CAPITOLUL XVIII.

DOMNUL FRANK CHURCHILL NU VENI. Când se apropie data anunţată, temerile doamnei Weston fură confirmate de o nouă scrisoare plină de scuze. Deocamdată, nu se puteau lipsi de el, spre „regretul şi marea lui durere”, totuşi, aştepta plin de speranţă şi nerăbdare să poată veni curând la Randalls.

Doamna Weston fu foarte dezamăgită, mult mai dezamăgită decât soţul ei, de fapt, deşi se aşteptase mult mai puţin ca tânărul să sosească; dar o fire aprinsă, deşi se aşteaptă întotdeauna la ceva:mai bine decât se poate, nu îşi plăteşte speranţele cu o mâhnire la fel de mare. Trece repede peste dezamăgiri şi începe să spere din nou. Timp de jumătate de oră, domnul Weston fu surprins şi supărat, dar curând începu să fie de părere că e mult mai bine ca Frank să vină peste două-trei luni, când vremea va fi mai buna, şi că, desigur, atunci va putea să stea mai mult la ei decât dacă ar fi venit acum.

Aceste gânduri îi aduseră repede o mângâiere, în timp ce doamna Weston, fire mai bănuitoare, ştia că vor urma din nou alte scuze şi amânări, şi, pentru că era atât de îngrijorată de viitoarele suferinţe ale tatălui, suferea ea însăşi mai mult ca el.

Emma nu era acum într-o stare de spirit în care să-i pese cu adevărat de venirea lui Frank Churchill. O mâhnea numai în măsura în care producea nemulţumire la Randalls. N-o încânta să facă acum cunoştinţă cu el. Voia mai degrabă să fie liniştită şi în afara oricărei ispite. Totuşi, era de dorit ca, în general, să se poarte la fel ca de obicei şi avu grijă să arate interes şi să sufere împreună cu domnul şi doamna Weston dezamăgirea, aşa cum se cuvenea pentru o prietenă apropiată.

Fu prima care-i dădu această veste domnului Knightley şi se miră exact atât cât era necesar, sau, pentru că se prefăcea, chiar mai mult, de purtarea familiei Churchill, care nu-l lăsa pe Frank să vină. Apoi continuă să spună ceva mai mult decât simţea despre avantajul pe care l-ar produce apariţia unui nou membru al societăţii restrânse din Surrey; plăcerea de a face o nouă cunoştinţă, ziua de sărbătoare pe care ar trăi-o întregul Highbury la vederea lui şi termină exprimând din nou câteva păreri despre familia Churchill. Cu asta se pomeni încă o dată în conflict cu domnul Knightley şi, spre marele ei amuzament, observă că ea apăra o părere contrară celei pe care o avea în realitate şi folosea argumentele doamnei Weston împotriva ei însăşi.

— Familia Churchill poartă probabil o mare parte din vină, zise domnul Knightley, cu răceală. Dar cred că dacă el ar vrea ar putea să vină.

— Nu ştiu de ce spui asta. Vrea foarte mult să vină, dar unchiul şi mătuşa nu se pot lipsi de el.

— Nu pot să cred că nu-i stă în putinţă să vie, dacă şi-a pus în gând. E mult prea puţin probabil ca să cred, fără nici o dovadă!

— Ce ciudat eşti! Ce ţi-a făcut domnul Frank Churchill, ca să crezi că s-ar purta atât de nefiresc?

— Nu cred deloc că se poartă nefiresc. Bănuiesc numai că se poate să se fi obişnuit să fie superior părinţilor şi să-i pese foarte puţin de orice în afară de plăcerea lui, pentru că a trăit printre aceia care i-au dat un exemplu în acest sens. Este mult mai firesc decât ar fi de dorit ca un tânăr crescut de oameni încrezuţi, bogaţi şi egoişti să fie şi el încrezut şi egoist. Dacă Frank Churchill ar fi dorit să-l vadă pe tatăl său, ar fi reuşit, din septembrie până în ianuarie. Un băiat de vârsta lui, cât are? douăzeci şi trei, şi patru, nu poate să se fi obişnuit să fie superior părinţilor şi să-i pese. E foarte posibil!

