CAPITOLUL XX.

JANE FAIRFAX ERA ORFANA, COPILUL UNIC al fiicei cele mici a doamnei Bates.

Căsătoria locotenentului Fairfax din regimentul… de infanterie-cu domnişoara Jane Bates făcuse la vremea ei destulă vâlvă, trezise interes şi speranţe; dar din toate acestea rămăsese numai amintirea tristă a morţii lui pe front, în ţară străină, şi a văduvei sale, care se stinsese de tuberculoză şi supărare, lăsând în urmă această fetiţă.

Prin naştere, ea era din Highbury, şi când, la trei ani, prin moartea mamei sale, rămase în custodia şi grija bunicii şi mătuşii ei, ca singură consolare şi prilej de răsfăţ, se părea că îşi va trăi tot restul zilelor aici, că va învăţa numai cât îi permiteau mijloacele modeste, că va creşte fără avantajele unei poziţii sociale sau ale speranţei către mai bine şi va beneficia numai de ceea ce îi dăruise natura, devenind o persoană plăcută, cu judecată, inimă bună şi prieteni bine intenţionaţi.

Dar sentimentele de compasiune ale unui prieten al tatălui ei aduseră o schimbare în destinul fetei. Acesta era colonelul Campbell, care îl apreciase mult pe Fairfax, ca excelent ofiţer şi tânăr plin de merite şi căruia îi era în mod special îndatorat, pentru că avusese grijă de el în timpul unei epidemii, şi, după cum socotea el, îi salvase viaţa. Colonelul Campbell nu era omul care să piardă din vedere asemenea servicii, deşi trecuseră câţiva ani de la moartea bietului Fairfax, când el se întoarse în Anglia şi fu în stare să facă ceva. Când se întoarse deci, căută copilul şi o cunoscu pe Jane. Era căsătorit şi avea o fetiţă cam de aceeaşi vârstă, aşa că Jane deveni oaspetele lor, făcându-le vizite lungi şi câştigând dragostea tuturor şi, înainte ca ea să împlinească nouă ani, colonelul hotărî, pentru că fiica lui o iubea foarte mult şi pentru că voia să se dovedească un adevărat prieten, să se ocupe de educaţia ei. Oferta fu acceptată şi de atunci Jane locuia la familia Campbell tot timpul şi venea numai în vizită la bunica ei, din când în când.

Îşi făcuseră planul ca ea să fie instruită pentru a-i educa pe alţii; cele câteva sute de lire pe care le primise moştenire de la tatăl ei nu erau de ajuns să-i dea independenţă. Colonelul Campbell nu-şi putea nici el permite să-i ofere o zestre, căci, deşi venitul său din soldă şi misiuni era frumuşel, averea pe care o poseda nu era mare, şi urma să-i aparţină în întregime fiicei sale; dar, dându-i educaţie, spera să-i ofere mijloacele de a trăi onorabil după aceea.

