CAPITOLUL XIX.

ÎNTR-O DIMINEAŢA, EMMA ŞI HARRIET SE plimbau împreună şi, după părerea Emmei, vorbiseră destul despre domnul Elton în ziua aceea. Nu putea crede că pentru a-i oferi Harrietei o consolare şi pentru a-şi ispăşi propriile păcate ar fi fost nevoie de mai mult, aşa că se străduia să scape de subiectul ăsta în timp ce se întorceau, dar reveneau la el tocmai când credea că reuşise. După ce vorbise câtva timp despre suferinţele săracilor pe vreme de iarnă şi nu primise alt răspuns decât un foarte plângăreţ: „Domnul Elton e atât de bun cu săracii!”, hotărî că trebuie să recurgă la altceva. Tocmai se apropiau de casa în care locuiau doamna şi domnişoara Bates. Decise să le facă o vizită şi să-şi caute scăparea în compania gazdelor. Avea destule motive să le acorde asemenea atenţie: doamna şi domnişoara Bates erau încântate să primească vizite şi ea ştia că aceia cărora le plăcea să-i găsească defecte o credeau cam neglijentă în privinţa asta. Nu contribuia cât s-ar fi cuvenit la micile lor plăceri.

Domnul Knightley făcuse deseori aluzie la asta, şi chiar inima ei ii spunea că nu se comportă cum trebuie, dar nimic nu putea:să-i zdruncine convingerea că era extrem de neplăcut, o pierdere de vreme, nişte femei plicticoase, avea oroare să fie în primejdia de a se amesteca cu cei de mâna a doua şi a treia din Highbury, care una, două îşi făceau vizite şi, prin urmare, se ducea la ele foarte rar. Dar acum se hotărî brusc să nu treacă pe lângă uşa lor fără să intre, observând, când îi făcu această propunere Harrietei, că, după calculele ei, în acest moment nu erau deloc în primejdie de a da peste o scrisoare de la Jane Fairfax.

Casa aparţinea unor oameni de afaceri. Doamna şi domnişoara Bates ocupau spaţiul destinat salonului, şi acolo, în această locuinţă mică şi modestă, care era tot ce aveau, musafirii erau primiţi cu multă plăcere şi recunoştinţă. Bătrâna, ordonată şi liniştită, care stătea cu împletitura ei în colţul cel mai călduros, vru să-i ofere chiar locul ei domnişoarei Woodhouse, iar fiica ei, mai activă, spunând mereu ceva, gata să le copleşească aproape cu grija şi bunătatea ei, mulţumiri pentru vizită, atenţie pentru pantofii lor, întrebări insistente despre sănătatea domnului Woodhouse, informaţii îmbucurătoare despre sănătatea mamei ei şi prăjituri dulci din bufet. Doamna Cole tocmai fusese pe acolo, tocmai trecuse pentru zece minute, şi fusese atât de bună să stea o oră pe la ele; servise o prăjitură şi fusese atât de amabilă să spună că i-a plăcut foarte mult şi spera că, prin urmare, domnişoara Woodhouse şi domnişoara Smith le vor face cinstea să se servească şi ele.

În mod sigur, dacă se adusese vorba de familia Cole, urma să se vorbească şi de domnul Elton. Erau buni prieteni şi domnul Cole primise veşti de la domnul Elton, de când acesta plecase. Emma ştia ce o să urmeze, trebuia să discute din nou despre scrisoare, să stabilească de când a plecat şi ce ocupat era cu obligaţiile lui mondene şi de câtă simpatie se bucura peste tot şi ce multă lume a fost la balul maestrului de ceremonii, şi se descurcă foarte bine, arătând interes şi aprobând, după cum se cerea şi intervenind mereu, ca Harriet să nu fie nevoită să zică un cuvânt. La asta se aştepta de când păşise pragul casei, dar voia ca de îndată ce va încheia cu bine discuţia despre el să nu mai fie încurcată de nici un subiect nesuferit şi să pălăvrăgească în voie despre doamnele şi domnişoarele din Highbury şi partidele lor de cărţi. Nu se aştepta deloc ca Jane Fairfax să-i urmeze domnului Elton. Dar domnişoara Bates trecu destul de repede peste el, sări brusc la familia Cole, pentru a face legătura cu o scrisoare de la nepoata ei:

— O, da, domnul Elton, înţeleg, în ce priveşte dansul – doamna Cole îmi spunea despre saloanele de dans din Bath – doamna Cole a fost aşa de drăguţă şi a stat cu noi şi am vorbit despre Jane. De cum a intrat, a întrebat de ea, o iubeşte foarte mult pe Jane. De câte ori vine, doamna Cole nu mai ştie cum să-şi arate amabilitatea. Dar, ce e drept, Jane merită asta mai mult decât oricine. Imediat ce a venit, a întrebat de ea, zicând: „Ştiu că nu mai aveţi veşti proaspete de la Jane, pentru că nu e încă timpul să scrie” şi eu i-am răspuns imediat: „Ba da, am primit o scrisoare chiar azi de dimineaţă”. Nu ştiu dacă am mai văzut vreodată pe cineva aşa de mirat: „Nu mai spune?” a zis, „asta-i într-adevăr ceva neaşteptat. Spune-mi numaidecât ce scrie!”