— E uşor de zis şi de crezut, pentru dumneata, care ai fost întotdeauna independent. Nu poţi deloc să-ţi dai seama ce greu e să depinzi de cineva. Nu ştii ce înseamnă să ai de-a face cu oameni mai ciudaţi.

— E de neconceput ca un tânăr de douăzeci şi trei, şi patru de ani să nu aibă libertatea de a face măcar atât. Nu-i lipsesc posibilităţile. Ştim, dimpotrivă, că are atâtea la dispoziţie, încât poate oricât călători, te miri unde, prin ţară. Mereu e undeva la băi. Câtva timp în urmă era la Weymouth. Asta dovedeşte că poate pleca de lângă unchiul şi mătuşa lui.

— Da, câteodată poate.

— Şi anume când crede că merită să-şi piardă timpul. De câte ori apare tentaţia plăcerii.

— Nu e deloc cinstit să judeci purtarea cuiva fără să cunoşti bine situaţia. Nimeni care n-a cunoscut familia nu poate spune ce greutăţi are fiecare dintre ei. Ar trebui să-i cunoaştem pe cei de la Enscombe şi să ştim firea doamnei Churchill înainte de a avea pretenţia să decidem ce poate face nepotul şi ce nu. Câteodată poate mai mult, câteodată mai puţin.

— Există un singur lucru, Emma, pe care îl poate face un om oricând dacă vrea, datoria, nu prin manevre şi linguşiri, ci prin forţă şi hotărâre. E de datoria lui Frank Churchill să se arate atent faţă de tatăl său. Ştie foarte bine asta, după cum reiese din promisiunile şi scrisorile lui. Dacă ar vrea s-o facă, ar putea. Un om cu un cuget curat i-ar spune dintr-o dată, simplu şi hotărât, doamnei Churchill: „Mi-aş sacrifica orice plăcere ca să vă fiu pe voie, dar trebuie să merg să-mi văd tatăl imediat. Ştiu că ar fi jignit dacă nu i-aş acorda respectul cuvenit cu această ocazie. Prin urmare, mâine plec!” Dacă i-ar spune asta dintr-o dată, răspicat, cum se potriveşte unui bărbat, nu s-ar mai opune plecării lui.

— Nu, zise Emma râzând, dar probabil că s-ar opune întoarcerii lui. Un tânăr atât de complet îndatorat să folosească asemenea cuvinte! Nimeni altcineva, în afară de dumneata, domnule Knightley, n-ar găsi că asta e posibil. N-ai idee de ce se cuvine într-o situaţie exact pe dos decât a dumitale. Să vorbească domnul Frank Churchill astfel în faţa unchiului şi mătuşii, care l-au crescut şi care îi vor lăsa moştenirea, stând în picioare în mijlocul camerei, nu? Şi ţipând cât se poate de tare! Cum poţi să-ţi închipui că e posibil să se poarte astfel!

— Crede-mă, Emma, unui om rezonabil nu i-ar veni deloc greu. Ar simţi că dreptatea e de partea lui, şi o astfel de atitudine, hotărâtă şi cuviincioasă în acelaşi timp, i-ar fi de mai mult folos pe lângă aceia de care depinde decât toate schimbările şi linguşelile astea. Ar fi nu numai iubit, dar şi respectat. Ar simţi şi ei că pot să aibă încredere în el, că nepotul, care se poartă cum trebuie cu tatăl lui, se va purta aşa cum trebuie şi cu ei. Pentru că ei ştiu foarte bine, ca toată lumea de altfel, că se cade să-i facă o vizită tatălui său şi, cu toate că se folosesc de influenţa lor pentru a-l reţine, în sufletul lor, nu-l apreciază mai mult pentru că se supune toanelor lor. Oricine are respect pentru o purtare corectă. Dacă s-ar comporta principial în mod consecvent, mereu, minţile lor slabe i s-ar supune.