Aceasta era povestea Janei Fairfax. Căzuse pe mâini bune, se bucurase numai de bunătate din partea familiei Campbell şi primise o educaţie excelentă. Trăind mereu printre oameni corecţi şi cultivaţi, sufletul şi mintea ei beneficiau de toate avantajele disciplinei şi învăţăturii; şi, pentru că domnul colonel Campbell locuia la Londra, orice înclinaţie, cât de mică, se bucurase de atenţia celor mai buni profesori. Firea şi calităţile ei meritau pe deplin prinosul acestei prietenii; la optsprezece sau nouăsprezece ani, în măsura în care se poate la o asemenea vârstă, era perfect pregătită pentru a-i instrui pe alţii, dar o iubeau prea mult ca să se poată despărţi de ea. Nici tatăl, nici mama nu erau dispuşi să facă asta, iar fiica nici n-ar fi putut îndura. Ziua nefastă era amânată mereu. Era uşor să spui că e încă prea tânără, şi Jane rămase cu ei, împărtăşind ca o a doua fiică plăcerile bine cântărite ale unei societăţi distinse şi amestecul perfect de atmosferă familială şi distracţii. Singurul dezavantaj era viitorul – propriul ei bun-simţ o trezea la realitate – amintindu-i că toate acestea se pot termina în curând. Afecţiunea tuturor celor din familie, iubirea caldă pe care i-o purta domnişoara Campbell în special făceau cât se poate de mare cinste familiei, mai ales pentru că Jane era evident superioară fiicei, atât ca înfăţişare cât şi ca aptitudini. Ceea ce natura îi dăruise ca farmec nu putea fi trecut cu vederea de cealaltă fată, iar darurile ei spirituale mai înalte nu se poate să nu fi fost observate de părinţi. Totuşi, o duseră bine împreună, cu o stimă reciprocă neabătută, până la căsătoria domnişoarei Campbell, care, prin acel capriciu al norocului ce sfidează toate lucrurile previzibile când e vorba de căsătorii făcând să fie atrăgător ceea ce este mediocru mai degrabă decât ceea ce este superior, câştigă iubirea domnului Dixon, un tânăr bogat şi simpatic, aproape de îndată ce făcură cunoştinţă şi se aşeză fericită la casa ei, în timp ce Jane Fairfax trebuia să facă ceva pentru a-şi câştiga existenţa.

Acest eveniment avusese loc de curând, mult prea de curând, pentru ca prietena ei mai puţin norocoasă să fi încercat ceva în sensul găsirii unei slujbe, deşi ajunsese la vârsta la care, după judecata ei, era momentul pentru a face începutul. Demult hotărâse că douăzeci şi unu de ani este vârsta cea mai potrivită. Cu tăria unei novice credincioase, hotărâse că la douăzeci şi unu de ani îşi va împlini sacrificiul şi va renunţa la plăcerile vieţii, la întâlnirile cu oameni de talia ei, la pace şi speranţă, pentru a ispăşi şi a se umili de-a pururi.

Bunul simţ al doamnei şi domnului colonel Campbell nu se putea opune unei atare hotărâri, deşi sentimentele lor erau împotrivă. Cât trăiau ei, nu era nevoie de nici un efort, casa lor era şi a ei şi, pentru mângâierea lor, le-ar fi plăcut s-o ţină aproape, dar asta ar fi fost egoism curat, ceea ce tot trebuie să se întâmple odată e mai bine să se întâmple mai curând. Poate că începeau să simtă că e mai bine şi mai înţelept din partea lor să reziste ispitei de a amâna mereu şi s-o scutească de neplăcerea de a prinde gustul unor distracţii şi înlesniri de care mai târziu va trebui să se lipsească. Totuşi, în afecţiunea lor, se bucurau de orice mică scuză ca să nu grăbească momentul acela greu. Jane nu prea se simţea bine de când se căsătorise fiica lor, şi până îşi va recăpăta cu totul puterile trebuiau să-i interzică să se angajeze. Era foarte clar că o asemenea slujbă nu era deloc potrivită cu starea ei de slăbiciune şi oboseală nervoasă, ci, mai degrabă, pentru a o îndeplini în bune condiţii, se cerea chiar mai mult decât deplina sănătate a minţii şi a trupului.

În ce priveşte faptul că nu îi întovărăşea în Irlanda, ceea ce îi scrisese mătuşii ei, era adevărul adevărat, deşi unele adevăruri fuseseră poate ascunse. Ea fusese aceea care dorise să-şi petreacă timpul la Highbury în absenţa lor, să trăiască poate ultimele luni de libertate perfectă cu acele bune rude cărora le era atât de scumpă, şi doamna şi domnul colonel Campbell, oricare ar fi fost motivul sau motivele lor, unul, sau două, sau trei, îşi dăduseră repede consimţământul şi spuseseră că, trei, patru luni petrecute acasă vor fi de mai mare folos sănătăţii ei decât orice altceva. În mod sigur urma să vină, şi Highbury, în loc să întâmpine acea noutate perfectă şi demult promisă – pe domnul Frank Churchill —, trebuia să se mulţumească deocamdată cu Jane Fairfax, care aducea numai noutatea câştigată în doi ani de absenţă.