Politeţea Emmei funcţiona imediat şi zise, zâmbind cu interes:

— Aveţi veşti atât de proaspete de la domnişoara Fairfax? Ce bine îmi pare! Sper că o duce bine!

— Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţă, răspunse mătuşa, lăsându-se înşelată, în fericirea ei, şi căutând cu nerăbdare scrisoarea. Ah, iat-o! Eram sigură că e pe-aici pe undeva. Pusesem cutia cu aţe peste ea, fără să-mi dau seama, şi nu se vedea deloc. Dar ştiam că trebuie să fie pe masă, doar am avut-o în mână acum câteva clipe. Tocmai i-o citeam doamnei Cole, şi după ce-a plecat, i-am mai citit-o o dată mamei, pentru că-i face atâta plăcere! O scrisoare de la Jane! Vrea să o audă mereu. Ştiam eu că e pe aici şi uite că era sub cutia cu aţe, şi fiindcă aveţi amabilitatea să ascultaţi ce scrie… dar mai întâi, trebuie să o scuz pe Jane că a scris o scrisoare atât de scurtă, numai două pagini, vedeţi, abia dacă sunt două şi, în general, ea scrie şi şterge jumătate din ce-a scris. Mama deseori se întreabă cum reuşesc eu s-o înţeleg aşa de bine. Adesea spune când deschid prima dată scrisoarea: „Ei, Hetty, acum cred că trebuie să începi să descifrezi hieroglifele alea, nu?”, şi eu îi spun că sunt sigură că ar reuşi s-o desluşească şi singură, dacă n-ar avea cine, cuvânt cu cuvânt. Sunt sigură că ar sta cu ea în mână, până ar înţelege toate cuvintele. Şi aşa şi e, deşi ochii mamei nu mai sunt buni cum erau odată, vede încă foarte bine, slavă Domnului! Cu ochelarii, mare lucru! Mama are ochi foarte buni. Jane spune foarte des, când vine pe aici: „Sunt sigură, bunico, dumneata ai avut ochi foarte buni, dacă vezi aşa de bine şi lucrezi atât de frumos. Tare-aş vrea să mă ţină şi pe mine ochii la fel!”

Toate acestea fură rostite extrem de repede şi Emma spuse ceva foarte politicos despre scrisul minunat al domnişoarei Fairfax.

— Sunteţi foarte drăguţă, răspunse domnişoara Bates extrem de încântată. Dumneavoastră vă pricepeţi foarte bine şi scrieţi atât de minunat şi dumneavoastră. Sunt sigură că laudele nimănui nu ne-ar face atât plăcere, cum ne fac ale dumneavoastră. Mama n-a auzit, e puţin cam surdă, ştiţi. Mamă (adresându-se acesteia), auzi ce amabilă e domnişoara Woodhouse şi ce spune despre scrisul Janei?

Şi Emma avut privilegiul să-şi audă propriul compliment idiot repetat de două ori, până când buna doamnă reuşi să-l înţeleagă. Între timp, se gândea la posibilitatea ca, fără să fie nepoliticoasă, să încerce a scăpa de scrisoarea Janei Fairfax şi se hotărâse deja să plece imediat, sub un pretext oarecare, când domnişoara Bates se întoarse spre ea şi îi solicită atenţia.

— Surzenia mamei nu e cine ştie ce, vedeţi, mai nimic. Dacă ridic puţin vocea şi zic de două-trei ori ce am de zis, aude în mod sigur, dar e obişnuită numai cu vocea mea. E nemaipomenit că pe Jane o înţelege totuşi mai bine decât pe mine. Jane vorbeşte atât de clar. Cu toate astea, cred că n-o va găsi pe bunica ei mai surdă decât acum doi ani, ceea ce înseamnă foarte mult, la vârsta ei. Sunt exact doi ani de când n-a mai fost pe aici. Niciodată n-a trecut atât de mult fără s-o vedem şi, cum îi spuneam şi doamnei Cole, nici nu mai ştim ce să facem pentru venirea ei, acum.