— Mă cam îndoiesc. Dumitale iţi place foarte mult să supui minţile slabe: dar când minţile slabe aparţin unor oameni bogaţi şi autoritari, cred că sunt la fel de greu de influenţat ca şi minţile puternice. Îmi închipui că dacă dumneata, domnule Knightley, aşa cum te ştiu, te-ai afla acum în situaţia domnului Frank Churchill, ai putea vorbi şi face exact aşa cum crezi că e bine să facă el. Şi ai putea obţine rezultate foarte bune. Cei din familia Churchill n-ar şti probabil ce să-ţi răspundă, dar asta înseamnă să nu fii obişnuit a te supune şi respecta încă din copilărie. Lui, care e obişnuit aşa, poate că nu-i e uşor să devină deodată complet independent, să anuleze dintr-o dată pretenţiile lor la respect şi recunoştinţă. Are poate şi el un simţ al dreptăţii, la fel de dezvoltat ca al dumitale, deşi nu e totdeauna în stare să i se conformeze.

— Atunci nu cred că e un simţ prea dezvoltat. Dacă nu are acelaşi efect, înseamnă că nu izvorăşte din aceeaşi convingere.

— Ah, această diferenţă de situaţie şi obiceiuri! Aş vrea să încerci să înţelegi ce ar simţi probabil un tânăr amabil dacă s-ar ridica în mod făţiş împotriva acelora pe care în copilărie a învăţat numai să-i asculte.

— Tânărul tău amabil e un tânăr plin de slăbiciune, dacă asta e prima ocazie când trebuie să-şi ducă la capăt hotărârea de a face ceea ce trebuie împotriva voinţei altora. De acum ar trebui să fie obişnuit să-şi facă datoria, în loc de a cere permisiunea altora. Pot să admit că unui copil îi e frică, dar nu şi unui tânăr. De îndată ce şi-a căpătat conştiinţa de sine, trebuia să se dezbare de tot ceea ce este dăunător în autoritatea pe care ei o exercită. Trebuia să se opună de la prima lor încercare de a-l face să-şi nedreptăţească tatăl. Dacă ar fi făcut un astfel de început, acum n-ar mai avea greutăţi.

— Niciodată n-o să cădem de acord în privinţa lui, strigă Emma. Dar nu-i nimic extraordinar în asta. Nu mi se pare deloc că ar fi un tânăr plin de slăbiciune. Sunt sigură că nu-i aşa. Domnul Weston nu poate fi atât de orb, chiar dacă e vorba de fiul lui. Dar, probabil, are o fire mai supusă, mai ascultătoare, mai blândă decât credem noi că trebuie să aibă un tânăr perfect. Despre asta cred că e vorba şi deşi poate să-i aducă unele dezavantaje îl poate scuti de altele.

— Da, scapă de dezavantajul de a pleca atunci când s-ar cuveni. Are avantajul de a duce o viaţă plină de plăceri şi de a se crede extrem de priceput la a găsi scuze pentru asta. Poate să se aşeze la masă şi să scrie o scrisoare plină de înflorituri, de promisiuni şi falsitate şi să se convingă pe el însuşi că a găsit cea mai bună metodă să păstreze pacea şi să-i taie tatălui său orice drept de a se plânge. Scrisorile lui mă dezgustă!

— Eşti singurul om care gândeşte aşa. Se pare că toată lumea e satisfăcută de ele.

— Bănuiesc că nu şi doamna Weston. Asemenea scrisori ar putea numai cu greu da satisfacţie unei femei cu atâta bun simţ şi delicateţe. Ţine loc de mamă, dar nu poate da dovadă de orbire ca o mamă adevărată. Din cauza ei, ar trebui ca tânărul să dea de două ori mai multă atenţie familiei de la Randalls, şi ea simte probabil de două ori mai tare jignirea. Dacă şi ea ar fi fost o persoană cu influenţă, ar fi venit, cred, dar asta n-ar fi avut importanţă. Nu crezi că prietena ta are asemenea gânduri, că îşi spune asemenea vorbe, când rămâne singură? Nu, dragă Emma, tânărul tău e amabil numai în franceză, nu şi în engleză. Poate să fie aimable, să se poarte frumos şi să se arate simpatic, dar nu are delicateţea englezească faţă de sentimentele altora. Nu e deloc amabil.