Emmei îi părea rău că va trebui să se arate politicoasă timp de trei luni cu o persoană care nu îi plăcea, să facă mereu mai mult efort decât ar fi vrut, dar mai puţin decât s-ar fi cuvenit. De ce nu-i plăcea Jane Fairfax, era o întrebare la care greu se găsea răspuns. Domnul Knightley îi spusese odată că antipatia ei provenea din aceea că vedea în ea o tânără cu adevărat talentată şi instruită, aşa cum ar fi vrut să fie considerată ea, şi, deşi acuzaţia fusese respinsă cu energie atunci, în anumite momente de introspecţie, nu putea să nu se simtă puţin vinovată. Dar nu o putuse cunoaşte foarte bine niciodată; nu ştia cum se face, dar arăta atâta răceală şi rezervă, atâta indiferenţă la părerea celor din jur; şi apoi, mătuşa ei vorbea atât de mult şi toată lumea făcea atâta zarvă în jurul ei, şi toţi îşi închipuiau că ele trebuie să fie prietene pentru că aveau aceeaşi vârstă, toţi credeau că se iubesc atât de mult. Acestea erau motivele ei şi altele mai întemeiate nu avea.

Era o antipatie atât de puţin justificată – fiecare defect era mărit în închipuirea ei —, încât, de câte ori o vedea pe Jane Fairfax după o absenţă considerabilă, simţea că a nedreptăţit-o; şi acum, când făcu vizita de rigoare după sosirea ei, după doi ani, fu îndeosebi izbită de înfăţişarea şi manierele pe care, în acest răstimp, le apreciase greşit. Jane Fairfax era foarte distinsă, deosebit de distinsă şi ea preţuia foarte mult distincţia. Înălţimea ei era foarte potrivită, oricine putea spune că e înaltă, fără a găsi că e prea înaltă; talia ei era foarte graţioasă, de dimensiuni medii, nici prea subţire, nici prea groasă, deşi faptul că era bolnavă o punea în primejdia de a slăbi prea mult. Emma nu putea să nu simtă asta; faţa, trăsăturile, era în ele mai multă frumuseţe decât ţinea ea minte; nu avea trăsături regulate, dar frumuseţea ei atrăgea. Ochii, adânci şi cenuşii, cu gene şi sprâncene negre, fuseseră întotdeauna lăudaţi; iar pielea, căreia îi găsea întotdeauna defecte pentru că nu avea destulă culoare, era de o limpezime şi o fineţe care nu mai aveau nevoie de nici un adaos de roşu. Era un gen de frumuseţe marcat de distincţie, şi ea trebuia ca să fie cinstită şi consecventă cu principiile ei, s-o admire. Distincţia în înfăţişare sau purtare era ceva ce se găsea cu greu la Highbury. Ca să fim drepţi, aici era distincţie şi merit.

Pe scurt, în timpul primei vizite, Emma stătea şi se uita la Jane Fairfax cu dublă încântare – sentimentul că-i face plăcere, împreună cu senzaţia că este dreaptă – şi hotărî să n-o mai găsească antipatică. De câte ori se gândea ce soartă va avea această distincţie, cum avea să se piardă, cum va trăi ea, nu putea simţi decât compasiune şi respect, mai ales dacă la toate amănuntele despre ea, care oricum stârneau interesul, se mai adăuga şi o foarte probabilă afecţiune pentru domnul Dixon, care părea aşa de firească. În acest caz, nimic nu era mai vrednic de milă şi de laudă decât sacrificiile la care se hotărâse. Emma era acum dispusă să o absolve de vina de a-l fi sedus pe domnul Dixon în dauna soţiei lui, sau de orice răutate de acest fel pe care şi-o închipuise la început. Dacă era vorba de dragoste, poate că era ceva simplu, neîmpărtăşit, fără succes, o dragoste numai din partea ei. Singură se lăsase probabil prinsă în această capcană, în timp ce ea şi prietena ei stăteau de vorbă cu el; şi probabil acum, cu cele mai bune şi pure intenţii, îşi refuza vizita în Irlanda şi hotărâse să se despartă complet de el şi de familia lui, începându-şi cariera ei trudnică.