— O aşteptaţi pe domnişoara Fairfax pe aici curând?

— A, da, săptămâna viitoare.

— Zău, trebuie să fie o mare plăcere!

— Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţă! Da, săptămâna viitoare. E o mare surpriză pentru toată lumea şi toţi spun lucruri atât de amabile! Sunt sigură că o să se bucure să-i revadă pe cei din Highbury, la fel de mult ca ei. Da. Vineri sau sâmbătă, nu ştie precis pentru că domnul colonel Campbell va avea şi el nevoie de trăsură, zilele astea. Aşa de drăguţ din partea lor, să-i pună la dispoziţie trăsura! Dar totdeauna sunt drăguţi; ah, da, vinerea sau sâmbăta viitoare, aşa scrie. De aceea ne-a scris mai devreme ca de obicei. Pentru că ar fi trebuit să primim veşti numai pe marţi, miercuri.

— Da, mi-am închipuit. Mi-era teamă că n-o să am ocazia să aud nimic despre domnişoara Fairfax, astăzi.

— Drăguţ din partea dumneavoastră! Nu, n-am fi primit, nimic, dacă nar fi fost împrejurarea asta, cu venirea ei încoace. Mama e aşa de încântată, fiindcă o să stea cel puţin trei luni, zice ea, în mod sigur, după cum o să am plăcerea să vă citesc. Se întâmplă că familia Campbell pleacă în Irlanda. Doamna Dixon i-a convins pe tatăl şi mama ei să vină imediat s-o vadă. Nu voiau să plece decât la vară, dar ea e nerăbdătoare să-i vadă din nou, pentru că până a nu se mărita, în octombrie trecut, n-a plecat niciodată de lângă ei, nici măcar o săptămâna. Şi îi e probabil greu să fie, în alt regat era să zic, dar totuşi sunt în altă ţară, aşa că i-a spus repede mamei sale sau tatălui, mărturisesc că nu ştiu exact cui, dar vedem imediat în scrisoare, a scris în numele soţului şi al ei, să-i roage să vie imediat, şi le-au dat întâlnire în Dublin, şi îi vor lua la ei la ţară, la Baly-craig, unde îmi închipui că e foarte frumos. Jane a auzit foarte multe lucruri despre frumuseţea acelor locuri, de la domnul Dixon, adică – nu ştiu să fi auzit de la altcineva —, dar era foarte firesc să vorbească despre locul lui de baştină, când îi făcea curte – şi cum Jane ieşea foarte des cu ei, pentru că domnul Colonel şi doamna Campbell nu prea voiau s-o lase pe fiica lor la plimbare cu domnul Dixon, singuri, şi bine făceau, desigur a auzit tot ce spunea el domnişoarei Campbell despre casa lui din Irlanda, şi mi se pare că ne-a scris că el le-a arătat nişte desene pe care le-a făcut chiar el. E un tânăr foarte amabil, cred. Jane chiar ar fi vrut să meargă în Irlanda, unde e aşa de frumos, după câte spunea el.

În clipa aceea, în mintea Emmei îşi făcu loc o bănuială perspicace şi înviorătoare cu privire la Jane Fairfax şi acest încântător domn Dixon şi faptul că ea nu pleca în Irlanda şi zise, cu intenţia perfidă de a afla mai multe:

— Cred că sunteţi foarte fericite că domnişoara Fairfax poate să vină acum. Având în vedere prietenia ei cu doamna Dixon, cu greu s-ar fi putut crede că i se va permite să nu-i însoţească pe domnul colonel şi pe doamna Campbell.

— Foarte adevărat, zău aşa. Tocmai de asta ne era frică; n-am fi vrut să o ştim aşa de departe de noi, pentru câteva luni, să nu poată veni dacă se întâmpla ceva, dar, vedeţi, totul cade cum nu se poate mai bine. Ei (adică domnul şi doamna Dixon) doresc foarte mult ca ea să vină împreună cu domnul Colonel şi doamna Campbell; chiar contează pe asta. Nimic mai drăguţ şi mai insistent decât o invitaţie care îi cuprinde pe toţi, cum zice Jane. Vă citesc imediat. Domnul Dixon este foarte atent. E un tânăr cu totul încântător. De când a salvat-o pe Jane la Weymouth, când erau la petrecerea aceea de pe vapor şi Jane era să cadă în apă din cauza unor pânze care se încurcaseră, şi chiar putea să cadă, dacă el, cu mare prezenţă de spirit, n-ar fi apucat-o de haină – nu mă pot gândi la asta fără să tremur. Dar de când am aflat povestea asta, din ziua aceea, noi îl iubim foarte mult pe domnul Dixon!

