi pace pentru toţi, în afară de Emma. Mintea ei nu fusese niciodată atât de tulburată şi trebuia să facă un mare efort să pară atentă, veselă, până când se retrase să reflecteze în linişte.