În totului tot, Emma plecă plină de sentimente atât de bune şi caritabile încât, pe când mergea spre casă, începu să se uite în jur şi să se vaite că în Highbury nu e nici un tânăr de valoare care să-i ofere independenţă, nimeni în privinţa căruia să poată pune la cale ceva în folosul Janei.

Erau nişte sentimente minunate, dar nu de lungă durată. Înainte de a-şi declara în public prietenia ei pentru Jane Fairfax, sau a face mai mult pentru a-şi dezice prejudecăţile şi greşelile de odinioară decât a-i spune domnului Knightley: „E desigur drăguţă, chiar mai mult decât drăguţă”, Jane, cu bunica şi mătuşa ei, petrecură o seară la Hartfield şi totul reveni la starea obişnuită. Vechile frecuşuri apărură din nou. Mătuşa era cât se poate de plictisitoare chiar decât de obicei, pentru că la admiraţia pentru însuşirile Janei să adauge acum grija pentru sănătatea ei, şi trebuiră să asculte exact cât de puţină pâine cu unt a mâncat de dimineaţă şi ce bucăţică mică de berbec la cină şi de asemeni să admire noile bonete şi săculeţe de lucru făcute pentru mama ei şi pentru ea. Jane deveni din nou nesuferită. Se ocupară de muzică. Emma fu nevoită să cânte şi mulţumirile şi laudele care urmară în mod necesar i se părură o prefăcătorie, fiind spuse cu un aer de grandomanie, care voia numai să pună în evidenţă stilul ei superior, talentul ei atât de rece şi de prudentă. Nu puteai să ştii ce gândeşte. Învăluită în politeţuri, părea hotărâtă să nu rişte nimic. Era dezgustător de bănuitoare şi rezervată.

Dacă era ceva, un subiect asupra căruia să fie mai rezervată deşi era oricum extrem de rezervată, acela era referitor la Weymouth şi la familia Dixon. Părea hotărâtă să nu dezvăluie nimic despre caracterul domnului Dixon, nici cât îl apreciază ea. nici ce I părere are despre căsătoria asta, dacă e potrivită sau nu. Tot ce spunea se mărginea la aprecieri generale, aprobative, nimic deosebit, nimic distinct. Asta nu-i servea însă la nimic. Îşi prăpădea prudenţa de pomană, Emma îi înţelesese falsitatea şi se întorcea la părerile ei iniţiale. Era probabil ceva mai mult de ascuns decât afecţiunea ei secretă. Poate că domnul Dixon a fost pe punctul de a schimba o prietenă cu alta şi s-a decis pentru domnişoara Campbell numai de dragul celor douăsprezece mii de lire.

Aceeaşi rezervă domnea şi asupra altor subiecte. Ea şi domnul Franck Churchill fuseseră în acelaşi timp la Weymouth. Se ştia că se cunoşteau puţin, dar Emma nu putu scoate de la ea nici o frântură de ştire despre cum era el în realitate. „Era frumos?” Ea credea că „este socotit un tânăr foarte bine”. „Era simpatic?” „În general, aşa se spune.” „Părea inteligent, cult?” „La băi sau la Londra e greu să decizi în asemenea probleme. Se putea judeca numai purtarea lui, şi asta numai după ce cunoşteai omul mai bine decât îl cunoştea ea pe domnul Churchill. Ştia că toată lumea găseşte că se poartă bine.” Emma nu putea s-o ierte.