— Dar, în ciuda insistenţelor prietenilor ei şi a dorinţei de a vedea Irlanda, domnişoara Fairfax preferă să-şi petreacă acest timp cu dumneavoastră şi doamna Bates?

— Da, asta e dorinţa ei, ea a hotărât aşa, şi domnul Colonel şi doamna Campbell au găsit că foarte bine face, exact aşa ar sfătui-o şi ei şi chiar vor ca ea să încerce să-şi caute sănătatea acolo unde s-a născut, pentru că în ultima vreme nu prea se simte bine.

— Foarte interesant. Cred că au dreptate, dar doamna Dixon trebuie să fie foarte dezamăgită. Doamna Dixon, din câte înţeleg, nu dispune de prea mult farmec personal, în nici un caz nu suferă comparaţie cu domnişoara Fairfax.

— O, nu, ce drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta, dar, desigur, nu se pot compara. Domnişoara Campbell a fost întotdeauna urâţică, dar foarte distinsă şi simpatică.

— Da, desigur.

— Jane a răcit foarte tare, biata fată, cam pe la şapte noiembrie, (acum vă citesc) şi de atunci nu se simte prea bine. Aşa de mult timp să dureze o răceală! Nu a scris nimic despre asta până acum, ca să nu ne speriem. Aşa e ea, plină de grijă, dar se simte aşa de rău, încât prietenii ei din familia Campbell socotesc că e mai bine să vină acasă; poate îşi revine datorită aerului de aici, şi nu se îndoiesc că, trei sau patru luni la Highbury, o s-o vindece. Şi sigur că e mai bine de o mie de ori să vie aici decât să se ducă în Irlanda, dacă nu se simte bine. Nimeni n-ar putea-o îngriji ca noi.

— Mi se pare că aşa e cel mai bine.

— Şi urmează să sosească vinerea sau sâmbăta viitoare, şi familia Campbell pleacă la Holyhead lunea următoare, după cum o să vedeţi din scrisoare. Ce surpriză, vă puteţi închipui, domnişoară Woodhouse, ce agitaţie pe capul meu! Dacă n-ar fi fost boala asta, dar mi-e teamă că trebuie să ne aşteptăm să fie foarte slabă şi să nu arate bine. Şi să vă spun ce ghinion am avut, apropo de asta. Întotdeauna eu citesc scrisorile Janei, numai pentru mine şi numai după aceea le citesc tare să audă şi mama, ştiţi, pentru că mi-e teamă să nu fie vreo veste rea. Jane mi-a spus să fac aşa, şi aşa fac întotdeauna, şi aşa am început şi azi, cu prudenţa mea obişnuită. Dar n-am ajuns bine să citesc acolo unde zice că e bolnavă, că m-am pomenit vorbind, de frică: Doamne, biata Jane, e bolnavă, iar mama, fiindcă era atentă, a auzit clar şi s-a speriat rău, sărăcuţa de ea. Totuşi, când am citit mai departe, şi am văzut că nu era aşa de rău, cum crezusem eu la început, şi i-am spus şi mamei că e un fleac, iar acum nici ea nu se mai gândeşte atât de mult, dar nu înţeleg cum am putut să las să-mi scape. Dacă Jane nu se face bine repede, îl chemăm pe domnul Perry. Nu ne uităm la bani, deşi, cred că, aşa bun cum e el, şi cum o iubeşte pe Jane, n-o să vrea să ia nimic, dar nici noi nu-l putem lăsa aşa. Are nevastă şi copii de ţinut şi nu se face să-şi piardă timpul de pomană. Ei, acum, că v-am spus câte ceva din ce scrie Jane, să ne întoarcem la scrisoare, şi cred că o să vă puteţi lămuri mult mai bine decât din ce vă spun eu.

— Mi-e teamă că trebuie să plecăm, zise Emma, uitându-se la Harriet, ne aşteaptă tata. Nu aveam intenţia, nu credeam că-mi stă în putinţă să întârzii mai mult de cinci minute, când am intrat. Am venit numai pentru că nu puteam să trec pe aici şi să nu întreb ce mai face doamna Bates. Dar mi-a făcut plăcere să mai stau. Acum, totuşi, trebuie să vă spun la amândouă „la revedere”.

Şi nici un fel de protest nu o mai putu reţine. Se văzu din nou în stradă, fericită, pentru că, deşi fusese nevoită, împotriva voinţei ei, să audă totul despre scrisoarea Janei Fairfax, scăpase totuşi de scrisoarea în sine.