— Pari hotărât să nu spui o vorbă bună despre el.

— Eu, deloc, răspunse domnul Knightley, cu oarecare neplăcere. Am cele mai bune gânduri despre el. Sunt gata să-i recunosc meritele, ca toată lumea de altfel. Dar nu am auzit de prea multe, în afară de faptul că e bine crescut, arată bine şi se poartă acceptabil.

— Ei bine, chiar dacă n-ar mai avea nici un alt merit, tot ar fi o comoară la Highbury. Nu dăm toată ziua peste tineri frumoşi, bine crescuţi şi simpatici. Nu trebuie să fim din cale-afară de pretenţioşi şi să-i cerem să aibă toate calităţile. Domnule Knightley, nu-ţi închipui ce senzaţie ar produce venirea lui? Nu se va mai vorbi despre nimic altceva, atât în parohia Donwell cât şi în parohia Highbury, un singur obiect pentru interesul şi curiozitatea tuturor. Frank Churchill va însemna totul. Nu ne vom gândi şi nu vom vorbi despre nimic altceva.

— Mă scuzi că sunt atât de copleşit. Dacă o să-l găsesc simpatic, îmi va face plăcere să-l cunosc. Dar dacă nu e decât un filfizon vorbăreţ, n-o să-i acord prea mult din timpul şi gândurile mele.

— Din câte cred eu, mi se pare că el poate să-şi adapteze conversaţia după gustul oricui. Are calitatea şi dorinţa de a fi pe placul tuturor. Dumitale îţi va vorbi despre agricultură, mie despre muzică şi desen şi aşa mai departe, cu toată lumea. Are cunoştinţe în toate domeniile, încât poate urmări şi conduce o conversaţie, atât cât se cuvine, şi să se descurce foarte bine în toate. Aşa mi-l închipui eu.

— Eu îmi închipui, zise domnul Knightley, cu aprindere, că, dacă se va dovedi a fi aşa, îmi va fi cel mai nesuferit dintre nesuferiţi. Cum adică, la douăzeci şi trei de ani, să fie tratat ca un rege – marele om – care are atâta rutină în societate încât poate descifra caracterul oricui şi poate face ca talentele fiecăruia să ducă la dezvăluirea superiorităţii lui, să-şi risipească în jur linguşelile şi să-i determine pe toţi să se arate nişte proşti în comparaţie cu el! Dragă Emma, tu, cu bunul tău simţ, n-ai putea suporta asemenea papiţoi, dacă e vorba!

— Nu mai vreau să spun nimic despre el, ţipă Emma, toate le iei în nume de rău! Amândoi avem unele prejudecăţi, dumneata împotriva lui, iar eu în favoarea lui, şi nu vom putea cădea de acord până nu vine aici.

— Prejudecăţi! N-am nici un fel de prejudecăţi!

— Ba eu am, şi nu mi-e ruşine. Dragostea mea pentru domnul şi doamna Weston mă face să am prejudecăţi în favoarea lui.

— E o persoană la care eu nu mă gândesc cu lunile, zise domnul Knightley, foarte jignit, şi Emma schimbă imediat vorba, deşi nu înţelegea de ce se supără el.

Să-i displacă un tânăr numai pentru că părea să aibă o fire deosebită de a lui, asta nu se potrivea deloc cu vederile lui largi, pe care i le cunoştea din totdeauna; în ciuda faptului că avea o foarte bună părere despre el însuşi, şi Emma îl acuzase deseori de asta, nu-şi închipuia că poate, din această cauză, să fie nedrept cu meritele altora.